Ce aţi fi făcut dacă eraţi în locul lui Caiafa? Gândiţi-vă un moment. El avea o răspundere. Era directorul executiv. În plus, avea logica de partea lui atunci când afirma că este mai bine să moară un singur om pentru naţiune, decât să moară toţi. Pentru el, răstignirea Fiului lui Dumnezeu nu era păcat; era doar o necesitate administrativă. Conform procedurii administrative a oricărui comitet, el alegea din două rele pe cel mai mic. Aceasta este o capcană în care şi noi astăzi cădem atât de des. A alege din două rele pe cel mai mic înseamnă a vota mereu pentru continuarea păcatului.

Această situaţie indică oare o problemă încă nerezolvată? Este posibil ca un popor să fie convertit, să trăiască după toată lumina pe care o are, şi totuşi să aibă păcate necunoscute, ascunse sub suprafaţă? Poate Dumnezeu să sigileze un popor în această situaţie? Are sigilarea finală legătură cu dezvoltarea caracterului, sau este un simplu ritual în cer?

De mult timp vorbim noi de vremea când poporul lui Dumnezeu va fi sigilat şi va trăi fără mijlocitor în timpul strâmtorării. Chiar existenţa permanentă a unui mijlocitor indică faptul că există încă o problemă nerezolvată. Aceasta este păcatul, iar în ziua în care nu va mai fi nevoie de un mijlocitor, păcatul a fost înlăturat.

Acest grup de oameni va fi unic în istoria lumii. Convertirea şi convingerea lor despre păcat vor fi de asemenea unice. Ei vor înţelege diferenţa dintre legămîntul cel vechi şi cel nou. Ei vor vedea că cele două legăminte promovează idei opuse despre împăcare. Ei vor vedea pervertirea vechiului legământ, care propune că Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, în contrast cu noul legământ, care spune că omul trebuie împăcat cu Dumnezeu. Omul va înţelege că de la început despărţirea a fost cauzată de păcat. Punctul central al adevărului sanctuarului este că Hristos nu va rămâne veşnic Mijlocitor şi Înlocuitor; această lucrare va avea un sfârşit. Va exista o dezvoltare a caracterului aşa cum nu a experimentat niciodată o comunitate de sfinţi. Ei vor birui "cum a biruit Hristos." Prioritatea nu este de a pregăti un popor pentru moarte, ci pentru înălţarea la cer.

Lumea evanghelică nu vede deosebirea dintre iertarea păcatelor şi ştergerea lor. Ei acceptă ca Dumnezeu să fie împăcat cu omul, deşi adevărul cere invers. Ei nu cred nici că o curăţire autentică este posibilă sau necesară, deoarece, ca şi mulţi adventişti, ei sunt mulţumiţi să continue păcatul până în momentul glorificării. Odată cu lepădarea legii, ei au acceptat ideea romano-catolică a imposibilităţii biruinţei asupra păcatului atâta timp cât fiinţele omeneşti au o natură păcătoasă. Dar există o problemă şi mai serioasă. În faţa dreptăţii veşnice a lui Dumnezeu trebuie rezolvate toate aspectele păcatului, cunoscute sau necunoscute, conştiente sau inconştiente. Vechiul legământ trebuie înlocuit de cel nou, cu rezultate practice în viaţa poporului lui Dumnezeu. 

Cât de adânc este îngropat păcatul?

Medicina acceptă astăzi psihanaliza ca o branşă legitimă şi respectabilă, care oferă asistenţă terapeutică tulburărilor mentale. Au fost folosite metode ştiinţifice pentru a descoperi cum funcţionează mintea. S-a ajuns la concluzia că există o zonă subconştientă care are o influenţă dinamică asupra conştientului. Această premiză se apropie de înţelegerea puterii de motivaţie din viaţa oamenilor, şi confirmă numeroasele versete biblice care afirmă că Dumnezeu este interesat de inima oamenilor, adică mintea lor. Lucru care este în contrast clar cu felul în care evaluează omul, după aparenţa exterioară.

În lumina curăţirii sanctuarului, acest lucru oferă răspunsuri la realizările adevărate ale convertirii. Aceasta trebuie să afecteze mai mult decât aspectul exterior. Acum mai bine de trei decenii, un psihiatru creştin ridica următoarea întrebare:

"Datorită faptului că procesul subconştient joacă un rol aşa de însemnat în comportarea şi viaţa noastră mentală, şi înţelegând că atâta răutate zace ascunsă, teologii s-au întrebat, fireşte, cât de mult poate afecta procesul mântuirii predicat în evanghelia lui Hristos, subconştientul uman. Duce oare acceptarea teoriilor psihologice moderne la concluzia că viaţa religioasă afectează numai conştientul, şi că o mare parte a personalităţii umane este lăsată neatinsă şi neschimbată? Urmează de aici să sugerăm că omul credincios va rămâne într-o stare în care cea mai mare parte a fiinţei lui este în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi deci străină de Dumnezeu?" 1

Răspunsul adventist de ziua a şaptea este că toată rebeliunea şi tot ce este străin de Dumnezeu trebuie eradicat din inimă înainte ca cineva să poată sta în prezenţa lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că şi subconştientul trebuie curăţit înainte ca generaţia finală să fie gata pentru înălţarea la cer. Astfel, singura cale de a curăţi subconştientul este de a-l face conştient. Lucrul acesta va dovedi puterea evangheliei chiar în momentul cînd păcatul a ajuns la plinătate şi se manifestă deplin. Această operaţie este explicată astfel în Biblie şi Spiritul Profetic:

"Convingerile implantate în inimă şi luminarea înţelegerii prin acceptarea cuvântului lucrează în deplină armonie. Adevărul adus în faţa minţii are puterea să trezească energiile adormite ale sufletului."2

"Când Isus este înţeles prin credinţă, şi adus în sanctuarul interior al inimii, Duhul Sfânt va modela şi aranja caracterul după asemănarea lui Hristos."3

Profunzimea acestui gând trebuie înţeleasă. "Convingerile implantate în inimă" trebuie să fie inconştiente, pe când "adevărul adus în faţa minţii" este conştient. Tot aşa, adevărul "înţeles prin credinţă" este o apreciere conştientă, care va avea efect asupra "sanctuarului interior al sufletului," care poate fi subconştient. Subconştientul are influenţă asupra conştientului şi trebuie luat în considerare când se discută despre caracter.

Acest lucru înseamnă că "oamenii buni" pot avea păcate necunoscute. Lucrarea zilei ispăşirii implică tot caracterul. Cei care îşi consacră cu sinceritate viaţa în serviciul lui Dumnezeu, sunt deseori surprinşi şi dezamăgiţi să constate că sunt confruntaţi cu obstacole şi încercări. Ei se roagă pentru asemănare cu Hristos, ca să constate că sunt confruntaţi cu situaţii care scot tot ce este mai rău din fiinţa lor. "Sunt descoperite defecte a căror existenţă nici nu o bănuiau...În providenţa Sa, El aduce aceste persoane în situaţii diferite...ca să poată descoperi în caracterul lor defecte care au fost ascunse de înţelegerea lor."4

Acest concept dă sens numeroaselor afirmaţii ale lui Isus. Când a spus: "Eu am venit ca ei să aibă viaţa, şi s-o aibă din belşug" (Ioan 10,10), înţelegem de aici că nu trebuie să fie nici o reţinere, nici o vină, ci viaţă aşa cum a plănuit-o Dumnezeu. Când a spus: "Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi" (Ioan 8,31), putem aprecia puterea vindecătoare a neprihănirii oferite de Hristos. Când a vorbit despre parabola viei şi a fiului omorât, El descoperea gândirea necunoscută a ascultătorilor Lui.

Evanghelia poate descoperi păcatul ascuns

Ioan ne dă asigurarea că Isus înţelegea motivele ascunse ale oamenilor. El vedea prin falsitatea, poleiala şi ezitările societăţii. El "nu avea nevoie să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om" (Ioan 2,25). De unde a obţinit El această cunoştinţă? Doar recent a reuşit ştiinţa medicală să înţeleagă câte ceva din cunoştinţa pe care a exprimat-o Hristos cu secole în urmă.

O profeţie din Isaia ne dă o imagine remarcabilă despre modul în care percepea Isus motivaţiile ascunse, şi cum înţelegea El caracterul păcatului. Se prezintă aici caracterul nobil pe care urma să-L aibă Mesia, cum urma să-l obţină şi cum îl va afecta. Isaia ne spune că Duhul Domnului se va odihni peste El, un Duh de înţelepciune, pricepere şi cunoaştere, că nu va judeca "după înfăţişare", ci "cu neprihănire." Neprihănirea Sa va fi atât de vastă, încât îi va folosi ca îmbrăcăminte - "neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul rărunchilor lui" (Isaia 11, 1-5).

Această referire la "rărunchi" apare frecvent în Biblie, deseori în legătură cu "inima" sau "mintea." Totdeauna se referă la facultăţile mentale profunde. Dicţionarul ne spune că sensul biblic al termenului "rărunchi" este sediul profund al simţămintelor şi afecţiunilor. Un lexicon afirmă că în Vechiul Testament sensul lui "rărunchi" este "sediul emoţiilor şi afecţiunilor;...[Ieremia 12,2] eşti aproape de gura lor, dar departe de inima (afecţiunile) lor; deci, cu referire la caracter, obiectul examinării lui Dumnezeu." 5 Această afirmaţie susţine părerea că, din lipsa unui termen ştiinţific în timpul Vechiului Testament, care să definească subconştientul, a fost folosit cuvântul "rărunchi" pentru acest sens. El se referă la motive, caracterul interior, care va fi analizat în faţa judecăţii şi comparat cu Cuvântul scris şi cu Cuvântul care a devenit trup şi a locuit printre noi, standardul lui Dumnezeu pentru copiii oamenilor.

Folosirea termenului "rărunchi" nu este izolată. Este menţionat cel puţin de cincisprezece ori. Psalmistul spune: "Tu mi-ai întocmit rărunchii" (Psalmi 139,13). Ieremia, după ce se ceartă cu Domnul despre cum prosperă cei răi, observă că ei nu slujesc decât cu buzele: "Eşti aproape de gura lor, dar departe de rărunchii lor" (Ieremia 12,2 engl.). El face cunoscuta afirmaţie solemnă: "Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" Apoi continuă: "Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii" (Ieremia 17,9.10). Martorul Credincios se referă şi El la rărunchi când discută cu cele şapte biserici: "Eu sunt cel care cercetez rărunchii şi inima" (Apocalips 2,23). La judecată nimic nu va rămâne ascuns.

Astfel, Isaia descrie pe Hristos stând în faţa lui Dumnezeu prin "credincioşie," fiind astfel "neprihănit." Aceasta este o descriere a felului de oameni produs de solia îngerului al treilea, căci şi ei vor avea "credinţa lui Isus." Aceasta este o credinţă care se prinde de harul lui Dumnezeu când dreptatea Sa deschide "rărunchii" noştri, şi după toate aparenţele suntem prinşi de mânia lui Dumnezeu. Această situaţie unică cere nu numai credinţă "în" Isus, ci chiar credinţa pe care a avut-o El, credinţa "Lui" Isus (Apocalips 14,12). Laodicea este chemată la acest fel de viaţă clădită pe credinţă, discernământ spiritual şi neprihănirea lui Hristos, dar ea nu poate apare până ce Laodicea nu "ştie," până când "rărunchii" ei nu sunt deschişi, iar gura şi afecţiunile ei nu ajung în armonie.

Acum un secol, Domnul a încercat să câştige afecţiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea trimiţând acea "foarte preţioasă solie" din 1888, care era începutul pregătirii finale pentru înălţarea la cer. Pe când biserica era adunată la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, Alonzo T. Jones a prezentat o lungă serie de studii asupra "Soliei îngerului al treilea." El trăgea concluzia că Domnul nu ne va lua păcatele fără permisiunea noastră. Poporul lui Dumnezeu trebuie să decidă ce doreşte mai mult: păcatul sau pe Hristos. Dar în perspectiva lucrării de sigilare, Domnul va cerca şi va scoate la suprafaţă "păcate despre care n-am ştiut nimic, ceea ce arată că El este dispus să meargă mai profund, atingând în final cele mai mari adâncimi... El nu poate pune sigiliul, chipul perfect al caracterului Său, asupra noastră, până când acesta nu este realizat în noi. Pentru aceasta El a trebuit să sape adânc, cât nici nu am visat, căci nu ne înţelegem propriile inimi." 6

Vorbitorul, pe care Ellen White l-a confirmat de nenumărate ori, continua să spună că acesta este procesul sfinţirii, iar noi trebuie să ştim ce face Domnul. Dacă ne-ar lua păcatele fără să ştim, nu ne-ar face nici un bine. Ar face din noi nişte "maşini." Este necesar să ştim când pleacă păcatul, ca să putem şti când vine neprihănirea. Cu alte cuvinte, trebuie să ne cerceteze "rărunchii" ca rebeliunea noastră să poată fi curăţită.

Evanghelia în sanctuar

Timp de secole serviciul din sanctuar s-a desfăşurat în cea mai desăvârşită ordine şi perfecţiune. Dar adevăratul scop al sanctuarului a fost uitat, dacă a fost vreodată înţeles. Lui Israel i s-a spus să construiască tabernacolul pentru ca Domnul să poată locui "în mijlocul lor." (Exodul 25,8). Dar ei au crezut că ceea ce contează este îndeplinirea serviciului în sine. Acest mod de înţelegere al evreilor poate fi pericolul nostru. Dacă nu facem decât să transferăm ceea ce făceau ei pe pământ, într-o rutină care se desfăşoară în cer, şi uităm că adevărata problemă este păcatul, ne aflăm fără nici o speranţă în vechiul legământ. Ei nu au reuşit să înţeleagă că aceste servicii au fost cerute din cauza păcatului. Dumnezeu şi păcatul nu pot locui împreună. Unul sau altul trebuie să plece. De aceea a izbucnit război în cer, devenind astfel evident că adevăratul păcat este voinţa de a-L ucide pe Dumnezeu.

Pentru a explica acest lucru, Domnul a făcut un plan pe care îl puteau înţelege chiar şi cei fără carte. Au fost cerute tot felul de jertfe, fiecare cu un rol deosebit în planul general. Acestea toate nu ar fi existat niciodată dacă nu ar fi apărut revolta copiilor lui Dumnezeu şi dacă El nu ar fi dorit să le mai dea o şansă să trăiască. Cu alte cuvinte, "religia" este rezultatul păcatului. Planul original propunea o legătură faţă către faţă, un mediu familiar de respect reciproc. Serviciile acestea urmăreau să aducă înapoi anturajul Edenului. Gândirea subconştientă trebuia descoperită, iar vrăjmăşia ascunsă în inima omului urma să fie înlăturată.

Pentru a reface planul original, Hristos a devenit "slujitor al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 8,2). El este "mijlocitorul unui legământ mai bun" (vers.6). Aceste două măsuri definesc "adevăratul cort," în contrast cu "umbra." Ele dau sens întregului serviciu, "un legământ mai bun," adică un legământ nou în locul celui vechi. Aceasta înseamnă că sanctuarul în care slujeşte Hristos este sanctuarul noului legământ, clădit de Dumnezeu. Lucrul acesta a fost înţeles clar de Crozier, aşa cum l-a prezentat el prima oară credincioşilor după dezamăgire.

În armonie cu tipul, Hristos nu putea să intre ca mare preot să slujească, până nu avea sânge de adus. Poziţia adventistă este logică, corectă şi conformă cu întregul serviciu iudaic. Hristos Şi-a început lucrarea după răstignire, când a obţinut sângele de jertfă. În acest moment, păcatul lumii era înregistrat într-un mod uşor de înţeles pentru întreaga omenire. Copiii lui Dumnezeu se puteau vedea în cele întâmplate la cruce. Dacă înţelegerea faptului că ei înşişi L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu nu reuşea să convingă inima lor, nimic altceva nu putea reuşi. Universul întreg era martor la cele întâmplate. După Calvar, evanghelia a devenit puterea de a recrea inimi omeneşti.

Acest serviciu din sanctuar, inaugurat la cruce, este în esenţă noul legământ şi este legat de Noul Ierusalim, aşa cum vechiul legământ era legat de vechiul Ierusalim. "Adevăratul cort" a fost ridicat de Domnul, pe când cel vechi a fost zidit de oameni. Şi ce a ridicat Domnul? "O cetate...al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu" (2 Corinteni 5,1). Dar o cetate fără locuitori este o cetate fantomă. Oamenii alcătuiesc cetatea. Fiecare individ, fiind "casă," este obiectul interesului lui Dumnezeu, şi aşa a fost la început când a zis: "Să facem om după chipul nostru." Această "casă," acest "cort," rămâne obiectul interesului lui Dumnezeu şi scopul final al întregului serviciu al sanctuarului şi curăţirii lui finale. În această lucrare finală, universul întreg va vedea desfăşurată puterea evangheliei.

Biserica de pe pământ va înţelege şi ea adevărul întreg. Vechiul legământ se ocupa de ritualurile exterioare şi curăţirile ceremoniale, dar cel nou trebuie să se ocupe de curăţirea interioară, având legea în minte, scrisă în inimă.

În Sfânta din sanctuarul pământesc, păcatele trebuiau mărturisite zilnic. Dar o dată pe an, în ziua ispăşirii, păcatele erau şterse prin serviciul din Sfânta Sfintelor. Aceste simboluri pot avea sens doar dacă reprezintă lucrurile spre care arătau. Întregul ritual reprezenta o desfăşurare a tainei evlaviei (Coloseni 1,27) şi sensul ei final în contrast cu taina nelegiuirii (2 Tesaloniceni 2,4).

Înseamnă că de la cruce până în 1844 a avut loc o lucrare pentru conştientul uman, în prima încăpere. Această lucrare trebuie să preceadă ziua ispăşirii finale şi realizarea unei lucrări mai profunde pentru subconştientul uman. Lumea urma să audă solia de îndurare. Evanghelia proclama întregului neam omenesc că, prin credinţă, există mântuire în Hristos pentru toţi oamenii. Orice păcat cunoscut, dacă este mărturisit, poate fi şi iertat. Soluţia este sângele lui Hristos.

Dar după 1844 urma să aibă loc o lucrare diferită, tot aşa cum ziua ispăşirii de la sfârşitul anului era diferită de lucrarea din fiecare zi. Universul urma să vadă o re-creaţie în copiii lui Dumnezeu, când vrăjmăşia subconştientă împotriva Sa urma să fie descoperită, iar omul urma să-şi vadă păcatul aşa cum este. Aceasta însemna că, în tip şi antitip, Sfânta reprezintă o lucrare pentru mintea conştientă, în timp ce Sfânta Sfintelor trebuie să se ocupe de subconştient. Contrastul dintre vechiul şi noul legământ devine vizibil, şi mii de ani de simbolistică şi tipologie sunt concentraţi şi devin eficienţi pentru ultima biserică. Când Laodicea îşi vede alienarea, mândria subtilă şi păcatul necunoscut, îşi va "cunoaşte" ticăloşia, vrăjmăşia împotriva Mântuitorului, se va pocăi şi va fi vindecată.

 

1. Ernest White, Christian Life and the Unconscious, (New York 1955) pag.20.

2. Ellen White, Testimonies to Ministers, pag.145.

3. Ellen White, Sons and Daughters of God, pag.83.

4. Vezi: Ellen White, Ministry of Healing, pag. 470.471.

5. Brown, Driver and Biggs, A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament (Oxford 1955) pag.480.

6. Vezi: General Conference Bulletin, 1893, pag. 404.405.

 

Prefață  1  2  3  4  5  6  7  8  Epilog