11. Ca să pot locui în mijlocul lor

Calea consacrată către desăvârșirea creștină

Alonzo T. Jones

Când Dumnezeu a dat lui Israel planul original pentru construirea sanctuarului, care trebuia să fie doar o pildă pentru acel timp, El a spus: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor”  (Exodul 25,8 - în original: „ca să pot locui în mijlocul lor”).

Scopul sanctuarului era, deci, „ca să pot locui în mijlocul lor.” El este arătat şi mai clar în următoarele versete: “Acolo mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe f ii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor (Exodul 29:43-45).

„Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu” (Leviticul 26:11-12).

Scopul acesta nu consta doar în aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel. Aceasta este marea greşeală pe care a făcut-o Israel în folosirea sanctuarului, pierzând astfel aproape total din vedere adevăratul scop al sanctuarului. Atunci când a fost ridicat cortul în mijlocul taberei, mulţi dintre copiii lui Israel au socotit că este suficient; ei socoteau că acesta este modul în care va locui Dumnezeu în mijlocul lor.

Este adevărat că, prin Shekina, Dumnezeu se afla în Sanctuar. Dar chiar Sanctuarul, cu mobilierul lui superb, Sanctuarul aflat în mijlocul taberei, nu era totul. Pe lângă superba construcţie şi mobilierul ei, din Sanctuar mai făceau parte jertfele şi darurile poporului şi jertfele şi darurile pentru popor; şi preoţii cu serviciul lor neîntrerupt; şi Marele Preot cu sfânta lui misiune. Fără acestea, Sanctuarul era, practic, pentru israeliţi un lucru gol, cu toate că Dumnezeu locuia în el.

Şi care era sensul acestor lucrări? Să vedem: când vreunul dintre copiii lui Israel păcătuia “împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuiesc făcute”, fiind deci vinovat, atunci, din proprie iniţiativă, el îşi aducea la uşa Cortului întâlnirii viţelul de jertfă. Înainte ca viţelul să fie jertfit, cel care îl aducea, îşi punea mâinile pe capul animalului şi îşi mărturisea păcatele, iar acesta era primit să facă ispăşirea. Apoi, omul înjunghia animalul iar sângele era strâns într-un vas. Cu o parte din sânge se stropea o parte din altarul jertfei de ardere care se afla la uşa Cortului întâlnirii. Cu o altă parte să ungeau “coarnele altarului pentru tămâia mirositoare care este înaintea Domnului în Cortul întâlnirii”, iar cu o altă parte, se stropea de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş. Apoi, “tot celălalt sânge“ al viţelului, era vărsat “la picioarele altarului pentru arderile de tot, care era la uşa Cortului întâlnirii”. Şi animalul era ars pe altarul jertfei de ardere. În concluzia acestui întreg serviciu, este scris: “Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a săvârşit şi i se va ierta”. Slujba era aceeaşi şi în cazul păcătuirii şi mărturisirii întregii adunări. Şi, indiferent dacă slujba de ispăşire era individuală sau colectivă, concluzia era aceeaşi: Lev. 4,35 u.p.; vezi Lev. capitolele 1- 5.

Ceremonialul slujbei din Sanctuar era îndeplinit o dată pe an. Iar ziua acestei împliniri, ziua a zecea a lunii a şaptea, era în mod special “ziua ispăşirii”, ziua curăţirii Sanctuarului. În acea zi, slujba se desfăşura în Sfânta Sfintelor. Era o singură dată pe an când Marele Preot intra singur în Sfânta Sfintelor. Despre acest mare preot şi slujba lui în ziua ispăşirii, este scris: “să facă ispăşire despre Locul Prea Sfânt, să facă ispăşire pentru Cortul întâlnirii şi pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării.” (Lev 16:33).

Astfel, serviciile sanctuarului, cu jertfele şi arderile sale, cu slujirea preoţilor şi lucrarea unică a marelui preot, aveau ca scop realizarea ispăşirii, pentru iertarea şi curăţirea păcatelor poporului. Din cauza păcatului şi a vinei, din cauză că “s-a făcut ceva împotriva uneia dintre poruncile Domnului, făcând lucruri ce nu trebuiau făcute,” era nevoie să se facă ispăşire pentru a se obţine iertarea. Ispăşire înseamnă de fapt punere la un loc (in limba engleza atonement = at-one-ment, a pune la un loc, a reuni). Păcatul şi vina îi separaseră pe om de Dumnezeu. Prin intermediul acestui serviciu, ei erau din nou uniţi cu Dumnezeu. A ierta înseamnă a da pentru (în limba engleză forgive = give for, a da pentru). A ierta păcatul înseamnă a da pentru păcat. Iertarea păcatelor vine numai de la Dumnezeu. Ce a dat Dumnezeu ca plată pentru păcat? A dat pe Hristos, căci “Hristos S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre” (Galateni 1:4; Efeseni 2:12-16; Romani 5:8-11).

Prin urmare, când o persoană sau întreaga adunare a lui Israel păcătuia şi dorea iertarea, întregul plan al mântuirii, iertării şi ispăşirii se desfăşura sub ochii lor. Jertfa era adusă prin credinţa în sacrificiul pe care îl făcuse deja Dumnezeu dând pe Fiul Său pentru păcatele omenirii. În această credinţă, păcătoşii erau acceptaţi de Dumnezeu, iar Hristos era primit de ei ca jertfă pentru păcat. Astfel erau făcuţi una cu Dumnezeu, şi astfel Dumnezeu putea să locuiască în mijlocul lor, adică în fiecare inimă şi în fiecare viaţă şi să facă acea inimă şi viaţă “sfântă, fără răutate, nepătată şi despărţită de păcat.” Aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel era o ilustraţie, o parabolă, o sugerare a adevărului că El va locui în mijlocul fiecărei persoane. “...şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă Întăriţi în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efeseni 3:16-19).

În fiecare epocă, unii din popor au văzut în sanctuar acest mare adevăr salvator. Dar ca trup colectiv, Israel nu a înţeles niciodată acest adevăr; oprindu-se doar la aspectul locuirii Sale în cortul din mijlocul taberei, ei au pierdut prezenţa Sa personală locuind în inimile lor. Ca urmare, închinarea lor a devenit exterioară şi formală, în loc să fie interioară şi spirituală. Viaţa lor a rămas  neschimbată şi nesfântă. Cei care au ieşit din Egipt nu au înţeles acest mare adevăr pe care îl pregătise Dumnezeu pentru ei, şi au “căzut în pustie” (Exodul 3:17-19).

Aceeaşi greşeală a fost făcută şi de cei care au intrat în Canaan. Ei şi-au pus toată încrederea în Domnul Cel care locuia în cort şi nu au acceptat ca serviciul sanctuarului să fie mijlocul prin care El să locuiască în ei prin credinţă. În consecinţă vieţile lor au cunoscut o creştere în nelegiuire. Dumnezeu a permis ca acest prim cort să fie distrus şi chivotul lui Dumnezeu să fie luat de către neamuri (Ieremia 7:12; 1 Samuel 4:10-12), ca poporul să înveţe astfel să-L descopere pe Dumnezeu personal şi să I se închine individual, ca El să poată locui în ei.

După o absenţă a cortului şi slujbelor lui pentru o perioadă de o sută de ani, el a fost restaurat de David, şi apoi transformat în grandiosul templu ridicat de Solomon. Dar iarăşi scopul lui real a fost treptat pierdut din vedere. Formalismul şi toată nelegiuirea legată de el au crescut din ce în ce mai mult, până când Dumnezeu a fost obligat să-i strige lui Israel: “Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi, pe care îi aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată “ (Amos 5:21-24).

Şi în Iuda El a fost nevoit să facă acelaşi apel, prin Isaia: “Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei ! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei ! “Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi  de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi  ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare”, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea ! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!’’ “Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă ! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut ! Încetaţi să mai faceţi răul ! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă !” “Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:10-18).

Dar ei nu au ţinut seama de apelurile Sale. Din acest motiv, Israel a fost dus în captivitate şi ţara le-a fost lăsată pustie. Aceeaşi soartă a avut-o şi Iuda. Toate acestea din aceeaşi cauză: ei nu au reuşit să înţeleagă ce doreşte Dumnezeu să îi înveţe. Ei priveau templul şi prezenţa lui Dumnezeu acolo ca fiind scopul final, în loc să privească totul doar ca mijloace către scop, ca prin căile puse la dispoziţie de templu şi slujbele lui, să obţină iertare şi ispăşire, şi astfel Cel ce locuia în templu să poată locui în ei. Încă o dată, El a încercat să înduplece poporul prin Ieremia, pentru a fi salvaţi din greşeala lor, şi astfel să primească marele adevăr al adevăratului scop şi înţeles al templului şi serviciilor lui.

Astfel, El a spus: “Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic . Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi ! Şi  apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, in Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi  ziceţi: “Suntem izbăviţi !” . . . ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni!

“Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră ?” “Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul !” “Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde  pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut, din pricina răutăţii poporului Meu Israel ! “Şi acum, fiindcă aţi făcut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindcă v-am vorbit dis de dimineaţă, şi n-aţi ascultat, fiindcă v-am chemat şi  n-aţi răspuns, voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea, şi locului pe care vi l-am dat vouă şi părinţilor voştri, le voi face întocmai cum am făcut lui Silo. Şi vă voi lepăda de la Faţa Mea, cum am lepădat pe toţi fraţii voştri, pe toată sămânţa lui Efraim !” “Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri, nici rugăciuni pentru ei, şi nu stărui pe lângă Mine; căci nu te voi asculta !” “”O ! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi, şi noapte pe morţii fiicei poporului meu ! O! dac-aş avea un han de călători în pustie, aş părăsi pe poporul meu şi m-aş depărta de el ! Căci toţi sunt nişte preacurvari şi o ceată de mişei” “Au limba întinsă ca un arc şi  aruncă minciuna; şi nu prin adevăr sunt ei puternici în ţară; căci merg din răutate în răutate, şi nu Mă cunosc, zice Domnul” (Ier 7:8-16; 9:1-3).

Care erau acele “nădejdi înşelătoare” în care se încredea poporul? “Nu va hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “acesta este templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului!” (Ieremia 7,4). Astfel, ne putem da seama că poporul, deşi împlinea toate ritualurile închinării cerute de serviciul templului, rămânea doar cu formele, pierzând în întregime scopul templului şi serviciilor sale, care spuneau un singur lucru: că Dumnezeu doreşte o reformă prin care să poată sfinţi vieţile oamenilor, locuind în fiecare din ei. Pierzând acest adevăr, stricăciunea inimilor lor devenea din ce în ce tot mai evidentă. De aceea, toată închinarea, jertfele şi rugăciunile lor nu erau decât batjocura şi spectacol, atâta vreme cât vieţile lor rămâneau neschimbate şi nesfinţite.

Astfel cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului, a fost: “Iată cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului: “Şezi la poarta Casei Domnului vesteşte acolo cuvântul acesta, şi spune: “Ascultaţi Cuvântul Domnului, toţi bărbaţii lui Iuda, care intraţi pe aceste porţi, ca să vă închinaţi înaintea Domnului!” “Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: “Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!” “Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei spre nenorocirea voastră, numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din vecinicie în vecinicie” (Ieremia 7:1-7).

În loc de a permite ca marele scop al templului să fie împlinit în ei, poporul l-a pervertit în întregime. În loc să permită templului şi serviciilor lui, aşezat în mijlocul lor de Dumnezeu spre a-i învăţa ca El doreşte cu adevărat să locuiască în mijlocul lor locuind în inimile lor şi sfinţind vieţile lor, ei au exclus scopul adevărat al templului şi l-au pervertit până acolo încât să-l facă să acopere nelegiuirea cea mai grosolană şi păcătoşenia cea mai întunecată.

Pentru un astfel de sistem nu mai există alt remediu decât distrugerea. În consecinţă, oraşul a fost încercuit şi capturat de către neamuri. Templul, “casa lor cea sfântă şi slăvită,” a fost distrus. Şi, cum cetatea şi templul ajunse un morman de ruine fumegânde, poporul a fost dus captiv în Babilon unde, doborâţi de amărăciune şi înţelegând marea lor pierdere, L-au căutat pe Dumnezeu şi L-au găsit şi I s-au închinat într-un mod ce a produs o astfel de reformă în viaţa lor, încât dacă ar fi făcut aşa când templul se afla în picioare, ar fi rămas în picioare pentru totdeauna. Psalmi 137,1-6.     

Dumnezeu a adus din Babilon un popor umil şi reformat. Templul Său sfânt a fost reclădit şi serviciile lui restaurate. Poporul locuia din nou în ţara şi cetatea lui. Dar apostazia s-a infiltrat din nou. Lucrurile au mers la fel, încât atunci când a venit Isus, centrul şi inima sanctuarului şi serviciilor lui, aceeaşi stare predomina în Israel. În inimile lor Îl persecutau şi urmăreau să-L omoare, iar pe dinafară erau aşa de sfinţi încât nu puteau intra în sala de judecată a lui Pilat ca să nu se spurce!

Apelul Domnului către popor era acelaşi ca în vechime - să găsească în viaţa lor personală scopul templului, ca să poată fi salvaţi de blestemul care căzuse peste naţiunea lor de-a lungul întregii istorii, din pricina aceleiaşi mari greşeli. Într-o zi, pe când se afla în templu, Isus a spus mulţimii adunate acolo: “Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica. “Iudeii au zis: “Au trebuit 46 de ani ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre templul trupului Sau (Ioan 2,19-21). Când Isus, aflat în templu, a vorbit astfel poporului, referindu-se la templul trupului Său, El insista de fapt, aşa cum făcuse de-a lungul istoriei lor, să-i facă să înţeleagă că scopul final al templului şi slujbelor de acolo a fost mereu ca prin slujirea ce avea loc acolo, Dumnezeu să locuiască şi să umble în ei, precum locuia în templu, sfinţind locuinţa Lui din ei tot aşa cum spaţiul templului era sfânt din cauza prezenţei Sale. Trupurile lor trebuiau să devină adevăratele temple ale Dumnezeului cel viu, din cauza acestei prezenţe a lui Dumnezeu în ei.

Dar nici de data aceasta ei nu au fost în stare să vadă acest adevăr. N-au acceptat această reformă. Nu au împlinit scopul sanctuarului în ei, astfel ca Dumnezeu să poată locui în ei. L-au respins pe Cel care venise personal să le arate adevăratul scop şi adevărată cale. De aceea, din nou, singurul remediu a fost distrugerea. Şi din nou, templul, casa lor “cea sfântă şi slăvita,” a fost dată pradă flăcărilor. Oraşul a căzut în mâna neamurilor. Din nou au fost duşi în robie şi împrăştiaţi să fie “rătăcitori printre neamuri” (Osea 9:17).

Din nou accentuăm faptul că sanctuarul pământesc, cu slujba şi serviciile lui, nu era în sine decât o imagine a celui adevărat care prin slujba şi serviciile lui se afla în cer. Când ideea sanctuarului i-a fost prima dată prezentată lui Moise pentru Israel, Domnul i-a spus: “Vezi, să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte!”  (Evr. 8,5; Ex. 25,40; 25,30; 27,8). Sanctuarul de pe pământ era deci, o reprezentare a celui adevărat, o copie după original. Slujba şi serviciile ce aveau loc în el erau reprezentări ale celor adevărate - “chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”( Ev. 9:23.24).

Adevăratul sanctuar, originalul, exista şi atunci. Dar, în întunericul şi confuzia din Egipt, Israelul pierduse adevărata noţiune a lui, aşa cum o pierduse şi pe a multor alte lucruri care fuseseră clare pentru Avraam, Isaac şi Iacov. Printr-o “schiţă” pământească Dumnezeu voia să le facă cunoştinţă cu adevăratul sanctuar. Prin urmare, sanctuarul pământesc nu era o reprezentare a ceva ce nu exista şi avea să vină, ci era o reprezentare vizibilă a ceea ce exista dar era invizibil, o reprezentare care să îi antreneze la o asemenea experienţă a credinţei şi adevăratei spiritualităţi pe evrei, încât să poată vedea, ceea ce era invizibil.

Prin toate acestea, Dumnezeu le descoperea, lor şi tuturor oamenilor, din toate timpurile că, prin preoţia şi lucrarea lui Hristos în adevăratul sanctuar sau templu, care este în cer, El locuieşte printre oameni. Descoperea că, în această credinţă a lui Isus, iertarea păcatelor şi ispăşirea sunt “lucrate” pentru oameni, astfel ca Dumnezeu să locuiască în ei, ca Dumnezeu al lor, iar ei popor al Său, prin aceasta fiind deosebiţi de toţi oamenii de pe faţa pământului, deosebiţi în Domnul ca adevăraţi fii şi fiice ale Sale, zidiţi întru desăvârşire în cunoştinţa lui Dumnezeu.

 

Introducere 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  Concluzie