Conştiinţa adventistă ştie că istoria a aşteptat prea mult ca lucrarea din sanctuar să se încheie. Dacă Hristos putea veni demult, înseamnă că ceva serios L-a împiedicat să vină până acum, deoarece lucrarea din sanctuar este realizată chiar de Hristos. De ce nu se ridică El oare să anunţe odată "S-a sfârşit"? Dacă această lucrare nu s-a putut realiza în mai mult de un secol, cât timp mai este necesar? La această întrebare trebuie găsit un răspuns, dacă avem curajul să susţinem public moştenirea noastră sacră.

Deşi marii teologi şi exegeţii pot să-şi bată joc, mileriţii şi primii adventişti au văzut capitolul 10 din Apocalips ca un produs al chinului lor. "Cărticica" oferită de înger era "dulce ca mierea" în timp ce se bucurau într-o experienţă de dragoste fără egal, aşteptând întoarcerea Domnului în ziua a zecea a lunii a şaptea. Dar când speranţele le-au fost înşelate, cărticica a devenit într-adevăr "amară". Să meargă din nou "înaintea multor popoare, neamuri şi limbi" era mai mult decât au crezut ei vreodată; dar au acceptat această chemare ca venind de la Dumnezeu.

După spusele îngerului, "nu va mai fi timp"(Apocalips 10,6). Deci oricând după 1844 putea avea loc sfârşitul, deoarece perioada de 2300 de ani se încheiase. În contextul veşniciei, "timpul" este rezultatul păcatului. El este o mică întrerupere a veşniciei, care nu ar fi avut loc nicidecum dacă nu apărea păcatul. Timpul are un "început" şi un "sfârşit". Este perioada păcatului dintre trecutul infinit şi viitorul infinit. Omul muritor înţelege cu durere că mormântul aşteaptă pe oricine. "Timpul" colorează şi defineşte fiecare mişcare a fiinţelor omeneşti. Acest lucru stă la temelia obsesiei omului de a călători cu viteze din ce în ce mai mari. Moartea a fost întronată, se pare, în cadrul timpului. Dar timpul este străin guvernării divine. El nu poate exista în prezenţa Dumnezeului cel veşnic, marele "Eu Sunt." Cerul nu poate opera decât în mediul veşniciei, iar acesta este în afara păcatului.

Trebuie să notăm, pentru cei care ar putea fi încurcaţi întrebându-se cum se potriveşte un sabat în cer cu acest concept, că sabatul a fost "făcut" la sfârşitul celei de-a şasea rotaţii a pământului. În timpul rotaţiei a şasea "Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse, iar în ziua a şaptea S-a odihnit." Fiecare rotaţie a fost, şi este, identică. Cuvântul Domnului este Cel care a rostit afirmaţia că fiecare a şaptea rotaţie va fi "binecuvântată" şi "sfinţită." Această rostire nu era dependentă de factorul timp. Ea a depins atunci, şi depinde şi astăzi, de Cuvântul Domnului. Cuvântul Domnului şi Cuvântul sunt veşnici.

Înseamnă că din 1844 planul cerului a fost ca păcatului să i se pună capăt. Cerul era gata. Totul era gata. "Cărticica" fusese desigilată, iar "taina lui Dumnezeu" urma să fie încheiată. O asemenea situaţie nu existase mai înainte de 1844, căci urma să se desfăşoare perioada profetică de 2300 de seri şi dimineţi. Nici o generaţie anterioară nu putea ajunge la înţelegerea necesară, deoarece adevărul deplin al sanctuarului era încă necunoscut. Profeţia de 2300 de zile din Daniel este o parte vitală în înţelegerea controversei dintre adevăr şi minciună care se defăşoară acum în faţa universului.

Conform acestui plan divin, 2300 de ani reprezintă un timp suficient pentru demascarea păcatului. Întregul univers poate vedea rezultatele lui teribile. Păcatul a domnit prea mult timp. De la răstignirea lui Isus pe Calvar până în 1844, milioane de oameni urmau să aibă ocazia să audă cîte ceva despre viaţa şi lucrarea lui Hristos pe acest pămînt. Lumea cunoscută pe timpul apostolilor a avut privilegiul să constate direct, sau să audă, despre inaugurarea evangheliei şi puterii lui Dumnezeu. Au fost făcute minuni pentru ajutorul celor lipsiţi de credinţă. Cerul hotărâse să facă totul cât mai uşor cu putinţă pentru ca întreaga lume să înţeleagă mîntuirea din păcat.

Toată perioada de timp dintre Calvar şi 1844, problema a rămas aceeaşi. Păcatul a dominat. Şi atâta timp cât păcatul a stăpânit, "stăpânul acestei lumi," Satana, l-a ţinut pe om în robia lui. Inima a continuat să fie "desnădăjduit de rea". Deşi este adevărat că Hristos a "zdrobit" capul şarpelui, acesta nu a murit nicidecum. În practică, el a continuat să stăpânească. Neprihănirea legii nu se împlinise încă în noi.

O astfel de situaţie pune în discuţie puterea evangheliei. Înainte de prima venire a lui Isus, planul cerului fusese anunţat cu claritate: "Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele lor"(Matei 1,21). După Calvar, cerul urma să tolereze domnia păcatului pentru o perioadă de timp, până în 1844, la sfârşitul celor 2300 de zile. După 1844 urma să aibă loc o altfel de lucrare. Păcatele poporului lui Dumnezeu urmau acum să fie şterse. Trebuia pregătită o generaţie de oameni cu un caracter asemănător cu al lui Hristos, cum universul nu mai văzuse până atunci. Sanctuarul trebuia curăţit.

Cât de curat este "curăţit"?

Versetul cheie, care i-a făcut pe mileriţi să studieze cu seriozitate, foloseşte pentru "curăţit" un cuvânt care nu mai este folosit nicăieri în Vechiul Testament. Comentariile noastre dau lui Daniel 8,14 un sens vrednic de cea mai serioasă atenţie:

"De la evreescul sadaq, "a fi drept," "a fi neprihănit." Verbul apare în această formă (niphal) doar o singură dată în Vechiul Testament, ceea ce poate indica un sens specializat pentru acest termen. Lexicografii şi traducătorii sugerează diverse sensuri, cum ar fi "a fi făcut drept," "a fi pus într-o stare corectă," "a fi declarat drept," "a fi îndreptăţit," "a fi justificat"...Astfel, termenul sadaq implică idea suplimentară că "în ceasul judecăţii Sale"(care a început în 1844), caracterul lui Dumnezeu va fi pe deplin justificat."1

Acest cuvânt principal dintr-un verset-cheie foloseşte o formă unică în Vechiul Testament, deşi cuvântul "curăţit" este folosit în multe alte versete. Această formă a lui "curăţit" dă lui "curat" o semnificaţie care ne permite să înţelegem cum lucrează Dumnezeu. Ce a atras atenţia mileriţilor a fost ziua a zecea din luna a şaptea a sistemului levitic, căci "în ziua aceea se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi şi să fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului"(Leviticul 16,30).

Semnificaţia acestui cuvânt, sadaq, poate fi văzută şi în alte traduceri. Iată cinci redări ale acestui termen: RSV, "Atunci sanctuarul va fi refăcut la starea lui de drept"; Luther, "Atunci sanctuarul va fi consacrat din nou"; traducerea ungară, "Atunci sanctuarul va fi refăcut"; Septuaginta, "Atunci sanctuarul va fi purificat"; Moffat, "Atunci sanctuarul va fi restaurat". Toate aceste redări ne spun că sanctuarul a fost compromis, contaminat, şi trebuie "făcut neprihănit," "consacrat din nou," "refăcut." Ele nu pot însemna decât "restaurat" la o stare pe care a avut-o mai înainte.

Prin definiţie, sanctuarul este un loc consacrat, şi tocmai acest lucru trebuia reabilitat, devotat păstrării lucrurilor sfinte. În acest sens foloseşte Biblia termenii sanctuar şi templu, fiecare însemnând un loc unde locuieşte Dumnezeu. Punctul de pornire a fost: "Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor"(Exodul 25,8).

Aceste dovezi ne arată că o astfel de curăţire a sanctuarului cere ca el să fie refăcut, restaurat, iar această lucrare are de-a face cu singurul lucru care putea contamina sanctuarul, şi anume, păcatul. Miller era clar în înţelegerea că "prin sanctuar noi înţelegem biserica" şi desigur, biserica este o colectivitate a indivizilor. Dar această idee s-a şters de-a lungul anilor şi mult prea mulţi adventişti sunt mulţumiţi să creadă că această "curăţire" este o lucrare care se desfăşoară departe, în cer, şi urmează să fie încheiată. Acest concept lasă lumea şi păcatul într-o nebuloasă în care Creatorul nu pare să fie amestecat. Se implică faptul că mizeria permanentă a neamului omenesc este cel puţin în parte din vina lui Dumnezeu. O astfel de premiză nu poate sta în faţa dreptăţii şi îndurării Sale. Înţelegerea noastră are nevoie de "curăţire."

Gândirea tulbure are o istorie lungă

Scopurile declarate ale lui Dumnezeu au fost încurcate în mintea oamenilor, de la speranţele deşarte ale Evei pentru primul ei născut şi până în ziua de astăzi. Atât de des actorii de pe scena istoriei au fost legaţi la ochi faţă de lucruri pe care generaţiile următoare le-au văzut cu mai multă claritate. Dovezile pentru o astfel de afirmaţie sunt atât de clare, încât generaţia prezentă ar putea începe să se întrebe care sunt lucrurile pe care nici ea nu le vede.

Înalta poziţie de profet nu este nici ea o garanţie pentru percepţie sută la sută. "Profetul nu este făcut să înţeleagă deplin lucrurile descoperite lui,"2 chiar dacă el a avut o mare dorinţă să le înţeleagă. Ucenicii, în legătură directă şi zilnică cu Hristos, nu au înţeles solia. Când au fost trimişi să propovăduiască "s-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie," ei nu Îl puteau vedea pe Mesia decât ca un rege vremelnic. Chiar solia pe care o purtau se baza pe capitolul nouă din Daniel, dar ei nu puteau înţelege că "după şaizeci şi două de săptămâni Unsul va fi stârpit"3 (Marcu 1,15; Daniel 9,26). Ochii lor se îndreptau spre deliciile unei împărăţii pământeşti.

Un raţionament asemănător l-a făcut pe Ioan Botezătorul să ajungă la aceeaşi greşeală. El nu a înţeles natura lucrării lui Hristos, aşteptând ca naţiunea iudaică să fie eliberată de cotropitorii ei imperiali.

Totuşi, orbirea ucenicilor nu era fără leac. A venit ziua când şi

-au înţeles greşeala, înţelegând că serviciul de la templu, jertfele şi ritualul, trebuie să înceteze. Dar între blocajul lor mintal şi înţelegerea cerească se afla un Ghetsemani, o Golgota, un mormânt şi o înviere. Membrii bisericii nou născute trebuiau să cunoască locul crucii în viaţa lor. Doar aşa putea Hristos, în cuvinte şocante, să le deschidă urechile să audă ce spun Scripturile:

"O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?" Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El..."Iată ce vă spuneam cînd eram încă cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în proroci şi în Psalmi." Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile (Luca 24,25-27.44.45).

Ucenicii nu erau singuri în această neînţelegere, căci şi Pavel era în beznă, cu totul devotat unei idei greşite, până i s-a luminat mintea şi i s-au deschis ochii. Studiase şi el profeţiile Vechiului Testament, dar adevărul ascuns în ele era dincolo de puterea lui de înţelegere. După ce a primit viziunea, a fost în stare să scrie Epistola către Evrei, arătând bisericii lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc. Dacă ar fi înţeles acest lucru mai devreme, istoria bisericii primare ar fi fost cu totul alta.

Există un motiv serios pentru care Isus a început de la Moise, a continuat cu profeţii şi a adus pe ucenici până la perdeaua sfâşiată din templu. Toată viaţa naţiunii iudaice se desfăşura în jurul serviciilor de la templu. Şi totuşi, când a venit adevăratul Miel, nu a fost recunoscut. Serviciile de la templu ajunseseră un ritual, un scop în sine. Ceremoniile erau un gen rafinat de mântuire prin fapte. Participanţii nu reuşeau să vadă nevoile propriilor inimi şi să înţeleagă urmarea păcatului oglindită în fiecare jertfă - moartea. Dar Hristos a dus pe ucenici dincolo de perdeaua ruptă, dându-le o viziune a lucrării Sale viitoare. Ei au prins o frântură din lucrarea Sa "la dreapta lui Dumnezeu."4

Confuzia secolelor 19/20

Mărturia istoriei spune clar că mileriţii au văzut în experienţa lor conducerea directă a lui Dumnezeu. Au fost schimbate multe vieţi, caractere au fost remodelate, totuşi orbirea care a acoperit scopurile lui Dumnezeu pentru copiii trupeşti ai lui Avraam lovea acum pe urmaşii lui spirituali, confirmând astfel descendenţa lor comună. Urmăriţi paralela trasată de Ellen White:

Ca şi primii ucenici, William Miller şi prietenii lui nu au înţeles nici ei deplin importanţa soliei pe care o transmiteau. Erori care fuseseră împământenite de mult timp în biserică îi împiedicau să ajungă la o interpretare corectă a unui punct important din profeţie. Astfel, deşi proclamau solia pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o spre a fi dată lumii, totuşi, din cauza înţelegerii greşite a scopului ei, au suferit dezamăgiri...Miller şi prietenii lui au împlinit profeţia şi au prezentat o solie despre care Inspiraţia spusese că va fi dată lumii, dar pe care ei nu ar fi putut-o prezenta dacă ar fi înţeles-o deplin.5

Mileriţii se găseau într-o bună companie, căci nu făceau decât să repete ce făcuseră ucenicii lui Hristos, nereuşind să înţeleagă chemarea lui Dumnezeu, scăpând astfel adevărurile spirituale. Ca şi iudeii, ei acceptau erorile populare care îi orbeau. Pentru noi, acest lucru este plin de semnificaţii. Ce garanţii avem că percepţia noastră este mai bună ca a lor?

Este suficient de clar că nici timpul, poziţia şi nici un alt criteriu omenesc nu poate asigura poporului lui Dumnezeu imunitate la eroarea spirituală şi neânţelegeri. Nici chemarea directă din cer şi nici împuternicirile divine nu pot garanta protecţia la idei greşite. Adventiştii de ziua a şaptea trebuie deci să examineze marele adevăr al sanctuarului ţinând cont de acest lucru, amintindu-ne că părinţii noştri spirituali au eşuat din cauza erorilor populare care i-au orbit. Aceasta nu înseamnă că erezia a fost o parte a ceea ce noi am crezut. Ce a fost "adevăr prezent" acum 100 de ani încă este adevăr. Timpul nu alterează nicidecum adevărul. Dar el nu mai este "prezent" şi nici suficient pentru acest ceas al vremii sfârşitului, în sensul că este un concept mult mai larg şi matur despre Dumnezeu şi principiile guvernării Sale.

În consecinţă, ar fi tragic dacă biserica rămăşiţei ar considera, cât de puţin, că întîrzierea celei de-a doua veniri se datorează lucrării de curăţire din cer, care s-a poticnit. La fel de dezastruoasă ar fi ideea că a doua venire a lui Hristos ar fi condiţionată de un număr mai mare de membrii, mai multe instituţii, o strategie mai bună sau acceptare din partea lumii.

Eşecurile istoriei sacre s-au datorat mereu sărăciei spirituale şi niciodată lipsei de resurse materiale, strategiilor imprudente sau reputaţiei proaste. Biserica a şaptea, ultima biserică, nu este acuzată că se relaxează şi nu are "fapte," căci Martorul Credincios spune deschis că ştie "faptele." Acuzaţia este, "...şi nu ştii" (Apocalips 3,17). El atrage atenţia la o stare de orbire chiar în perioada când sanctuarul urmează să fie curăţit.

 

1. SDA Bible Commentary, vol.4, pag.844 (ediţia 1955).

2. Ellen White, The Great Controversy, pag.344.

3. Ellen White, idem, pag.345.

4. Marcu 16,19; Fapte 2,32; 7,55.56; Evrei 8,1.

5. Ellen White, The Great Controversy, pag. 351,352,405.

 

Prefață  1  2  3  4  5  6  7  8  Epilog