Un serial în patru părţi în Adventist Review din iunie 1986, tratează deschis o problemă serioasă. Prea mulţi tineri crescuţi în familii şi şcoli adventiste părăsesc biserica pentru un motiv nou: se alătură altor biserici.

Serialul (To Catch a Star2) deplânge faptul de netăgăduit că celor mai mulţi tineri adventişti le lipseşte viziunea acelor “misionari voluntari” ai generaţiilor anterioare. “Necaptivant, negativist, neinteresant, rupt de realitate,” acestea sunt “minusurile specifice” pe care tineretul nostru le vede în adventismul de astăzi.

Dacă misiunea adventistă de ziua a şaptea este aceea a celor trei îngeri din Apocalips 14, ar putea fi adevărat că este “necaptivant, negativist, neinteresant, rupt de realitate”? Numai dacă am înţeles greşit realitatea! Dar dintr-un motiv ciudat, aşa apare ea pentru mulţi tineri.

Adevăratul conducător al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea nu este Conferinţa Generală sau ierarhia clericală. Este Hristos Însuşi, acelaşi Hristos pe care pionierii noştri din anii 1840 L-au văzut începând lucrarea Sa în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Nu este El suficient de captivant, optimist, interesant şi ancorat în realitate pentru a capta devoţiunea deplină a tineretului de astăzi? Sau viziunea aceea a tinerilor pionieri este pierdută iremediabil pentru ei cum a fost viziunea lui John şi Charles Wesley pierdută pentru tineretul metodist modern?

Dacă biserica a devenit aşa de plictisitoare cum o consideră unii dintre tinerii noştri, motivul nu poate fi acela că Domnul este “plictisitor.” Conform viziunii profetice a lui Ellen G.White, problema este că un Hristos fals a uzurpat locul Celui adevărat. Ea spune că închinarea la Baal i-a captivat pe mulţi dintre noi aşa cum, desigur, i-a înşelat şi pe copiii lui Dumnezeu din vechime, din zilele lui Ilie şi Ieremia. Chiar proporţia numerică poate fi similară.

Aceasta nu înseamnă că biserica a căzut ca şi “Babilonul,” sau că a încetat să fie obiectul suprem al grijii iubitoare a lui Dumnezeu. Dizidenţii şi separatiştii, care decretează că biserica a căzut, nu înţeleg realitatea închinării la Baal. Adevărul deplin este vestea cea bună, deoarece pocăinţa, reforma şi împăcarea cu Hristos devin posibile când realitatea este recunoscută, aşa cum a fost în zilele lui Ilie.

În zilele lui Ilie, Israel era încă naţiunea aleasă a lui Dumnezeu, ca şi Iuda în zilele lui Ieremia. Coform profeţiei Biblice, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este încă însărcinată cu predicarea soliei din Apocalips 14. Adevărul este că pocăinţa şi reforma autentică reprezintă soluţia, dacă această biserică urmează să proclame “evanghelia veşnică” lumii într-un mod care să lumineze pământul cu slavă. Şi o astfel de experienţă spirituală este posibilă.

Dacă nu este adevărat, atunci ar fi cazul să ne strecurăm într-o nişă denominaţională alături de “baptişti, presbiterieni, luterani, episcopali şi catolici,” care împreună cu alte biserici, spune Review, primesc un număr mare de tineri adventişti care părăsesc biserica. Aceşti tineri foşti adventişti văd “distincţia denominaţională... ca fiind de mai mică împortanţă decât credinţa generală într-o Fiinţă Supremă.” Acest mod de gândire ar anula istoria noastră şi ne-ar aduce din nou la capătul drumului, într-o lume care nu a auzit niciodată de solia adventă.

Totuşi, scenariul profetic din Apocalips nu prevede dispariţia acelui popor unic, descris în capitolul 14 şi nici la anularea soliei lui.

Respingerea soliei 1888 conduce spre închinarea la Baal

Câteva luni după Minneapolis, Ellen White a văzut una dintre cele mai plastice şi înfricoşătoare viziuni ale ei: “Am fost impresionată de faptul că o mare primejdie stătea înaintea noastră, în inima lucrării” (TM 460-471).

Se părea că nimeni nu împărtăşea povara sufletului ei, dar Domnul a încurajat-o să creadă că El nu-şi va părăsi biserica. “Îmi erau arătate lucruri pe care nu le înţelegeam, dar mi-a fost dată asigurarea că Domnul nu va permite ca poporul Său să fie învăluit în ceaţa scepticismului şi necredinţei lumeşti şi legat în legăturile lumii” (p. 460).

Ar fi putut ea oare să sesizeze câţi dintre tinerii de astăzi au fost învăluiţi în ceaţa aceasta şi legaţi în legăturile lumii, mulţumiţi cu o simplă “credinţă într-o Fiinţă Supremă,” lipsiţi de un concept clar al lucrării Marelui Preot în ziua cosmică a ispăşirii?

Mulţi dintre tinerii noştri găsesc plictisitoare această carapace goală a adventismului, deoarece el a pierdut viziunea sanctuarului pe care au avut-o pionierii şi solia 1888 care conţinea vestea cea bună şi plină de speranţă. Viziunea lui Ellen White de la Salamanca a legat această goliciune de eşecul din 1888. Ea a prevăzut, ca urmare a acelei necredinţe, că apostazia vechiului Israel ne va afecta şi pe noi:

„Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară şi să dea roade asemănătoare. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse şi ele dau încă roade nesfinte care otrăvesc gândirea, pervertesc percepţia şi orbesc înţelegerea acelora care vin în contact cu solia şi solii...

„Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre, pentru că este la modă să te desparţi de Hristos şi să laşi loc scepticismului. La mulţi strigătul inimii a fost: “Nu vrem ca acest om să domnească peste noi.” Baal, Baal, este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei iubesc propria lor cale şi părăsesc calea Domnului. Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?” (TM 467, 468; 1890).

Putem să răspundem la întrebarea ei foarte simplu: viitorul la care deja am ajuns.

Experienţa de după 1888 a traumatizat-o pe Ellen White, pentru că a văzut aproape cu oroare cât de puternic va încerca Satana să distrugă unicitatea misiunii acestui popor. Câţiva ani mai târziu spunea:

„Lucrurile pot continua în mijlocul unei prosperităţi aparente; dar Satana este treaz şi studiază, plănuind cu îngerii cei răi un nou plan de atac mai cu succes... Marea luptă se va înteţi şi mai mult şi va deveni din ce în ce mai hotărâtă. O minte se va ridica împotriva altei minţi, planuri împotriva altor planuri, principii de origine divină împotriva principiilor lui Satana. Adevărul, în fazele lui diferite, va fi în conflict cu minciuna în formele ei mereu diferite şi crescânde şi care, dacă va fi posibil, va înşela chiar pe cei aleşi...

„Pastori nesfinţiţi se coalizează împotriva lui Dumnezeu. Ei preamăresc pe Dumnezeu şi pe zeul acestei lumi cu aceeaşi răsuflare. Deşi cu gura îl primesc pe Hristos, ei îl îmbrăţişează pe Baraba şi, prin acţiunile lor, spun: “Nu pe acest om, ci pe Baraba”... Lăsaţi ca înşelătoria şi mărturia mincinoasă să fie întreţinute de o biserică care a avut lumină mare şi dovezi mari, şi acea biserică va respinge solia pe care Dumnezeu a trimis-o şi va primi cele mai iraţionale afirmaţii, presupuneri şi teorii false...

„Mulţi vor sta la amvoanele noastre cu torţa profeţiei false în mâinile lor, aprinsă de la făclia demonică a lui Satana...

„Conflictul va deveni din ce în ce mai înverşunat. Satana va controla situaţia şi se va da drept Hristos. El va denatura, va aplica greşit şi va perverti tot ce va putea, pentru a înşela” (TM 407-411; 1897).

Ce este închinarea la Baal?

Este oare cazul să ne preocupe pe noi astăzi în mod serios toate aceste preziceri în legătură cu închinarea la Baal, sau a fost numai o problemă temporară, limitată la Battle Creek, în secolul al XIX-lea? Reacţia noastră normală la această prezicere inspirată este: “Imposibil! Incredibil! Om fi noi “nenorociţi” şi aşa mai departe, dar nu putem fi chiar în halul acesta de sărăcie  spirituală!” Pe de altă parte, conştiinţa ne spune totuşi că ceva este greşit. Poate totuşi este adevărat. Cine este Baal?

În limbajul vechiului Israel, Baal era cuvântul obişnuit pentru domn sau soţ:

„Este semnificativ faptul că în vremurile patriarhale... soţul era stăpânul, ba'al, al soţiei, care era dependentă de el pentru toate mijloacele de existenţă, şi peste care avea toată autoritatea pe care alţii nu o aveau” (B. G. Sanders, Christianity After Freud, Geoffrey Bles Ltd., London, 1949, p. 88; Osea 2: 16).

Baal, dumnezeul cananiţilor, însemna “domnul,” adesea modul obişnuit în care Israel vorbea despre Dumnezeul adevărat, Domnul, Iehova. Babilonianul Adon, elenizat ca Adonis, au acelaşi înţeles. Este cuvântul înrudit cu evreescul Adonai sau “Domnul.” Astfel, când profeţii lui Baal se rugau pe muntele Carmel, ei strigau de fapt: “O, Doamne, Doamne, ascultă-ne,” în timp ce Ilie a păstrat o diferenţă clară în concepţia lui despre Dumnezeu (1 Regi 18:26).

Se presupune în mod obişnuit că era o diferenţă foarte mare şi vizibilă între religia Israelului şi religiile contemporane ale păgânilor. Dar cercetătorii spun că erau asemănări izbitoare, precum jertfa de dimineaţă şi de seară, zecimea dată preoţilor, animale fără cusur pentru jertfe, cărţi sfinte şi psalmi, multe idei şi concepţii care erau copii ale celor autentice.

Templele Babilonului şi Asiriei aveau multe în comun cu templul lui Solomon. Poporul lui Israel s-a poticnit adesea de aceste similitudini şi au fost înşelaţi, astfel că au adoptat diferite forme false de închinare. A fost greu pentru Israel să sesizeze că se închina unui dumnezeu fals al cărui nume era acela folosit în mod obişnuit pentru Dumnezeul adevărat. Limbajul şi terminologia erau similare, dar numai un profet inspirat şi cei care credeau în el puteau deosebi motivele şi conceptele. Prezicerea lui Ellen White avansează posibilitatea înfricoşătoare că o apostazie serioasă s-a infiltrat în biserica modernă în timp ce noi dormeam. Dacă este adevărat, situaţia este îngrozitoare, dar nu fără speranţă. Pocăinţa a fost posibilă în zilele lui Ilie şi este posibilă şi în timpul nostru.

Apostazia din timpul lui Ilie este adesea înţeleasă greşit, ca o îndepărtare de la adevăr aşa de evidentă şi proeminentă încât să-i facă pe israeliţi să pară neobişnuit de insensibili şi de nescuzat. Realitatea este că apostazia Israelului a fost gradată şi inconştientă, necesitând aproape un secol ca să ia proporţiile pe care Ilie le-a recunoscut în timpul său. El trebuie să fi avut o minte foarte ascuţită pentru a o sesiza (3T 273; PK 109, 133, 137). Trebuie să ne amintim că Ilie este în viaţă, fiind luat la cer. S-ar simţi el bine printre noi, recunoscând pe Izabela şi profeţii ei?

Baal fiind un Hristos fals, este evident că orice închinare la sine, care este deghizată în închinarea la Hristos şi care se eschivează de la principiul crucii, este în realitate închinare la Baal. Rădăcinile merg adânc, adesea sub conştiinţa noastră.

Rostirea numelui lui Hristos şi a terminologiei creştine nu înseamnă nimic, când este vorba de identificarea adevărului. Duşmanul lui Hristos urmează să-L personifice pe Hristos, adică să-I ia înfăţişarea şi să-I uzurpe identitatea prin amăgiri extrem de reuşite. Dar cu mult înainte de personificare va veni reprezentarea greşită. Frederick A. Voigt, un neadventist, recunoaşte un aspect al acestei înşelăciuni magnifice: “'Etica creştină' este antihristul lumii occidentale. Este cea mai prefăcută şi formidabilă corupţie care a afectat vreodată lumea.”

Un exemplu mărunt este cultul iubirii de sine. Printr-o manipulare deşteaptă a Scripturii, dragostea de sine păcătoasă a fost transformată într-o virtute. În ultimii cinsprezece ani aceasta a fost predicată insistent tineretului nostru ca o datorie creştinească. Porunca divină de a ne iubi aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine este denaturată într-o poruncă de iubire de sine, când de fapt Domnul ne-a învăţat că motivaţia iubirii de sine, păcătoasă, indecentă, este acum direcţionată, prin credinţa autentică, spre o iubire creştinească faţă de aproapele nostru.

Respectul de sine autentic este într-adevăr o virtute, dar el devine autentic printr-o apreciere a dragostei care se jertfeşte, a lui Hristos, descoperită la cruce. Adevărata stimă de sine este astfel înrădăcinată în ispăşirea Lui. Dar dragostea aceea eu-primul este în antiteză cu consacrarea faţă de Hristos şi lucrarea Sa. Este de înţeles că vrăjmaşul va promova cultul eului ca şi cum ar fi învăţătura lui Hristos. Ceea ce este greu de înţeles este de ce adventiştii de ziua a şaptea trebuie s-o promoveze.

Fără îndoială că necunoaşterea sau desconsiderarea afirmaţiilor lui Ellen White despre închinarea la Baal a făcut posibilă şi tolerarea filozofiei New Age în mijlocul nostru. Dar fundamentul pentru toată confuzia noastră modernă este că, în urma tragediei din 1888, falsul hristos a fost luat drept cel advărat. Rădăcinile merg înapoi cu aproape un secol.

Suntem obişnuiţi cu descrierea scenei finale a personificării lui Satana, când el va contraface a doua venire:

Ca o încununare a marii lucrări de amăgire, Satana însuşi îl va personifica pe Hristos... ca o fiinţă maiestoasă de o strălucire uimitoare... neîntrecut de nimic din tot ce au văzut ochii omeneşti vreodată. Strigătul de triumf străbate spaţiul: “A venit Hristos! A venit Hristos!” Oamenii se prosternă în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi rosteşte o binecuvântare asupra lor... Vocea lui este blândă, dulce şi melodioasă. Această înşelăciune este puternică, aproape copleşitoare (GC 624).

Viziunea din 1890 de la Salamanca dezvăluie misterul. Ca urmare a înţelegerii greşite din 1888 privind pe adevăratul Hristos, falsul hristos va găsi o cale să se strecoare prin înşelăciunea doctrinelor şi conceptelor false cu mult înainte de a trece la personificarea fizică finală. Aşa se vor împlini cuvintele lui Ellen White: “Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostat,” închinarea la Baal. Oriunde eul devine adevăratul obiect al consacrării, în timp ce mărturisim că Îl slujim pe Hristos, acolo este închinare la Baal. Oriunde adevăratele motivaţii ale slujirii sunt dorinţa de ascensiune, avansare, prestigiu şi putere, acolo avem profeţii lui Baal.

Dar aceasta nu se poate întâmpla acolo unde solia adevărată a neprihănirii prin credinţă este înţeleasă şi crezută. Închinarea la Baal este rodul unor învăţături specifice corupte care încurajează o mărturisire de credinţă în Hristos în timp ce eul nu este răstignit împreună cu El:

„Timpul prezent este unul al idolatriei, aşa cum era în timpul în care a trăit Ilie. S-ar putea să nu fie vizibil nici un altar, nici un chip cioplit asupra căreia să se oprească ochiul... Mulţimile au o concepţie greşită despre Dumnezeu şi trăsăturile Sale de caracter şi slujesc la fel de sincer pe dumnezeul fals ca şi închinătorii lui Baal” (PK 177).

„În această vreme antihristul va apare ca fiind adevăratul Hristos... Dar adevăratul conducător al acestei revolte este Satana, îmbrăcat ca un înger de lumină. Oamenii vor fi înşelaţi şi-l vor ridica în locul lui Dumnezeu şi-l vor zeifica” (TM 62; 1893).

„Hristos va fi personificat, dar într-un punct va fi o deosebire distinctă. Satana îi va îndepărta pe oameni de legea lui Dumnezeu” (FE 471, 472; 1897).

„Aceia care nu sunt pe deplin consacraţi lui Dumnezeu pot fi conduşi să facă lucrarea lui Satana, în timp ce ei se măgulesc că sunt în serviciul lui Hristos” (5T 103).

O neprihănire prin credinţă contrafăcută este inevitabilă când credinţa însăşi nu este definită în termenii Noului Testament. Motivaţia populară egocentrică a fricii sau a speranţei de a fi recompensat, nu este credinţa care lucrează prin dragoste (agape). Astfel închinarea la Baal găseşte o cale de a se introduce prin teorii populare, dar nepotrivite, ale neprihănirii prin credinţă.

Cum a înfruntat Ieremia închinarea la Baal

În zilele lui Ieremia Iuda a alunecat spre închinarea la Baal la fel de neobservat pentru preoţi şi pentru popor, ca şi Israel în zilele lui Ilie. Cartea lui Ieremia este un manual al confruntării închinării la Baal.

(1) Deoarece a fost o apostazie inconştientă, conducătorii şi poporul au încercat să nege existenţa ei:

“Cum poţi să zici, 'Nu m-am spurcat, nu m-am dus după Baali? Priveşte-ţi urma paşilor în vale, și vezi ce ai făcut... Şi cu toate acestea tu zici: 'Da, sunt nevinovat...' Şi zici: 'N-am păcătuit' “ (Ieremia 2:23, 35).

“Şi îţi vor zice: 'Pentru ce ne ameninţă Domnul cu aceste mari nenorociri? Ce nelegiuire şi ce păcat am făcut împotriva Domnului, Dumnezeului nostru?' Atunci să le răspunzi: 'Părinţii voştri M-au părăsit,' zice Domnul, 's-au dus după alţi dumnezei' “ (16:10, 11).

“Căci câte cetăţi ai, atâţia dumnezei ai, Iuda!... atâtea altare aţi ridicat idolilor, altare ca să aduceţi tămâie lui Baal!... Domnul mi-a dat de ştire şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor” (11:13, 18).

(2) Această închinare falsă a fost combinată cu închinarea adevărată a Domnului în templul Său din Ierusalim:

“Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!... Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: 'Suntem izbăviţi!'... ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni!... Căci copiii lui Iuda... şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s-o spurce.” (7:9, 10, 30).

(3) Conducătorii religioşi din cartierul general al naţiunii au ajutat şi propagat această apostazie:

“Proorocii şi preoţii sunt stricaţi; 'le-am găsit răutatea chiar şi în Casa Mea, zice Domnul.'...

'În proorocii Samariei am văzut următoarea nebunie: au proorocit prin Baal şi au rătăcit pe poporul Meu Israel!... 'căci prin proorocii Ierusalimului s-a răspândit nelegiuirea în toată ţara.'...

Cred ei oare că pot face pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visurile pe care le istoriseşte fiecare din ei aproapelui său, cum Mi-au uitat părinţii lor Numele din pricina lui Baal?” (23:11, 13, 15, 26, 27).

Mulţumim lui Dumnezeu că El a promis să “trimită pe... Ilie, profetul, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşate a Domnului” (Mal. 4:5). Avem nevoie disperată de el! (Ellen White sugerează că “Ilie” este solia care a început în 1888; vezi RH din 18 februarie, 1890). În acelaşi timp, trebuie să înţelegem cum vrăjmaşul de-abia aşteaptă să contrafacă chiar venirea lui Ilie şi va încuraja orice “reformator” autoproclamat, care se ridică prin propria sa vanitate să dea buzna acolo unde îngerii se tem să păşească. “Cuvântul Domnului a venit la Ilie; el nu intenţiona să fie solul Domnului” (5T 299).

A continuat Babilonul să cadă?

Fără înţelegerea soliei 1888 şi a istoriei ei în legătură cu marea zi a ispăşirii, tineretului nostru îi va fi greu să vadă cum Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea se armonizează în planul lui Dumnezeu pentru lumea de astăzi. Ispita de a vedea adventismul ca orice altă opţiune religioasă, un stil de viaţă nu neapărat mai valoros decât al oricărui alt grup religios respectabil, care recunoaşte o “Fiinţă Supremă,” este aproape irezistibilă.

Există în bisericile populare care ţin duminica nenumăraţi oameni şi pastori buni, sinceri. Ei sunt fericiţi, iubitori, zeloşi, la fel de devotaţi familiilor lor ca şi noi, în unele cazuri mult mai devotaţi lucrării misionare decât noi. Succesul lor în ce priveşte creşterea numărului de membrii îl depăşeşte fantastic pe al nostru, iar standardele lor morale par a fi la fel de înalte ca ale noastre. Întrebarea Domnului: “Ce lucru neobişnuit faceţi?” este întrebarea pe care au dreptul să ne-o pună ei (Matei 5:47, KJV). Şi este întrebarea stânjenitoare pe care o pun mulţi dintre tinerii noştri.

Lumina deplină a soliei celui de-al treilea înger  “a fost ţinută departe de lume” începând cu 1888 (1SM 234, 235). Ca rezultat, lumea s-a aflat într-o relaţie diferită cu Dumnezeu, alta decât era în planul Său. În timp ce “Ilie” a trebuit să meargă în exil, anumiţi “Obadia” au trebuit să-i hrănească pe profeţii autentici ai Domnului “într-o peşteră.” Căderea Babilonului a fost oprită. Încă nu a devenit ceea ce va fi când marea strigare va fi proclamată. Încă nu a răsunat clar şi puternic vocea din Apocalips 18:14: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu.”

Domnul nostru ne spune clar care este problema: El nu poate încă lucra pentru biserica rămăşiţei atât de puternic cum ar dori (6T 371). Expresia grecească pe care Domnul o foloseşte înseamnă că noi îi creem o aşa stare de greaţă încât Îi provocăm vomă (Apoc. 3:16, 17).1 Ar fi exagerat să spunem că oameni sinceri, care sunt aproape de Dumnezeu, se simt chinuiţi de aceeaşi stare de vomă, ca şi El, cauza fiind închinarea la Baal, care îşi face loc în echivalentul modern al templului Domnului? Deşertăciunea spiritului, goliciunea predicilor, lauda şi flatarea aduse bărbaţilor şi femeilor, ţipetele şi strigătele în microfoane, gluma şi farsa, legalismul egocentric patetic; cum se simte oare Hristos? Şi cum se simt cei pe care El îi descrie în Apocalips 18:4 ca “Poporul Meu?”

Este îngrozitor să te gândeşti că închinarea la Baal s-a infiltrat în Israelul modern aşa cum a făcut-o şi în Israelul din vechime, dar serva Domnului insistă că este adevărat. Natura umană fiind aceeaşi în toate timpurile, tendinţa noastră a fost aceeaşi ca a poporului Său din vechime, de a asimila gândirea popoarelor din jurul nostru. Respingerea soliei 1888 a pregătit calea pentru aproape un secol de asemenea asimilări, începând cu expunerea ideilor contrafăcute la sesiunea din 1893, care pretindeau că sunt neprihănire prin credinţă autentică. [2]

Acesta a fost numai începutul. Ne-am întors iar şi iar spre bisericile populare şi conducerea lor pentru idei şi inspiraţie, crezând că este aceeaşi solie, nedeosebind diferenţele fundamentale. Chiar din 1890 au existat tendinţe de a confunda îndreptăţirea prin credinţă romano-catolică cu cea autentică (GCB 1893, pp. 224, 261, 262, 265, 266).

După primul război mondial noi am împrumutat entuziasmul “vieţii biruitoare” de la The Sunday School Times. Movement of Destiny a lui Froom chiar se laudă că solia 1888 era identică cu cea pe care o predicau un mare număr de evanghelici (pp. 255-258, 319-321, 1971).

Nu înseamnă că toate aceste idei au fost rele, dar lipsea din ele conceptul unic al curăţirii sanctuarului. Acest vid a invitat pătrunderea închinării la Baal.

Solia 1888 şi ziua ispăşirii

Deşi căderea Babilonului nu este încă completă, paşii iniţiali au fost făcuţi. Ceva esenţial lipseşte cu siguranţă în doctrinele şi experienţa bisericilor care nu înţeleg învăţătura Scripturii despre antitipica zi a ispăşirii. Despărţiţi prin câteva generaţii de înaintaşii lor din epoca 1888, ei nu pot fi responsabili pentru adevărul pe care nu-l cunosc, doar dacă nu l-au respins şi ei. Totuşi, ei sunt în mod tragic săraci, necunoscându-l.

Într-una dintre primele ei lucrări, Ellen White descrie începutul acestui proces de privaţiune. A primit o viziune profetică privind chiar cauza de bază a înstrăinării spirituale a creştinismului modern faţă de “evanghelia veşnică” din Apocalips 14. În viziunea sa, Ellen White a văzut trecerea Marelui Preot din Sfânta în Sfânta Sfintelor. Cea mai mare parte a creştinilor au respins descoperirea aceastei modificări a slujbei lui Hristos. Ceea ce face ca faptul să devină important nu este problema vinovăţiei sau lipsa ei în respingerea luminii din 1844, ci înşelăciunea îngrozitoare care a apărut din lipsa unui adevăr vital privind pe Hristos şi lucrarea lui prezentă în ziua finală a ispăşirii. Afirmaţia următoare are implicaţii profunde:

„Nu am văzut nici o rază de lumină care să treacă de la Isus spre mulţimea nepăsătoare, după înălţarea Sa, şi ei au fost lăsaţi într-un întuneric profund... Aceia care L-au urmat pe Isus îşi trimiteau credinţa spre El în Sfânta Sfintelor şi se rugau: “Tată, dă-ne Duhul Tău.” Atunci Isus a suflat asupra lor Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere şi multă dragoste, bucurie şi pace.

„M-am întors să privesc la cei care erau încă îngenuncheaţi în faţa tronului [din Sfânta]; ei nu ştiau că Isus plecase. Satana părea că s-a aşezat pe tron, încercând să continue lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind spre tron şi rugându-se: “Tată, dă-ne Duhul Tău.” Atunci Satana a suflat asupra lor o influenţă nesfântă; în ea era lumină şi multă putere, dar nu dragoste, bucurie şi pace” (EW 55, 56).

„Respingând primele două solii, ei şi-au întunecat atât de mult înţelegerea, încât nu mai pot vedea nici o lumină în solia îngerului al treilea, care arată drumul spre Sfânta Sfintelor. Am văzut că aşa cum iudeii L-au răstignit pe Isus, tot aşa bisericile populare au răstignit aceste solii şi deci ele nu mai au cunoştinţa drumului spre Sfânta Sfintelor şi nu pot beneficia de mijlocirea lui Hristos acolo. Ca şi iudeii, care îşi ofereau sacrificiile lor inutile, ei oferă rugăciunile lor spre încăperea de unde Isus a plecat; şi Satana, mulţumit de înşelăciune, îşi ia un caracter religios şi conduce minţile acestor creştini spre el însuşi, lucrând cu puterea, semnele şi minunile lui mincinoase… El, de asemenea, vine ca un înger de lumină şi îşi răspândeşte influenţa pe pământ prin reforme false. Bisericile sunt îmbătate de succes şi cred că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ele, când, de fapt, aceasta este lucrarea unui alt spirit” (ibid., 260, 261).

Este această viziune profetică valabilă? Dacă da, ea are implicaţii profunde. Ea explică misterul confuziei pe care o vedem în lumea creştină modernă. Deşi o prosperitate spirituală aparentă domină multe biserici care “nu au cunoştinţa drumului către Sfânta Sfintelor” şi “nu pot beneficia de mijlocirea lui Hristos acolo,” problemele finale privind semnul fiarei vor testa consacrarea fiecăruia faţă de Hristos.

Membrii părăsesc biserica adventistă pentru că spun că găsesc “dragoste,” “căldură” şi “putere” spirituală în alte biserici, neputând înţelege adevărata natură a dragostei agape a lui Hristos. Astfel ei sunt uşor înşelaţi de un sentimentalism superficial. Este oare posibil să înţelegi această situaţie confuză fără să accepţi inspiraţia profetică asupra zilei finale a ispăşirii?

Şi este posibil ca propria noastră neputinţă spirituală să decurgă din pierderea legăturii cu acel Mare Preot special, unic, care a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a sluji la sfârşitul celor 2300 de ani profetici? Lucrarea Sa finală este captivantă, pozitivă, importantă şi legată de realitate! Am pierdut noi şi înţelegerea practică a lucrării Sale, aşa încât lucrarea noastră să apară, în consecinţă, “plictisitoare”? Să analizăm aceste afirmaţii din Early Writings:

(1) O generaţie de creştini în perioada 1844 a respins proclamaţia, certificată de Duhul Sfânt, a soliei primului şi celui de-al doilea înger, şi mulţi mileriţi au respins solia celui de-al treilea înger (majoritatea covârşitoare a membrilor şi pastorilor acestor biserici nu înţeleg astăzi nimic din aceasta).

(2) Dumnezeu este absolut drept. El nu poate să-i învinovăţească pe aceşti descendenţi moderni de respingerea acelei generaţii din 1844 dacă ei nu au înţeles suficient solia pentru ca apoi s-o poată respinge inteligent. Nu există motiv să presupunem că aceşti oameni nu trăiesc sincer după toată lumina pe care o au şi astfel sunt în mod individual acceptaţi de Domnul.

(3) Totuşi, problema reală nu este simpla mântuire personală în pregătirea pentru moarte. Cum profeţii Bibliei arată că venirea Domnului este aproape, problema reală este pregătirea pentru venirea Lui şi participarea la evenimentele finale. Şi nu trebuie să uităm motivaţia transcendentă a preocupării pentru onoarea şi reabilitarea Mântuitorului, aşa încât marea controversă să se poată termina cu biruinţa Sa.

Ca acest lucru să aibă loc în viaţa şi inima unui grup de oameni, adevărul deplin al neprihănirii prin credinţă trebuie să fie clar înţeles. Iar bisericile populare nu pot înţelege acest adevăr, oricât de sinceri ar fi, deoarece ei “nu cunosc drumul spre Sfânta Sfintelor şi nu pot beneficia de mijlocirea lui Isus acolo.”

Neprihănirea prin credinţă autentică este nu numai un adevăr, ci şi o experienţă pe care Marele Preot ceresc o călăuzeşte în lucrarea Sa finală a ispăşirii. Solia îngerului al treilea “cu adevărat” este necesară în mod vital. În absenţa acestui adevăr, nici o comunitate de oameni, de oriunde, nu poate fi pregătită pentru cea de-a doua venire a lui Hristos, indiferent de religia ei.

(4) Ellen White este clară în descrierea lui Satana ca un falsificator viclean. El reuşeşte numai când “conduce minţile acestor creştini cu numele” departe de lucrarea specială, unică a lui Hristos din Sfânta Sfintelor. Conform afirmaţiei din Early Writings, metoda lui este de a da impresia că a preluat slujba lui Hristos, care a continuat în Sfânta de la înălţarea Sa până în 1844. Intenţia sa este de a pune în umbră cunoştinţa despre schimbarea slujirii lui Hristos în Sfânta Sfintelor.

Slujba Marelui Preot trebuie să se schimbe, deoarece El nu poate să slujească pentru totdeauna sângele Său ca înlocuitor, spre a acoperi păcătuirea perpetuă a poporului Său. El trebuie să realizeze ceva în ziua ispăşirii care nu a fost realizat anterior. El trebuie să aibă un popor care să biruiască “aşa cum” a biruit El, un popor care “condamnă păcatul în firea pământească” prin credinţa Lui. Satana trebuie să anihileze acest adevăr şi să-l eclipseze pe cât posibil. Astfel înşelătorul va conduce minţile “spre el însuşi” prin devierea interesului lor de la lucrarea unică pe care adevăratul Mare Preot trebuie s-o îndeplinească.

Dacă producători din lumea a treia pot contraface ceasurile elveţiene Omega, în aşa fel încât să înşele cumpărători versaţi, este oare atunci greu de crezut că Satana şi-a perfecţionat până acum, la un nivel înalt, o imitaţie a lui Hristos şi a soliei evangheliei adevărate? Aceasta include “lumină şi putere multă, dar nu iubire (agape), bucurie şi pace.” El a studiat cu sârguinţă lucrarea Duhului Sfânt şi a inventat o imitaţie perfectă care va înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar pe cei aleşi. Satana a contrafăcut aproape perfect neprihănirea prin credinţă pentru a înşela. Desigur, ei îi lipseşte o înţelegere a lucrării lui Hristos în Sfânta Sfintelor, acea componentă a dragostei agape, singura care poate curăţi inimile umane de motivaţiile fricii şi egoismului, care perpetuează păcatul.

(5) Dacă Ellen White este corectă, mulţimile de creştini “sinceri” şi “iubitori” vor sucomba în faţa presiunii îngrozitoare de a restaura intoleranţa religioasă a Evului Mediu şi vor impune semnul fiarei. Forme diverse de terorism pot împlini uşor acest lucru pentru o lume, o naţiune,  şi o biserică dedate la materialism şi spiritualism. Ellen White demască spectrul oribil al unui hristos fals care îşi împrăştie “influenţa asupra pământului prin reforme false… lucrarea unui alt spirit” (ibid., p. 261).

(6) Există grâu şi neghină care cresc împreună în “Babilon,” aşa cum sunt în biserica care mărturiseşte că duce solia îngerului al treilea. Dar stagnarea de aproape un secol trebuie rezolvată. Rasa umană este într-un proces de dezintegrare morală şi spirituală. Suntem confruntaţi cu probleme de potenţială sinucidere globală prin folosirea abuzivă a drogurilor, alcoolului, prin infidelitate, căminuri distruse, violenţă, polarizarea bogaţilor şi săracilor, terorismul şi umbra mereu ameninţătoare a unui dezastru nuclear.

Ar fi posibil ca marea luptă între Hristos şi Satana să pară că se transformă într-o competiţie pentru prezervarea viaţii pe această planetă. “Fiara” va da impresia că ea este mântuitorul lumii. Astfel, semnul lui va fi impus ca singura cale de a împiedica distrugerea rasei umane. Mijloacele de realizare a acestei mari amăgiri vor fi “reformele false” produse de falsul “mare preot,” care a pretins că duce mai departe slujba din Sfânta a sanctuarului ceresc.

(7) Astfel, există adevăruri inerente în solia 1888 a neprihănirii lui Hristos care nu sunt înţelese de nici un segment al creştinilor care nu acceptă slujirea Marelui Preot ceresc în cele două încăperi ale sanctuarului. “Evanghelia” proclamată de “cornul cel mic” justifică realmente păcatul şi prin urmare, susţine răzvrătirea lui Satana. Acesta este secretul nelegiuirii care domină lumea modernă la toate nivelurile. Toate bisericile, de orice nuanţă, au nevoie disperată de predicarea soliilor celor trei îngeri.

De ce este nevoie de solia îngerului al treilea

Solia îngerului al treilea proclamă un Mântuitor care “a condamnat păcatul în firea pământească,” oferind singurul răspuns valid la acuzaţiile lui Satana împotriva lui Dumnezeu. El “condamnă păcatul” efectiv, adică demonstrează că păcatul din natura umană nu este necesar şi este de fapt sortit pieirii. Ralph Larson explică relaţia strânsă dintre “natura lui Hristos şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos,” care nu poate vindeca ceea ce nu a luat asupra Sa (The Word Was Made Flesh, pp. 277-283). Solia îngerului al treilea prezintă astfel un Mântuitor care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat şi care, deci, poate mântui deplin pe toţi cei care se apropie de Dumnezeu prin El. Solia va pregăti un popor pentru revenirea Domnului.

Aceia care îl urmează pe Hristos prin credinţă în lucrarea Marelui Preot din Sfânta Sfintelor apreciază trei adevăruri unice şi distincte:

(a) Perpetuitatea veşnică a legii lui Dumnezeu, inclusiv sabatul sfânt. Adevărata “împlinire a legii” este agape (Rom. 13:10) deoarece ea produce ascultare din inimă prin ispăşire. Acesta este aspectul unic al neprihănirii prin credinţă care este realizat numai în lucrarea din Sfânta Sfintelor.

(b) Sufletul este muritor. Fără o înţelegere clară a adevărului despre natura omului, este imposibil de apreciat ce s-a întâmplat pe crucea de pe calvar. Astfel, motivaţia adevărată pentru o viaţă sfântă este slăbită, şi neprihănirea prin credinţă este anulată.

(c) Curăţirea sanctuarului ceresc este lucrarea finală a zilei ispăşirii. Ea asigură demonstraţia finală a neprihănirii prin credinţă în inimile şi vieţile celor care cred adevărul.

Aceşti trei “stâlpi” ai adevărului susţin Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (CWE pp. 30, 31). Ei cuprind o solie completă care poate pregăti un popor pentru întoarcerea lui Hristos. Dar fără înţelegerea soliei 1888, adevărul autentic cuprins în ea ne ocoleşte inevitabil. Aşa cum noaptea urmează zilei, încrederea pionierilor în revenirea iminentă a lui Hristos se stinge, pierdem viziunea, şi steaua lor dispare.

Închinarea la Baal ne jefuieşte de solia noastră specială

Nu există adevăr pe care Satana să fi căutat mai mult să-l contrafacă decât dragostea nou testamentară. Peste tot inimile omeneşti tânjesc după ea; dar “din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea (agape) celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12). Aceasta este dragostea autentică pe care Ellen White a văzut-o oferită numai de Hristos în lucrarea finală de ispăşire.3 O dragoste contrafăcută este oferită numai de un spirit contrafăcut, care este esenţa spiritismului. Iată ce se întâmplă chiar sub ochii noştri:

„Am văzut cu ce viteză se răspândea această amăgire (spiritismul). Mi s-a arătat un tren, care se deplasa cu viteza fulgerului. Îngerul mi-a spus să mă uit cu atenţie. Mi-am fixat privirile asupra trenului. Părea că întreaga lume era în vagoane, că niciunul nu rămăsese pe jos. Îngerul a spus: “Ei se strâng laolaltă gata pentru foc.” Apoi mi-a arătat mecanicul de locomotivă, care părea o persoană maiestoasă, plăcută, pe care toţi pasagerii o respectau şi o tratau cu reverenţă. Eram uimită şi am întrebat pe îngerul care mă însoţea, cine este acea persoană. [De ce ar fi întrebat Ellen White cine este acea persoană dacă l-ar fi recunoscut cu uşurinţă?] El a spus: “Este Satana. El este conductorul sub forma unui înger de lumină” (EW 88).

„În această vreme antihristul va apare ca Hristos cel adevărat” (TM 62).

„El va personifica îngerii de lumină, îl va personifica pe Isus Hristos” (Letter 102, 1894).

Vrăjmaşul nu ar fi avut nici o putere să slăbească Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea dacă “noi” nu i-am fi deschis cumva uşa ca să se strecoare. “Când Domnul are un canal de lumină autentic, apar întotdeauna o mulţime contrafăcute. Satana va intra sigur pe orice uşă deschisă în faţa lui” (Letter 102, 1894).

A fost un miracol ca un popor unic să apară în secolul trecut sprijinindu-se pe aceşti trei “stâlpi” distinctivi ai adevărului, întruchipaţi în solia celor trei îngeri. Nu trebuia nicidecum ca lucrarea lor să fie întârziată sau amânată, conform planului lui Dumnezeu. Dar din cauza necredinţei din 1888, serva Domnului prezicea în 1889 o cădere teribilă de la adevăr şi curăţie:

„Dacă putere divină nu este adusă în experienţa poporului lui Dumnezeu, teoriile false şi ideile eronate vor captiva minţile, Hristos şi neprihănirea Sa vor fi înlăturate din experienţa multora şi credinţa lor va fi fără putere sau viaţă” (RH 3 septembrie 1889).

Pentru a aprecia această descoperire, trebuie să notăm:

(1) Hristos şi neprihănirea Sa nu vor fi, nu vor putea fi, “înlăturate din experienţa multora” verbal. Pentru oricare dintre noi repudierea Lui în cuvinte ar produce un fior de groază dramatic. “Rezultatul prezis” urma să aibă loc în timp ce “mulţi” menţin o credinţă în Hristos şi neprihănirea Sa.

(2) Hristos şi neprihănirea Sa nu vor fi “înlăturate din experienţa multora” în mod conştient. Aceasta ne-ar trezi în faţa situaţiei noastre disperate, ar conduce multe suflete sincere la dragoste fierbinte şi ar pune capăt încropelii lor. Dar Satana se bucură să ne ţină într-un “echilibru” caloric, atâta timp cât acesta este termostatic. Cuvintele sau lipsa lor ne pot înşela. “Buzele pot exprima o sărăcie sufletească pe care inima n-o recunoaşte nicidecum” (COL 159).

(3) Hristos şi neprihănirea Sa vor fi deci “înlăturate din experienţa multora” inconştient, prin procesul misterios al inimilor noastre necunoscute. Există o vrăjmăşie firească împotriva lui Dumnezeu lucrând sub pojghiţa de la suprafaţă. “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Orice nevroză obsesivă poate să se dezvolte când cauzele sunt îngropate în necunoştinţă. Ellen White a scris despre posibilitatea ca după 1888 să ne fi schimbat conducătorii, fără să ştim:

„În ultimii douăzeci de ani, o influenţă subtilă, nesfântă, i-a condus pe oameni… să-şi neglijeze Prietenul ceresc. Mulţi l-au părăsit pe Hristos” (RH 18 februarie, 1904).

„Aceia care puteau fi conduşi aşa de uşor de un duh fals arată că ei au urmat de câtva timp un conducător fals, încât ei nu mai văd că se îndepărtează de credinţă” (Southern Watchman, 5 aprilie, 1904).

Concluzie

O apreciere din inimă a crucii lui Hristos conduce totdeauna la răstignirea eului “împreună cu Hristos.” Însă “înţelepciunea omenească ne va îndepărta de lepădarea de sine, de consacrare şi va născoci multe lucruri care să facă fără efect soliile lui Dumnezeu” (RH 13 decembrie, 1892).

Mulţi din poporul nostru, în special tineretul, sunt confuzi şi dezorientaţi de neputinţa şi plictiseala spirituală pe care o văd în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea de astăzi. Iar problemele ridicate de fanatici, dizidenţi neloiali şi lideri separatişti din cadrul bisericii pot fi înţelese şi rezolvate numai în lumina acestei realităţi.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu este Babilon şi Dumnezeu nu a plănuit niciodată ca ea să devină Babilon, aşa cum nici Israelul din vechime în zilele lui Ilie şi Ieremia nu avea să devină Babilon. Închinarea la Baal a fost şi este o boală a trupului, care îi este străină acestuia şi care îl face bolnav. Dar vindecarea este posibilă prin pocăinţă şi reformă. Soluţia problemei nu este distrugerea bisericii, ci însănătoşirea ei spirituală. Notaţi această încurajare:

„Dumnezeu conduce un popor… El îi va mustra şi îndrepta. Solia către Laodicea se aplică Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, care a avut multă lumină şi nu a umblat în ea… Solia care declară că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este Babilon şi cheamă pe poporul lui Dumnezeu să iasă afară din ea, nu vine de la nici un sol ceresc sau de la un om inspirat de Duhul lui Dumnezeu…

„Dumnezeu… are o lucrare pentru biserica Sa. Ea nu trebuie numită Babilon, ci trebuie să fie sarea pământului, lumina lumii… ca să proclame o solie de viaţă în aceste ultime zile…

„Ce mult s-ar bucura Satana dacă ar putea să răspândească peste tot pământul vestea că singurul popor pe care Dumnezeu l-a făcut depozitarul legii Sale este acela căruia se adresează această solie [căderea Babilonului]…

„Când mândria şi egoismul se maschează în devoţiune faţă de Hristos, acolo este închinare la Baal. Ea a infiltrat toate nivelurile trupului bisericii. “Aceia care caută mai mult promovare şi o reputaţie bună în ochii oamenilor decât respectarea principiilor drepte, vor trăda misiunea lor sacră” (RH 31 ianuarie, 1892).

„Cinstea şi politica nu pot lucra împreună în aceeaşi minte. Cu timpul, ori politica va fi alungată şi adevărul şi cinstea vor avea supremaţia, ori, dacă politica este cultivată, cinstea va fi uitată. Ele nu sunt niciodată de acord; nu au nimic în comun. Una este profetul lui Baal, iar cealaltă profetul lui Dumnezeu” (5T 96).

O, dacă am vedea faţa adevăratului nostru Domn! Dacă I-am privi faţa, nu am vedea zâmbetul perpetuu de indulgenţă faţă de poporul Său necredincios, pe care îl afişează Baal. El este un idol cu zâmbetul îngheţat. Faţa adevăratului Hristos poartă durerea unui simţământ de greaţă acută, o boală a inimii divine faţă de încropeala noastră îngrozitoare, iubirea de sine, mărturisirile noastre de devoţiune pe care nu le simţim cu adevărat. Experienţa creştinului autentic contrastează cu contrafacerea, după cum urmează:

„Un adevărat simţ al sacrificiului şi mijlocirii scumpului Mântuitor va frânge inima care s-a întărit în păcat; şi dragostea, mulţumirea şi umilinţa vor veni în suflet. Supunerea inimii faţă de Isus îl face pe rebel să se căiască… Aceasta este religia adevărată a Bibliei; tot ceea ce nu conţine aceasta este înşelătorie” (4T 625).

„O nouă ordine a lucrurilor a apărut în lucrare. Există dorinţa de modelare după alte biserici, iar simplitatea şi umilinţa sunt aproape necunoscute… Unii ţin întâlniri de redeşteptare şi prin acestea cheamă un număr mare în biserică. Dar când emoţia s-a terminat, unde sunt convertiţii? Pocăinţa şi mărturisirea păcatului nu sunt văzute. Păcătosul este invitat să creadă în Hristos şi să-L accepte fără să ţină seama de viaţa de păcat şi răzvrătire. Inima nu este zdrobită. Nu este nici o remuşcare a sufletului. Presupuşii convertiţi nu au căzut pe Stâncă, pe Isus Hristos” (nedatat MS, 111).

Unde este Stânca aceea, pe care putem cădea şi să fim “zdrobiţi”? Vestea bună este mai bună decât ar vrea Baal să credem. Căzând pe acea “Stâncă” nu se distruge stima de sine sau personalitatea adevărată a cuiva. Când iubirea păcătoasă de sine este răstignită cu El, personalitatea  experimentează o înviere cu Hristos. El nu distruge pe nimeni, niciodată, dar această experienţă de a-ţi lua crucea este singura cale pe care Marele Preot ceresc ne poate reuni acum şi în veşnicie.

 

 

 

1 În limbajul original nu există o afirmare că Domnul va scuipa biserica Laodicea din gura Sa. Grecescul este mello se emesai, o expresie care înseamnă literal “sunt aproape să vărs.” Acelaşi cuvânt mello este folosit în Apoc. 10:4, când acţiunea anticipată nu are loc. Solia laodiceană declară că noi ne putem vindeca de boala care produce greaţă lui Hristos, pocăindu-ne (vers. 19). Cuvântul Laodicea nu este un cuvânt murdar; el înseamnă: “Judecata sau reabilitarea poporului.” Problema Laodiceii este încropeala ei, nu identitatea ei ca biserică a şaptea sau ultima dintre biserici.

2 Vezi GCB 1893 pp. 358, 359; Hannah Whitall Smith şi-a luat ideile de bază pentru lucrarea sa Christian's Secret of a Happy Life de la Fenelon, misticul romano-catolic de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, care şi-a consacrat energia vieţii sale căutând să convertească protestanţii la Roma. Îndreptăţirea sa “prin credinţă” este o contrafacere, cum a fost cea a evanghelistului romano-catolic de televiziune, Fulton Sheen, şi a evangheliştilor catolici de televiziune contemporani. Asemănarea cu autenticul este adesea foarte subtilă.

3 Există cărţi remarcabile despre agape scrise de teologi evanghelici, ca de exemplu Agape and Eros de Anders Nygren, Testaments of Love de Leon Morris şi The Love Affair de Michael Harper. Dar lipseşte ceva în toate: ele nu înţeleg cum dragostea care l-a dus pe Hristos pe cruce este dragoste care a îndurat echivalentul morţii a doua, aşa cum găsim spus clar în The Desire of Ages p. 753. Astfel, acestor autori sinceri le lipseşte aprecierea adevăratei “lăţimi şi lungimi, adâncimi şi înălţimi” a acelei agape a lui Hristos “care întrece orice cunoştinţă.” Nici o comunitate de creştini care primeşte doctrina nemuririi naturale a sufletului nu o poate vedea, indiferent de sinceritatea lor. În măsura în care conceptul agape este astfel slăbit, în aceeaşi măsură conceptul credinţei lor slăbeşte. Inevitabil, ideea lor despre neprihănirea prin credinţă este compromisă.  

 

1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15

CUPRINS