Adventiştii de ziua a şaptea ştiu bine că în 1950 lumea evanghelică a venit bătând la uşa noastră. Întrebarea lor era (şi este încă): "Sunt adventiştii de ziua a şaptea un cult?"

Dorinţa de a fi înţeleşi de bisericile populare ne-a făcut să căutăm o oarecare cale de a intra în graţiile lor. În lumina istoriei sacre, există o paralelă între experienţa noastră şi renegarea lui Petru.

Petru jurase credinţă Învăţătorului. El nu se va poticni indiferent ce vor face alţii, mărturisind că mai bine ar muri decât să se lepede de Domnul (Matei 26,35). Dar dorinţa de a fi tolerat şi teama de a aparţine unui "cult" l-au făcut să se clatine în faţa privirii critice a unei servitoare. Oprobriul public aruncat asupra adevărului pe care l-a susţinut ani de zile nu făcea decât să-i mărească disperarea. Stigmatul de a fi "urmaş" al lui Isus era mai mult decât putea el suporta. Era dispus să meargă oricât de departe spre a scăpa de el. Acuzaţia celei de-a doua servitoare l-a doborât, semnându-şi lepădarea de Hristos cu jurământ. Lepădarea adevărului i-a agravat alunecarea şi l-a împietrit în apostazie.

Acuzaţiile celor două femei împotriva acestui pescar încercat erau severe. Dar Petru trebuia acum să facă faţă unei acuzaţii publice, care spunea că felul cum vorbeşte arată clar că aparţine acestui "cult." Conştiinţa a cedat. Presiunea de grup şi dorinţa de aprobare din partea lumii au fost ruina lui.

Adventiştii au înţeles prea puţin preţul cerut pentru acceptarea lumii. Pericolul compromisului va creşte odată cu înaintarea lucrării îngerului din Apocalips 18. Ca şi Petru, ne putem trezi negând pe adevăratul Hristos spre a evita privirea celor care acceptă politica Babilonului şi se înrolează împotriva Sa. Dar a existat un leac pentru încăpăţânarea lui Petru, şi există unul şi pentru noi. Când a venit peste el convingerea, şi-a dat seama că este un trădător. Şi-a dat seama că avea nevoie de adevărul soliei către Laodicea, care cheamă la pocăinţă. Atunci "a plâns cu amar." Acesta este preludiul la binecuvântarea cincizecimii. După cincizecime, Petru a pornit predicând cu putere pocăinţa celor în faţa cărora mai înainte îşi negase credinţa. Aceasta este puterea pocăinţei, şi aceasta este experienţa din faţa bisericii în această oră de criză.

Noaptea suferinţei lui Petru era doar la câteva ore de Calvar. Confuzia, şovăirea şi compromisul bisericii rămăşiţei este, simbolic, doar la câteva ore de închiderea harului. Dar aceste ore se tot lungesc, deoarece închiderea harului este amânată. Biserica, Mireasa Sa, va continua să respingă dragostea Sa, căutând fascinată aprobarea lumii, până va vedea şi va "cunoaşte" agonia pe care I-o produce Lui.

Sindromul Simon Petru astăzi

Deceniul de compromis cu evanghelicii (1950) este binecunoscut şi nu mai trebuie să repetăm aici dovezile.1 Ele arată clar că s-a prezentat lumii o semni-ficativă alterare a învăţăturilor adventiste. Deşi există mai mult de o mie de afirmaţii din autori adventişti, inclusiv Ellen G.White, care spun că Hristos a luat natura omului după cădere, noi am îndrăznit să spunem evanghelicilor invers.

Este perfect normal să încercăm să prezentăm în faţa lor credinţa noastră de o manieră care să-i convingă că suntem creştini. Dar în discuţia cu ei, noi le-am prezentat o imagine deformată a soliei îngerului al treilea "cu adevărat" (expresia sorei White despre solia 1888 - n.tr.). Acest eşec este rezultatul direct al necunoaşterii sau respingerii conceptelor 1888 despre evanghelie. Acestea ne-ar fi ajutat să explicăm clar evanghelicilor doctrinele noastre adventiste. Am fi putut să-i convingem că noi credem cu adevărat în neprihănirea prin credinţă şi că solia sanctuarului este cu adevărat biblică. Ei ar fi putut înţelege semnificaţia mijlocirii Marelui nostru Preot, urmare a vieţii Lui aici pe pământ, unde a luat natura noastră păcătoasă. Greşeala noastră (păca-tul) a fost o necredinţă despre "începutul" ploii târzii şi marii strigări trimise nouă acum un secol.

Rezultatul acestei greşeli a fost publicarea cărţii Questions on Doctrine în 1957. Ea a devenit temelia deformării prezentărilor credinţei noastre. Cartea a devenit un fel de hartă şi compas pentru următoarea generaţie de elevi din şcolile noastre. Avem astăzi un corp de predicatori peste tot pe glob, a căror gândire reflectă teologia eronată a acestei cărţi.

Deoarece cartea a fost trimisă la mii de teologi ai diferitelor biserici din toate ţările, a devenit punctul de referinţă pentru adventişti, ca să putem fi recunoscuţi ca membri ai comunităţii evanghelice, şi nu ca un cult. Creştea inima în noi că "ne-am ajuns." Bucuria noastră se baza pe aceeaşi premiză ca şi renegarea lui Petru – dorinţa de aprobare.

În anul 1971 a fost publicată o altă carte, care se bucura de sprijin teologic de primă clasă, probabil fără egal în istoria denominaţională. S-a spus despre Mişcarea destinului că a fost "comandată" de un fost preşedinte al Conferinţei Generale şi "aprobată" de cinci preşedinţi succesivi şi "mulţi consultanţi." Apariţia ei "a fost posibilă prin contribuţia a sute de izvoare şi documente nepreţuite, de la donatori individuali şi instituţii, arhive, librării şi colecţii... Fără îndoială, nici un alt volum din istoria noastră nu a avut înainte de publicare un aşa sprijin magnific." 2

Membrii bisericii ar putea să se aştepte, pe bună dreptate, ca o carte cu un astfel de pedigree să fie fără reproş. Autorul oferă şase pagini de mărturii glorioase despre împrejurările care au dus la publicarea acestei cărţi. Cititorul este asigurat că autorul s-a angajat să fie "cinstit şi credincios faţă de dovezi, complet şi imparţial în tratare, să prezinte o imagine completă şi echilibrată... o imagine de încredere... credincios şi direct... neclintit în fidelitatea faţă de adevăr. Mai presus de toate, nu pot fi necredincios faţă de Dumnezeu şi de biserică." 3

Ce mandat măreţ! Dar materialul prezentat nu susţine premiza autorului.

 Mişcarea destinului foloseşte fragmente de afirmaţii cuplate cu intervenţiile autorului şi ignoră expunerea de vârf a lui Ellen G.White despre viaţa lui Isus în Hristos Lumina Lumii. Se fac afirmaţii clare că Hristos a fost "ca Adam înainte de cădere" (pag.428), fără nici o bază şi împotriva procedurii teologice corecte. Aceeaşi tactică este folosită spre a susţine o interpretare falsă despre istoria adventistă în era 1888. 4

Toate acestea sunt mai rele decât sindromul Petru. Dragul şi impulsivul ucenic a fost prins în vârtejul momentului, vărsându-şi blestemele spre a scăpa de vina prin asociere. Dar cartea aceasta, prin plănuire premeditată, încearcă să facă biserica şi lumea să creadă că, de-a lungul anilor, Ellen G.White a învăţat că Hristos a luat natura fără pată a lui Adam înainte de cădere, şi că aceasta este "adevărata poziţie" a bisericii.

Pocăinţa aşteaptă

În ultimele două decenii, tensiunea în biserică a crescut. Ca o grămadă de gunoi fumegând, fumul confuziei doctrinale crescânde este gata să izbucnească în flăcări. Mirosul de fum a devenit aşa de persistent încât a ajuns la vecinii noştri, iar ei se întreabă ce se întâmplă. Ce face rămăşiţa în faţa deflagraţiei care se apropie?

"Vecinii" noştri pun întrebările în public. Ei vor să ştie ce credem noi cu adevărat. La treizeci de ani de la dialogul iniţial despre doctrina adventistă, revista întemeiată de răposatul dr. Walter Martin vine la obiect fără scuze:

"Datorită controversei care a bântuit în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în ultimele decenii, multe persoane, care cunosc evaluarea Barnhouse / Martin din anii 1950, se întreabă dacă această poziţie nu trebuie revizuită sau schimbată substanţial... Poziţia noastră este că evaluarea făcută de Barnhouse şi Martin este încă valabilă pentru acel segment din adventism care stă la poziţia din QOD (Questions on Doctrine) şi exprimată apoi de mişcarea adventistă evanghelică a ultimelor câtorva decenii...

"Adventismul tradiţional, pe de altă parte, care pare să fi obţinut susţinerea multor administratori şi conducători... pare să se depărteze tot mai mult de unele poziţii prezentate în QOD... anumiţi conducători din interiorul denominaţiunii au numit-o "o erezie condamnabilă." 5

 Rămâne de văzut cât de corectă este aprecierea lor că "mulţi administratori şi conducători" par să se "depărteze tot mai mult de unele poziţii prezentate în QOD," şi câţi conducători recunosc "erezie" în carte. Până în prezent, o asemenea mişcare nu este vizibilă în biserică.

Articolul continuă să spună că deocamdată se pare că "adventismul tradiţional" este aberant, încurcând sau compromiţând adevărul biblic. Articolul condamnă: 1) poziţia noastră despre îndreptăţire, adică, ceea ce ei numesc "opinia aberantă de a asemăna îndreptăţirea cu sfinţirea," 2) natura lui Hristos şi 3) recurgerea la autorităţi nebiblice, anume la Ellen G.White.

În acest punct sindromul Petru intră brutal în acţiune, plasând în faţa noastră o ameninţare serioasă, dar mascată: "Trebuie să spunem că dacă tabăra tradiţionalistă continuă depărtarea ei de QOD şi promovarea lui Ellen G.White ca interpret infailibil al bisericii, s-ar putea ca într-o zi să merite pe deplin titlul de "cult," aşa cum recunosc şi unii adventişti." Rechizitoriul lor este grav, suntem acuzaţi de serioase slăbiciuni teologice.

Ei ne spun că la sfârşitul anilor ‘70 eram la răscrucea drumurilor între a "deveni" evanghelici, sau a ne întoarce la tradiţionalismul trecutului. "Dacă cei din conducerea adventismului... nu vorbesc deschis şi nu iau poziţie pentru convingerile lor, adventismul are puţine şanse, deoarece adventismul tradiţional este falimentar teologic." Ar fi posibil oare ca solia care a ţinut Biserica Adventistă împreună mai mult de un secol să fie fără valoare, bună doar pentru a fi modelată după un tipar nou, garnisit cu toate capcanele pe care le poate inventa Babilonul? Sau nevăzut şi neînţeles de noi, suntem confruntaţi cu o criză care aşteaptă pocăinţă? Ei ne provoacă practic să ne întoarcem la adevărata evanghelie pe care a trimis-o Domnul într-o "foarte preţioasă solie" poporului Său în 1888. Eşecul de a accepta această solie expune biserica acestor critici severe.

Care este păcatul nostru?

Adventiştii care au fost membrii ai bisericii de zece ani sau mai mult, sunt uimiţi de diferenţa care există între biserica de azi şi cea de atunci. Puţini ar îndrăzni să sugereze că starea spirituală de astăzi este mai bună decât atunci.

Biserica mondială este confruntată cu o mulţime de publicaţii produse de un întreg evantai de ceea ce se numeşte acum "instituţii independente." Se ridică întrebarea: Sunt toate acestea rodul amăgirii şi criticii nesfinte, sau există un motiv mai profund, o foame apărută din cauză că în meniul bisericii se găseşte prea puţină hrană cerească? Oricare ar fi cauza, există o nemulţumire crescândă printre conducători şi membri.

Într-o încercare de a aduce vindecare şi orientare denominaţiunii, în august 1989 a fost pregătit de Institutul de Cercetări Biblice (Biblical Research Institute) al Conferinţei Generale, un document numit "Un apel la unitatea bisericii." Acest document de zece pagini abordează unele probleme specifice care confruntă biserica. Se fac trimiteri la aproape cincizeci de versete biblice şi se citează numeroase afirmaţii din Spiritul Profetic. Se doreşte a fi o bază serioasă pentru călăuzirea bisericii. Acest institut a devenit moştenitorul lui Defense Literature Committee, care se trage cel puţin din 1951, când a apărut pe scenă situaţia Barnhouse/Martin.

În acea perioadă aveam mandat ca biserică a rămăşiţei, şi avem şi astăzi acelaşi adevăr de apărat. În biserică este nevoie de unitate, iar responsabilitatea conducerii este dincolo de orice discuţie. Sănătatea bisericii este fără îndoială în mâna celor din fruntea lucrării. Dar când atacă vreo boală, uşoară sau gravă, tratamentul poate fi prescris doar dacă s-a pus un diagnostic corect. Întrebarea este: Ştim noi de ce suntem bolnavi? În lumina bătăliei cosmice, ne cunoaştem noi păcatul?

Apelul abordează probleme specifice: 1) Fanatism, 2) Lepădarea doctrinelor creştine de bază, 3) Spirit partizan şi 4) Deosebiri faţă de poziţia biserici pe teme neesenţiale. Derivând din punctul 4, se dă avertizarea serioasă:

"Deşi apostazia îşi are totdeauna victimele ei, una dintre cele mai mari presiuni asupra bisericii rămăşiţei de astăzi este efectul diviziv al unor segmente din biserică care, totuşi, mărturisesc consacrare faţă de Hristos şi faţă de încheierea misiunii bisericii. Aceşti membri au anumite poziţii asupra naturii umane a lui Hristos, asupra naturii păcatului şi neprihănirii prin credinţă în contextul timpului sfârşitului. Deoarece poporul adventist, ca întreg, nu împărtăşeşte aceste poziţii, aceşti membri cred că biserica a apostaziat de la credinţa pionierilor. Unii chiar sugerează că biserica organizată nu îşi mai îndeplineşte rolul de biserică a rămăşiţei specificat în profeţie...

"Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a căzut de acord asupra celor 27 de credinţe fundamentale, unde sunt concentrate învăţăturile biblice de bază... Subiectele specifice amintite mai sus nu fac parte din aceste 27 de credinţe fundamentale. Biserica mondială nu a văzut niciodată aceste subiecte ca esenţiale pentru mântuire, şi nici pentru misiunea bisericii rămăşiţei. Scriptura nu prezintă aceste subiecte ca fiind centrale; informaţiile sunt vagi, şi există diferenţe de opinie ascuţite între creştini devotaţi de ambele părţi ale baricadei.

"Nu poate exista o unitate puternică în biserica mondială a rămăşiţei poporului lui Dumnezeu atâta timp cât aceste segmente fac publice aceste vederi şi le agită, atât în America de Nord cât şi în alte diviziuni. Aceste subiecte trebuiesc lăsate la o parte, şi nu prezentate insistent poporului nostru ca lucruri necesare. Nu trebuie să-l lăsăm pe Satana să profite de poporul lui Dumnezeu în acest punct, lăsând ca astfel de probleme să ne dezbine şi să ne slăbească lucrarea şi părtăşia."6

 Acest citat lung prezintă probleme de o seriozitate maximă. Dar la fel de gravă este concluzia de la pagina 9, că persoanele care promovează asemenea învăţături ce produc "dezbinare" în trup, vor forţa conducerea, ca o ultimă soluţie, să îi separe de biserică, deşi cu dragoste şi cu părere de rău.

În ciuda dorinţei de unitate în biserică, acest Apel prezintă obstacole insurmontabile. Afirmaţia că subiectele menţionate nu se află în cele 27 de doctrine este absolut neadevărată.7 Cartea Seventh-Day Adventists Believe... o expunere biblică a celor 27 de doctrine fundamentale, publicată în 1988 de Asociaţia Pastorală de la Conferinţa Generală, a devenit norma pentru biserică. Aşa cum sugerează titlul, cartea explică cele 27 de doctrine majore ale bisericii. Ea stabileşte temeliile pentru o solie comună şi o activitate comună. Doctrina că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut este amintită în câteva locuri. Capitolul "Dumnezeu Fiul," la paginile 37 şi 57, repetă fără dubii că "asemenea" în Romani 8,3 înseamnă aşa cum scrie, şi nu neasemenea.

În multe locuri, cartea discută neprihănirea prin credinţă "în contextul vremii sfârşitului" asigurând biserica că poporul lui Dumnezeu poate păzi legea Sa. Este incredibil cum poate afirma acest Apel că "biserica mondială nu a văzut niciodată aceste subiecte ca fiind esenţiale pentru mântuire sau pentru misiunea bisericii rămăşiţei."

Astfel, confuzia din rândurile noastre a atins proporţii epidemice. A spune bisericii mondiale că "aceste subiecte trebuiesc lăsate la o parte şi nu trebuiesc prezentate insistent poporului nostru ca lucruri necesare," înseamnă să îi spunem că evanghelia trebuie lăsată la o parte. Dar în acest context, apelul la unitate devine iraţional.

Situaţia noastră continuă să fie urmărită de evanghelici. În Christianity Today din 5 februarie 1990, un articol de patru pagini spune lumii: "Adventiştii... încă dezbat asupra adevăratei lor identităţi."

Nu putem schimba mărturia istoriei noastre. Ea va rămâne veşnic. Dar o putem vedea aşa cum este, ne putem pocăi şi ne putem mărturisi eroarea. Păcatul nostru este refuzul de a ne vedea starea. Atâta timp cât vom refuza, individual sau colectiv, să fim confruntaţi cu istoria noastră din 1888, Domnul este cu mâinile legate. "Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; dar voi ziceţi: Vedem; de aceea păcatul vostru rămâne" (Ioan 9,41).

Cuvintele lui Isus sunt destul de clare: păcatul şi confuzia noastră vor rămâne până când vom "vedea."

 

 

 

1 Pentru cea mai vastă lucrare despre natura lui Hristos produsă vreodată de un adventist în istoria denominaţiunii, şi cum a fost coruptă această învăţătură prin metode de cercetare frauduloase, vezi The Word Was Made Flesh, de Ralph Larson.

2 LeRoy Edwin Froom, Movement of Destiny, Review & Herald Publishing Association (Washington, D.C. 1971), p.8.

3 ibid., p.17-23.

4 În 1974 a fost pregătit de către autor (D.K.Short) un manuscris particular pentru Conferinţa Generală, în care erau prezentate multe nepotriviri din cartea Movement of Destiny. El a fost publicat mai târziu cu titlul Mystery of 1888.

5 Christian Research Journal, vara 1988, luat dintr-un articol de şapte pagini numit From Controversy to Crisis, An Apdated Assessment of Seventh-Day Adventism, de Kenneth Samples. Articolul afirmă că reprezintă "cuvinte de la un prieten, care se roagă fierbinte ca actualii conducători ai Bisericii Adventiste să onoreze Scriptura şi evanghelia harului mai mult decât distinctivele denominaţiunii lor." Articolul este o chemare clară ca acei "conducători actuali" să îmbrăţişeze deplin adevărurile soliei 1888 despre neprihănirea lui Hristos.

6 "Un apel pentru unitatea bisericii," Biblical Research Institute, august 1989, p.5.

7 Vezi: Seventh-Day Adventists Believe..., Asociaţia Pastorală, Conferinţa Generală (Washington D.C. 1988).

 

Introducere  1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  Epilog  Anexa