banner

Cărți deschise

 

„A venit ceasul judecății Lui” (Apoc 14:7)

„S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile” (Dan 7:10)

„Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, și să ieși biruitor când vei fi judecat” (Rom 3:4)

 

Versetul din Daniel 7 este redat în alte traduceri aşa: „Curtea s-a constituit (s-a aşezat) şi s-au deschis cărţile.” Dar, indiferent care ar fi cuvintele, în ultimul timp cercetători serioşi ai Cuvântului au văzut în acest verset mai mult decât un argument că judecata de cercetare a început în 1844.

Este adevărat că judecata a început atunci, şi că ea implică o lucrare de curăţire asupra copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile, în două secvenţe: Pentru cei morţi şi pentru cei vii. Astăzi, la peste 150 de ani de atunci, noi credem încă şi aşteptăm împlinirea ei, care a fost excesiv amânată de lipsa de maturitate a poporului Său. Aşa cum dragostea nu poate fi poruncită, tot aşa nici maturitatea nu poate fi poruncită.

Dar acest concept despre judecată, fundamental pentru teologia adventistă, pare să capete proporţii infinit mai largi decât acum un secol. Cel puţin doi autori adventişti au perceput acest lucru şi l-au pus în frază cu mare frumuseţe. Este vorba de Robert J. Wieland şi A.Graham Maxwell. [1] Ei au văzut bine măreţia din versetul lui Pavel, în Romani 3,4: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.”

Dacă instanţa despre care vorbesc Daniel, Ioan şi Pavel se ocupă de cauza lui Dumnezeu, atunci se ridică imediat întrebarea firească: Ce fel de cărţi trebuie să se deschidă în acest gen de proces? Unde sunt cărţile capabile să aducă un verdict indiscutabil şi neatacabil? Ce fel de deschidere a cărţilor va garanta o soluţie finală în acest proces, pe care chiar Acuzatorul să o declare „dreaptă şi bună”?

Biblia este o colecţie de 66 de cărţi. De ce 66 şi nu 65 sau 67? (Nu credem că trebuie văzut prea mult în această explicaţie, dar poate ea are un rol educativ în discuţia noastră). În numerologia iudaică, 6 este numărul omului, al imperfecţiunii, al slăbiciunii, spre deosebire de 7, care este numărul desăvârşirii.

Astfel, putem descrie cele 66 ca fiind o lucrare a unor oameni vorbind oamenilor despre Dumnezeu. Era singura cale prin care Dumnezeu Se putea descoperi familiei Sale omeneşti căzute în păcat. Limbajul trebuia coborât la nivelul lor, conceptele la fel. Metafora a devenit, din nefericire, singura cale de comunicare, cu toate problemele şi riscurile ce decurg de aici. Dar ele, cele 66, vorbeau despre Dumnezeu, chemat în instanţă de acuzaţiile serioase ale unora dintre copiii Săi.

Dar Marele Acuzator, ca să nu existe dovezi în ultima şedinţă a acestui proces, a reuşit, prin ceea ce ni se spune că au fost „eforturi permanente,” [2] să mai adauge un 6 la Scriptură. Ea a devenit astfel lucrarea unor oameni, vorbind oamenilor despre oameni. Scriptura a fost făcută să pară a fi standard pentru comportamentul oamenilor, ghid despre nebunia oamenilor, garant pentru jurămintele oamenilor, cântar pentru neprihănirea sau nelegiuirea oamenilor, mască de speriat oameni păcătoşi neconvertiţi şi, în unele cazuri, chiar unealtă pentru comerţ cu sufletele oamenilor.

Acum, când instanţa s-a aşezat pentru ultima şedinţă în cazul “Acuzatorul vs Creatorul,” nu ar fi necesar şi înţelept din partea martorilor să depună mărturie despre manipularea celor 66? Nu ar fi corect ca ei să „deschidă cărţile” astfel ca ele să servească scopului iniţial, de a vorbi despre Dumnezeu? Nu se potriveşte această nobilă misiune cu chemarea care ni se face aici: „Ca ambasadori ai lui Hristos, noi trebuie să cercetăm adevărurile ascunse sub gunoiul erorilor şi fiecare rază de lumină descoperită trebuie comunicată altora”? [3]

Infamul 6 adăugat celor 66, gunoiul erorilor acumulat astfel ca Scriptura să nu mai fie o colecţie de mărturii despre Dumnezeu, trebuie înlăturat de ambasadorii lui Hristos. Ei trebuie să “deschidă” cărţile astfel ca “fiecare adevăr din Scriptură, de la Geneza la Apocalips,” să poată fi văzut în lumina care se revarsă de pe Calvar. În această lumină glorioasă, “trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu, care ne-au umplut de teamă şi uimire, apar frumoase şi atrăgătoare. Vedem că îndurarea, mila şi dragostea părintească se unesc cu sfinţenia, dreptatea şi puterea. Privind mărirea tronului Său, înalt şi maiestuos, vedem manifestarea delicată a caracterului Său şi înţelegem, ca niciodată mai înainte, însemnătatea acelui nume scump, “Tatăl nostru.” [4]

 *****

Ca să vedem “manifestarea delicată a caracterului” lui Dumnezeu, vom prezenta în această pagină crâmpeie din istoria sacră, pe care noi le vedem ca o descriere a felului în care Dumnezeu S-a comportat în relaţia Sa cu păcătoşii. Sperăm să aducem şi noi măcar o slabă contribuţie la “deschiderea” cărţilor în această  oră târzie a şedinţei finale din procesul universal.

 *****

[1]    vezi articolele de Robert J. Wieland, În instanţă, şi A.Graham Maxwell, Procesul, în secțiunea Autori Preferați

[2]    "Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă” (GC 569)

[3]    RH 23 decembrie 1890

[4]    GC 652 (cap. Poporul lui Dumnezeu salvat)

 

Sângele care strigă

Îngerii și potopul

Cadeș-Barnea

Core-Caiafa

Elisei și urșii

Iosafat și forța non-violentă a neprihănirii

850:1, 400:1

Iona 5 - un capitol nescris

Chivotul legământului

Anania și Safira

Foc din cer