Simon magul

Ernest L. Martin

 

Cine este acel Petru care a aşezat scaunul apostolic pe colinele Vaticanului?

Care sunt originile creştinismului catolico-babilonian? Care era religia lui Simon înainte de a-l întâlni pe Petru? Unde a apărut această religie? Citiţi în această serie de articole raportul detaliat şi documentat despre Simon Magul şi creştinismul lui contrafăcut!

 

 

Simon Magul

 

Sistemul religios FALS a început foarte devreme – aproape la Cincizecime, în anul 31 d.Hr.

Chiar în primele epistole ale lui Pavel, el ne informează că „taina fărădelegii A ȘI ÎNCEPUT SĂ LUCREZE” (2 Tes. 2:7). Pavel a scris aceasta în anul 50 sau 51 d.Hr. Complotul de a înlocui Adevărul începuse deja. În ultimele epistole ale lui Pavel și în cele ale celorlalți apostoli, descoperim că acest complot câștiga teren considerabil. Totuși, deși apostolii se referă la sistemul diabolic care se ridica, EI NU MENȚIONEAZĂ NICĂIERI CUM A APĂRUT. Ei nu aveau nevoie să menționeze începutul lui – acest lucru se întâmplase deja!

Cartea Faptelor este CHEIA înțelegerii începuturilor creștine. Nu doar că arată cum a apărut ADEVĂRATA Biserică, ci dezvăluie și originile falsei biserici mascată în creștinism. Într-adevăr, ar fi fost ciudat dacă Faptele Apostolilor nu s-ar fi referit la acest subiect vital.

 

Cartea Faptelor – cheia

 

Mai întâi să ne amintim două puncte care este necesar a fi înțelese.

1.      Cartea Faptelor a fost scrisă de Luca doctorul cam în anul 62 d.Hr. – la aproximativ 31 de ani după apariția adevăratei Biserici. Trece în revistă TOATE evenimentele care au afectat, într-o mare măsură, adevărata Biserică. Ne vorbește în special despre începutul zbuciumat al Bisericii.

2.      Faptele NU raportează fiecare eveniment legat de Biserică, oricât de important ar părea acel eveniment.

De exemplu, Luca nu amintește nimic despre activitățile frecvente ale primilor doisprezce apostoli ai lui Hristos. Totuși, ar trebui să tragem concluzia de aici că ei nu au realizat nimic important în istoria Bisericii? Cu siguranță, NU! Ei trebuie să fi făcut multe lucruri mărețe. Dar putem vedea din această omisiune că Luca a raportat DOAR ACELE EVENIMENTE CARE ERAU ABSOLUT NECESAR de știut de viitoarea Biserică a lui Dumnezeu din viitor.

Observați că atenția lui Luca este îndreptată către nord-vestul și vestul Palestinei. El tratează istoria Bisericii din Asia Mică, Grecia și ROMA. El dorea să ne lase adevărul despre ce se întâmpla în vest și nord deoarece profețiile arătau că sistemul contrafăcut urma să apară în acele localități.

Toate celelalte activități ale Bisericii lui Dumnezeu – tot ce are legătură cu ceilalți zece apostoli, etc. – sunt în mod relativ lipsite de importanță pentru că problemele nu urmau să provină din Palestina. Ele urmau să provină din ROMA și împrejurimile ei. Nu este nicio mirare că Luca nu pregetă niciun efort pentru a ne spune adevărul despre ceea ce se întâmpla cu adevărat în aceste zone critice, și acesta este motivul pentru care Faptele se ocupă în special de lucrarea lui Pavel.

Acestea sunt principii bine cunoscute care ne ajută să înțelegem tema centrală a Faptelor.

Păstrând toate acestea în minte, citiți incidentul raportat de Luca – prima întâlnire a apostolilor lui Dumnezeu cu un eretic. Această întâlnire nu a fost cu un individ obișnuit, mediocru, ci cu unul dintre cei mai mari oameni din est în acea perioadă – Simon Magul!

Motivul pentru care Luca descrie intențiile acestui bărbat atât de detaliat este efectul profund pe care acest bărbat, și urmașii lui, l-au avut asupra Bisericii lui Dumnezeu în Asia Mică, Grecia, și ÎN SPECIAL ÎN ROMA. De fapt, până în anul 62 d.Hr. (când Luca a scris Faptele Apostolilor), acest bărbat cauzase atâta rău adevăratei Biserici, încât Luca trebuia să arate poporului că, în ciuda a ceea ce pretindea, el NU făcea parte din Biserica creștină.

Toți teologii înțeleg că Luca vorbește despre începutul lui Simon din cauza notorietății lui de mai târziu și a pericolului pe care îl prezenta față de Biserică.

În acest sens, observați comentariul din dicționarului lui Hasting despre Biserica Apostolică, vol. 2, pag. 496: „Pare dincolo de orice îndoială faptul că Luca CUNOȘTEA REPUTAȚIA pe care și-o crease Simon și că el considera istoria ulterioară a lui Simon ca fiind rezultatul natural a ceea ce se întâmplase la începutul legăturii lui cu creștinii.”

Dacă mergem pe ideea că Luca a raportat această întâlnire a apostolilor cu Simon Magul doar pentru a arăta că „simonia” era greșită, pierdem esența. Există o mulțime de locuri în alte părți ale Bibliei în care se vorbește despre greșeala de a cumpăra daruri ecleziastice.

Luca îl demasca pe ÎNSUȘI SIMON MAGUL. Aceasta este ideea!! Luca arăta clar că Simon nu făcuse parte niciodată din Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă până în anul 62 d.Hr. mulți oameni au fost învățați că Simon era un creștin adevărat – învățați că el era CAPUL singurilor creștini ADEVĂRAȚI; apostolul neamurilor!

 

Ce ne spune Luca despre Simon Magul

 

Observați punctele pe care ni le prezintă Luca în termeni clari:

1.  Simon era samaritean, nu iudeu – (Fapte 8:9). Amintiți-vă că Biblia ne spune că mântuirea vine de la iudei – nu de la samariteni (Ioan 4:22).

2.  Simon Magul a folosit într-o mare măsură puteri demonice pentru a face semne și minuni (Fapte 8:9).

3.  Întreaga populație a Samariei (atât cei mici, cât și cei mari) îl ascultau cu luare aminte (vers. 10). Era considerat cel mai mare profet – toți samaritenii CREDEAU ÎN EL!

4.  Samaritenii i se ÎNCHINAU ca fiind „Cel Mare” – un dumnezeu. „Omul acesta este puterea lui Dumnezeu care se numește Mare [adică cel Atotputernic]” (RSV, vers. 10). Imaginați-vă! Ei îl numeau dumnezeu în trup!

Luca este de asemenea atent să ne informeze că Simon se stabilise serios în Samaria în rolul de „Cel Mare” și își practicase puterile „multă vreme” (vers. 11).

1.      Luca dorește ca noi să înțelegem că el, în mod special, a devenit creștin („Chiar Simon a crezut”) și a fost botezat – adică, fizic, exterior, el „a intrat” în Biserica creștină (vers. 13).

2.      Simon chiar a recunoscut că puterea lui Hristos era mai mare decât a lui dar dorea să fie asociat cu acel nume mare (vers. 13).

3.      Simon, văzând potențialul religiei creștine, a așteptat până când autoritățile, Petru și Ioan, au venit în Samaria și atunci s-a oferit să le dea bani pentru a OBȚINE APOSTOLIE ÎN BISERICA CREȘTINĂ (vers. 18-21).

 

Simon tânjea după slujba de apostol

 

Aceia care citesc superficial acest pasaj din Scriptură ar putea rămâne cu noțiunea greșită că Simon nu-și dorea decât să cumpere Duhul Sfânt. Da, își dorea aceasta – dar intenția lui principală depășea acest aspect. El urmărea să devină APOSTOL.

Petru a înțeles imediat intenția lui și i-a spus: „Tu n-ai nici PARTE, nici SORȚ în toată treaba aceasta” (vers. 21). Adevărații apostoli fuseseră aleși după moartea lui Hristos pentru a lua PARTE la apostolie prin tragere la SORȚI (Fapte 1:25, 26). Petru îi spunea lui Simon că nu putea cumpăra APOSTOLIA.

Luca arată că Simon dorea să fie unul dintre APOSTOLI – un om din vârful Bisericii creștine. Urmărea această slujbă. Până la urmă, Simon își imaginase că este pe deplin calificat pentru a fi APOSTOL, în special asupra samaritenilor, deoarece ei deja îl considerau cel mai mare lider religios al generației lor. Totuși, Petru l-a mustrat aspru.

 

1. Petru a înțeles că Simon era „plin din fiere amară și în lanțurile fărădelegii” (vers. 23).

 

NOTĂ: Acest verset a fost înțeles greșit deoarece King James Version nu transmite forța deplină a acuzației lui Petru. Acest verset, atunci când este înțeles în maniera în care a intenționat Petru, este unul dintre cele mai importante din întreg capitolul. ESTE O PROFEȚIE! Petru știa ce era în mintea acestui om și ce urma el să devină. Acest lucru este arătat clar de Sir William Ramsay în cartea lui, Pictures of the Apostolic Church, pag. 60. El spune: „Petru l-a mustrat cu termeni puternici și PROFETICI. În traducerea obișnuită nu se observă PROFEȚIA: textul grecesc înseamnă ‘tu ești PENTRU fiere amară și o legătură a fărădelegii,’ i.e., o cauză a amărăciunii și corupției pentru alții.”

Aceasta clarifică lucrurile. Petru rostea o profeție prin Duhul Sfânt. El spunea ce avea să devină acest Simon; Lange’s Commentary spune:

 „Cuvintele lui Petru înseamnă, literal: ‘Te consider un om a cărui influență VA FI ca a fierii amare [otrava] și o legătură a nelegiuirii, sau, ca pe un om care a ajuns într-o astfel de stare’” (vol. 9, pag. 148).

Simon nu numai că era, în vremea lui Petru, un mare antagonist față de Biserică, dar el urma să fie adversarul din viitor.

Această profeție este CHEIA care deschide înțelegerii noastre ORIGINILE ereziilor menționate în epistolele către apostoli. Petru știa bine că el nu se va pocăi. Versetul 22 în original arată acest lucru.

 

Fierea amară – definire

 

Este de asemenea interesant de observat declarația lui Petru că Simon urma să devină „fiere amară.” În prezent este posibil ca oamenii să nu înțeleagă semnificația exactă a acestei expresii, dar niciun iudeu din primul secol nu era în necunoștință cu privire la semnificația ei.

Era o figură de stil adoptată din Vechiul Testament care se referea la trecerea la idoli și la urâciunile păgânismului. Citiți Deuteronomul 29:16-18 și observați cât de clar este folosită această figură de stil. Când apostolul Petru i-a aplicat lui Simon Magul expresia „fiere amară,” el a vrut să spună că Simon va fi cel responsabil pentru introducerea învățăturilor și a idolilor păgâni în creștinism. Profeția capătă un sens nou și important atunci când înțelegem adevărata semnificație a profeției lui Petru.

Nu este de mirare că Iuda a spus mai târziu, vorbind chiar despre aceia care l-au urmat pe Simon Magul (și chiar despre Simon): „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, SCRIȘI de mult pentru osânda aceasta” (vers. 4). Putem avea încredere că Petru și-a dat seama că Satana urma să îl folosească pe acest Simon Magul ca MARELE PROTAGONIST AL FALSULUI CREȘTINISM.

Istoria de mai târziu a lui Simon Magul arată că profeția lui Petru s-a împlinit într-un mod remarcabil.

 

Simon Magul nu s-a pocăit

 

1. Chiar și după mustrarea severă a lui Petru, Simon NU S-A POCĂIT! Iar Petru știa că el nu se va pocăi!

Concluzie: Aceasta înseamnă că Simon credea că merită să fie apostol – dacă nu chiar liderul apostolilor – în Biserica creștină. El a fost botezat, ceea ce, în sens fizic și în ochii lumii, îl făcea „membru.” Este important să ne amintim că EL NU S-A POCĂIT de această greșeală. Nu există nici cel mai mic indiciu că el ar fi renunțat să creadă că avea dreptul divin de a fi apostol.

El a continuat această greșeală în mod deliberat, împreună cu urmașii lui – numindu-se „creștin”! Din cauza următoarelor acțiuni înșelătoare ale acestui așa-zis apostol, Luca a fost obligat să arate începutul său infam și să descopere ce a profetizat Petru despre el.

Prin identificarea cu acest Simon a adevăratului început al marelui sistem bisericesc fals se deschide o nouă pistă de înțelegere a contrafacerii creștinismului care a început chiar în prima perioadă a Bisericii.

 

Ce a făcut Simon și samaritenii au crezut?

 

Unul dintre cei mai mari istorici ai bisericii primare a fost Harnack, care a scris o lucrare extensivă, în șapte volume, intitulată The History of Dogma (Istoria dogmei). Acest om este recunoscut drept una din autoritățile de vârf ale lumii la acest subiect.

El declară: „Cu mult timp înainte de apariția creștinismului, au avut loc combinații ale religiei în Siria și Palestina, ÎN SPECIAL ÎN SAMARIA, într-atât încât filozofia religioasă ASIRIANĂ și BABILONIANĂ.... cu interpretările ei variate, a pătruns până pe țărmul de est al Mediteranei” (vol. 1, pag. 243, 244).

Observați că el spune că religia babiloniană ajunsese ÎN SPECIAL ÎN SAMARIA!!

Și de ce nu? Samaritenii erau în mare parte babilonieni ca rasă. Biblia ne spune în 2 Împ. 17:24 că majoritatea samaritenilor au fost aduși în Samaria din Babilon și din împrejurimi. Mai târziu, Ezra ne informează că au venit în Samaria și alții care făceau parte din marea familie babiloniană (Ezra 4:9-10). Acești oameni au amestecat învățăturile lor religioase babiloniene cu unele învățături ale Vechiului Testament. Dar, în esență, ei NU S-AU ÎNDEPĂRTAT NICIODATĂ de învățăturile lor religioase babiloniano-haldeene.

Dacă se îndoiește cineva de faptul că acești samariteni au practicat păgânismul pur sub masca închinării la YHVH, să citească raportul extraordinar de clar din Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu (2 Împ. 17:24-41).

 

O scurtă istorie a samaritenilor

 

Au existat la început cinci triburi babiloniene care au fost transportate în zona în care a locuit cândva Israelul de Nord înainte de înfrângerea dureroasă a Israelului și luarea în robie de către Asirieni. Când aceste cinci triburi s-au mutat ÎN zona rămasă liberă a Samariei, au adus cu ele și zeii lor babilonieni și asirieni.  La scurt timp după mutarea în noua lor țară, au fost devastați de lei. Ei au interpretat această pedeapsă ca venind asupra lor din cauză că nu-l cinstiseră pe zeul țării respective – fără să știe că nu există decât un singur Dumnezeu, care nu este limitat la o anumită țară. Acești samariteni nu aveau suficiente cunoștințe pentru a înțelege că Adevăratul Dumnezeu al țării îl trimisese pe Israel în robie din cauza închinării la viței și a introducerii religiei feniciene.

Ei i-au cerut împăratului asirian să trimită înapoi pe unul din preoții lui Israel pentru a-i învăța religia specifică zonei, astfel ca plaga leilor să înceteze.

Preotul israelit care le-a fost trimis i-a învățat religia Israelului de Nord. Vă amintiți că preoții din Israelul de Nord NU erau leviți. În vremea lui Ieroboam, adevărații preoți ai lui Dumnezeu fuseseră forțați să fugă în Ierusalim și Iudeea (2 Cron. 11:14). Ieroboam și-a întemeiat propria formă de religie cu viței la Dan și Betel (1 Împ. 12:28-30). El a schimbat sărbătorile din cea de-a șaptea lună într-a opta. A pus preoți din tot poporul, care NU erau leviți (1 Împ. 12:31).

Toate aceste acte ale lui Ieroboam au fost violări pe față ale legii lui Dumnezeu. Din vremea lui Ieroboam până la robia Israelului, majoritatea Israelului NU s-a închinat deloc adevăratului Dumnezeu! Ierusalimul și templul lui Dumnezeu fuseseră repudiate, iar păgânismul fusese introdus pe scară largă. Când acești babilonieni strămutați care erau atacați de lei în Samaria, au cerut un preot al vechiului popor – AU PRIMIT UNUL!

Dar acel preot era unul dintre preoții israelienilor răzvrătiți care se închinaseră la viței. El era aproape la fel de păgân ca babilonienii!

Acest preot al Israelului i-a învățat pe babilonieni (acum numiți samariteni) să adopte vechea închinare a israelienilor din nord. Preotul i-a învățat să I se închine lui YHVH ca fiind „Dumnezeul țării.” Astfel, acești samariteni și-au luat până la urmă NUMELE: popor al lui YHVH; dar religia lor era păgânism pur – un amestec între închinarea israeliană la viței și babilonianism – exact la fel cum Simon Magul era dornic mai târziu să își ia NUMELE lui Hristos, dar să continue cu urâciunile lui păgâne!

Observați ce spune Dumnezeu despre starea finală a acestor samariteni:

 „Neamurile acestea se temeau de Domnul [numindu-se poporul lui Dumnezeu], și slujeau și chipurilor lor cioplite; și copiii lor și copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinții lor [babilonienii]” (2 Împ. 17:41).

Acești oameni se autointitulau închinători ai adevăratului Dumnezeu, dar în realitate erau idolatri babilonieni.

 

La ce zeități se închinau samaritenii?

 

Va fi util să analizăm zeii și zeițele pe care le-au adus cu ei în Samaria acești înaintași ai lui Simon Magul. Poporul din cetatea Babilonului se închina la SUCOT-BENOT; oamenii din Cut: NERGAL; oamenii din Hamat: AȘIMA; oamenii din Ava: NIBZAH și TARTAC; oamenii din Sefarvaim: ADRAMELEC și ANAMELEC.

Prima zeitate este SUCOT-BENOT, o zeiță. Ea era Semiramis în forma lui Venus. Citiți ce spune Jones în cartea lui, Proper Names of the O.T., pag. 348. El spune că acest nume înseamnă „tabernacolele fiicelor.” Aceasta înseamnă: „Capele făcute din ramuri verzi, pe care oamenii din Babilon, care fuseseră aduși în Samaria, le ridicau în cinstea lui Venus, și unde fiicele lor se PROSTITUAU cu închinătorii acestei zeițe abominabile. Era obiceiul Babilonului, mama curvelor, așa că FIII EI AU FĂCUT ACELAȘI LUCRU ȘI ÎN SAMARIA.” Dar despre NEGRAL din Cut ce știm? Suntem informați de McClintock and Strong’s Encyclopedia că numele semnifică „marele om,” „marele erou” sau „zeul vânătorii,” i.e., Vânătorul. Cu alte cuvinte, așa cum arată și enciclopedia mai departe, era o formă a lui NIMROD. Zeul vânătorii erau onorat de oamenii din CUT, căci tradiția arabă ne spune că CUT era cetatea specială a lui NIMROD (vol. VI, pag. 950).

Următorul zeu era cel din Hamat: AȘIMA. Jones ne arată că el era marele zeu păgân al ispășirii/împăcării, i.e., zeul care purta vina  închinătorilor săi (pag. 42). Acest zeu era RĂSCUMPĂRĂTORUL păgân – OSIRIS, din tradiția egipteană, sau NIMROD după moarte.

Oamenii din Ava se închinau la NIBZAH (masc. – zeul din HADES) și TARTAC, „mama zeilor.” Despre această zeiță menționată la urmă se credea că este mama rasei asiriene sau, așa cum spune Jones, ea era SEMIRAMIS (vezi pag. 354).

Cel de-al cincilea trib babilonian se închina în special la doi zei: ADRAMELEC și ANAMELEC. Primul era „zeul focului,” Soarele sau zeul fenician (Jones, pag. 14); cel de-al doilea era „zeul turmelor” sau HERMES din tradiția greacă, Păstorul cel Bun (pag. 32).

 (Este evident că acești zei și zeițe erau principalele zeități babiloniene, și în același timp, aceiași zei și zeițe pe care Biserica Romano-Catolică le zeifică astăzi sub numele de Hristos, Maria, etc.).

Simon Magul a crescut în această societate încurcată. Samaritenii se autointitulau poporul adevăratului Dumnezeu, dar din punct de vedere religios ei erau babilonieni practicanți. Însuși Simon era preot al acestui popor (cuvântul „Mag” este cuvântul haldean/persan pentru „preot”). Astfel, în întâlnirea dintre Petru și Simon Magul, vedem prima legătură reală a adevăratului creștinism cu preoția haldeană despre care s-a profetizat că va da naștere unei contrafaceri.

Mai departe vom vedea cum a reușit Simon Magul să uimească lumea romană cu planul lui de a crea o religie universală sub masca creștinismului.

 

Simon Magul pune temeliile bisericii UNIVERSALE

 

Istoria începe cu povestirea uimitoare despre cum Simon Magul – etichetat PROFET FALS în cartea Faptelor – și-a întemeiat PROPRIA SA BISERICĂ UNIVERSALĂ! SIMON MAGUL era un preot babilonian. El făcea parte din comunitatea babiloniană care locuise în nordul Israelului încă de când cele zece seminții din nord fuseseră duse în robie de către asirieni. Dumnezeu ne spune că acești samariteni, cum erau numiți, pretindeau a fi adevăratul popor al lui Dumnezeu în timp ce practicau multe ritualuri păgâne care își aveau originea chiar în Babilon (2 Împ. 17:41).

Acesta era mediul religios în care se născuse Simon Magul. Acesta era mediul în care și-a început lucrarea, în final fiind declarat „cel mare.... puterea cea mare a lui Dumnezeu” – adică Însuși Dumnezeu (Fapte 8:9-10).

Astfel controla el întreaga națiune a samaritenilor care l-au onorat cu toții foarte mult timp (vers. 9-11). Dar când a văzut potențialul creștinismului, a încercat să cumpere apostolia în biserică. Petru l-a mustrat aspru.

 

Simon Magul și biserica LUI universală

 

Simon Magul, după ce a fost refuzat de Petru, a început să-și creeze propria biserică „creștină” – o biserică al cărei cap era EL – o biserică menită să desființeze definitiv adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Ținta lui era de a amesteca învățăturile babiloniene cu anumite învățături ale lui Hristos – în special de a lua numele lui Hristos – și astfel să creeze O BISERICĂ UNIVERSALĂ! Dar o biserică întemeiată pe babilonianism.

Harnack, un istoric al bisericii, declară că Simon Magul „a vestit o doctrină în care credința iudaică era în mod ciudat și grotesc amestecată cu miturile BABILONIENE și anumite adăugări grecești. Închinarea misterioasă.... consecință a orizontului lărgit și a sentimentului religios aprofundat, în final SINCRETISMUL primitiv [adică amestecarea învățăturilor religioase], al cărui scop ERA O RELIGIE UNIVERSALĂ – toate acestea au contribuit la câștigarea de adepți pentru Simon” (vol. 1, pag. 244).

Simon poate fi identificat în grupul principal de așa-ziși creștini (iar Simon se autointitula astfel), numiți de Harnack: „grupurile hotărât anti-iudaice.... Ei au avansat mult în criticarea Vechiului Testament și au înțeles imposibilitatea de a-l păstra [adică Vechiul Testament] pentru RELIGIA UNIVERSALĂ creștină. Ei au preferat să lege această religie [universală] cu cultul înțelepciunii BABILONULUI și SIRIEI” (vol. 1 pag. 246).

În acest context, putem înțelege de ce l-a mustrat Petru așa de puternic pe Simon pentru conceptele lui babiloniene. Petru a profetizat că acesta era omul care urma să fie „fiere amară și o legătură a fărădelegii” pentru adevărata Biserică. Atitudinea lui Simon a fost una coruptă și extremă!

Biblia arată că el lucrase prin intermediul demonilor. Și totuși, până la urmă și-a luat numele de „creștin.” Dr. McGiffert, referindu-se la Simon Magul, spune: „Efortul lui de a rivaliza și de a-L depăși pe Isus este foarte probabil că a început după ce a luat legătura cu creștinii despre care scrie Luca. Sistemul lui religios era în mod evident un SINCRETISM între elemente iudaice și orientale” (Dictionary of the Apostolic Church, Hasting, vol. 2, pag. 497).

 

Activitățile de mai târziu ale lui Simon

 

Ar fi nevoie de zile întregi pentru a citi tot materialul pe care scriitorii care au trăit între secolele al doilea și al patrulea le-au scris despre acest om și adepții lui. El a fost numit de mulți dintre ei „părintele EREZIEI,” și, în afară de Biblie, cantitatea mare de literatură dedicată lui și activităților lui, arată că i s-a potrivit acest titlu. Câteva dintre autoritățile care vor fi prezentate în continuare au fost martori oculari ai multora dintre acțiunile menționate, și ei le scriau altora care au fost de asemenea martori oculari. O mare parte a mărturiei care merită amintită este concludentă și nu poate fi ignorată.

Cu această dovadă a activităților lui Simon după refuzarea lui de către Petru, vom putea înțelege de ce a considerat Luca extrem de important să spună care era starea reală a acestui om, dovedind că, în realitate, el nu a fost NICIODATĂ un apostol al lui Hristos. În acest sens, observați comentariul din Dictionary of the Apostolic Church, de Hasting, vol. 2, pag. 496: „Dar NU trebuie să concluzionăm că atunci când Simon a întrerupt legătura cu creștinii A RENUNȚAT LA TOT CE ÎNVĂȚASE. Este mai probabil că a preluat anumite idei creștine și că le-a întrețesut într-un sistem propriu. Acest sistem conținea anumiți germeni ai gnosticismului de mai târziu. Astfel, el a devenit un lider al sectei retrograde, probabil cu nume creștin, și în mod sigur folosind anumiți termeni creștini, dar în realitate anti-creștin, Simon însuși fiind înălțat în poziția centrală pe care creștinismul i-o oferea lui Isus Hristos” (idem).

 

Simon Magul amestecă păgânismul cu creștinismul!

 

Ceea ce a făcut Simon a fost să aducă învățăturile babiloniene și grecești într-o formă de creștinism pentru a produce, după cum spune Harnack, o religie UNIVERSALĂ [catolică].

 „Amalgamul dintre păgânism și creștinism care era caracteristic gnosticismului, și care era în mod special evident în sistemul simonian, este ușor de explicat în învățătura lui Simon Magul, care, conform raportului din Fapte, a ajuns într-o relație strânsă cu învățătura creștină fără să devină un membru devotat” (idem, pag. 496).

Descoperim mai departe, în History of the Church, de Schaff, o referire la acest Simon Magul. El spune: „Autorul, sau primul reprezentant al acestui PĂGÂNISM botezat, conform mărturiei invariabile a antichității creștine, este Simon Magul, care, fără îndoială, a falsificat creștinismul cu idei și practici păgâne, și s-a declarat, într-un stil panteistic, o emanație a lui Dumnezeu” (Apostolic Christianity, vol. 2. pag. 566).

Simon doar s-a folosit de numele de creștinism pentru a-și îndeplini scopurile. Dictionary of Religion and Ethics spune că Simon era „un mesia fals, care practica magia și a încercat mai târziu, prin intermediul și cu autoritatea creștinismului, să întemeieze o RELIGIE UNIVERSALĂ [catolică] rivală” (vol. 11, pag. 514).

Din nou, în ce spune istoria că au constat învățăturile lui Simon în principal?

 „Două tradiții independente au păstrat învățătura lui Simon, una trădând influența alegoriei alexandriene, cealaltă a religiei siriene și babiloniene” (Dictionary of Religion and Ethics, vol. 11, pag. 516).

Nu este de mirare că Luca demască fără ocoliș infamia lui Simon – căci Simon pretindea că este creștin – chiar apostol – și totuși predica păgânismul babilonian. EL NUMEA PĂGÂNISMUL CREȘTINISM!

 „Evident, erezia simoniană a avut întotdeauna o tentă creștină. Aceasta a făcut-o și mai periculoasă pentru creștini decât un gnostic care nu afecta nicio influență creștină. Pentru acest motiv Luca era nerăbdător să demaște adevăratele circumstanțe care au stat la originea sectei – circumstanțe extrem de compromițătoare pentru Simon” (Bible Dictionary, de Hasting, pag. 498).

Motivul pentru care Luca a raportat această întâlnire cu Simon constă în efectele ei vaste. După cum explică Hasting, motivul important a fost acela al „binecunoscutului plan al lui Luca de a descrie PRIMA ÎNTÂLNIRE dintre creștinism și sistemele rivale” (idem, pag. 498)

Luca redă în detaliu caracterul principal care a stat la baza copiei adevărului așa-zis creștine în zilele apostolilor. Acesta este motivul pentru care apostolii menționează de multe ori în epistolele lor către biserică sistemul fals DEJA EXISTENT, dar fără a-i descrie originea. Nu era nevoie să facă acest lucru. Aceasta o făcuse deja Luca DE LA BUN ÎNCEPUT!

 

Cine spune istoria că a devenit acest Simon!

 

 „Când Justin Martyr a scris [152 d.Hr.] Apologia, secta simonienilor pare să fi fost formidabilă, pentru că el vorbește de patru ori despre întemeietorul ei, Simon; și nu avem de ce să ne îndoim că el l-a identificat cu Simon din Fapte. El declară că era un samaritean, adăugând că locul lui de naștere era un sat pe nume Gitta; el îl descrie ca pe un magician formidabil, și spune că a venit în ROMA în zilele lui Claudiu Cezar (45 d.Hr.), și a făcut o așa impresie prin puterile lui vrăjitorești, ÎNCÂT A FOST ONORAT CA DUMNEZEU, fiindu-i ridicată o statuie pe Tibru, între două poduri, cu inscripția ‘Simoni deo Sancto’ (i.e.: dumnezeul sfânt, Simon)” (Dictionary of Christian Biography, vol. 4, pag. 682).

Faptul că aceste lucruri s-au întâmplat NU POATE FI NEGAT! Iustin scria poporului roman în acea vreme și desigur aceștia ar fi putut amenda naivitatea lui Iustin dacă ceea ce a spus el nu ar fi fost adevărat. Iar faptul că lui Simon i-a fost ridicată o statuie este clar, căci Iustin le cere autorităților din Roma să o dărâme!

Au existat mulți scriitori care au trăit chiar în Roma și care au repetat raportul lui Iustin. Aceia care doresc să nege aceste declarații clare nu au niciun argument. Iustin ne oferă dovezi de necontestat!

În Dictionary of the Apostolic Church, vol. 2, pag. 496, Hasting spune că există „extrem de puține dovezi pe baza cărora să fie respinsă o declarație așa de precisă ca aceea a lui Iustin; o declarație pe care cu greu s-ar fi hazardat să o facă într-o apologie adresată Romei, unde fiecare persoană avea posibilitatea de a-i proba acuratețea. Dacă făcea o greșeală, aceasta ar fi fost amendată imediat, și alți scriitori nu ar fi repetat raportul așa cum au făcut-o.”

În vremea lui Claudiu era ilegal să ridici o statuie unui om ca fiind dumnezeu sau o persoană foarte onorată fără permisiunea împăratului și a senatului. Statuia era încă în picioare în zilele lui Iustin (152 d.Hr.), oamenii continuau să i se închine.

Există multe alte mărturii despre călătoria lui Simon la Roma și faptul că a devenit unul dintre cei mai mari dumnezei ai cetății și ai poporului Romei. Există rapoarte care arată că Simon „profetizează că Roma va fi scena încoronării lui glorioase, când va fi adorat ca un dumnezeu” (Dictionary of Religion & Ethics, vol. 11, pag. 522).

 

Simon Petru NU a fost cu Simon Magul în Roma

 

Mai târziu, aproximativ în secolul patru, au apărut un potop de lucrări despre întâlnirea lui Petru cu Simon Magul în Roma și răsturnarea lui. Dar aceste lucrări sunt în mod evident niște contrafaceri. Aproape toți cercetătorii își dau seama de absurditatea susținerii unei astfel de idei. În primul rând, poate fi demonstrat biblic faptul că apostolul Petru nu a fost NICIODATĂ în Roma atunci când aceste scrieri false spun că el ar fi fost.

NU Simon Petru a fost cel care a mers la Roma pentru a deveni apostol al neamurilor, ci acel SIMON din Roma a fost SIMON MAGUL!

Faptul că apostolul Petru nu a fost cu Simon Magul în Roma este arătat clar de Encyclopedia Biblica, col. 4554.

„A fost făcută încercarea de a susține acest lucru arătându-se că părinții bisericii menționează prezența lui SIMON în Roma, deși NU vorbesc despre controversele dintre el și PETRU. Într-adevăr acest lucru este real cu privire la Iustin [unul dintre primii martori – 152 d.Hr.] care nu știe nimic despre prezența lui Petru în Roma, sau cu privire la Irenaeus.”

Nu doar că Iustin a știut că Petru NU a fost în Roma atunci, dar tăcerea lui deliberată arată că el nu a dorit să perpetueze o astfel de contrafacere. Până la urmă, Iustin a trăit chiar la începuturile istoriei bisericii, și legenda despre apostolul Petru care ar fi fost la Roma NU SE NĂSCUSE ÎNCĂ! Continuăm cu Encyclopedia Biblica despre referirea lui Iustin la SIMON MAGUL: „O parte a acestei tradiții – despre prezența lui Simon în Roma – el [Iustin] a putut-o accepta [de fapt el lăsat să se înțeleagă acest lucru făcând legătura între statuie și Simon]; cealaltă – despre prezența lui Petru în Roma – nu a putut-o accepta” (col. 4555).

Bineînțeles, Iustin nu a putut accepta cea de-a doua idee. Adevărul este că Simon Petru NU a fost în Roma. Simon care a fost acolo a fost altul – SIMON MAGUL, cel care le-a adus „creștinismul” sub masca vechilor religii babiloniene. Simon a venit în Roma cu marele scop de a stabili o RELIGIE UNIVERSALĂ în NUMELE creștinismului! Și ceea ce este remarcabil este că el chiar a făcut acest lucru!

În continuare vom vedea cum a ajuns Simon Magul să fie confundat cu Simon Petru și cum a adus în „creștinism,” în mod iscusit, religiile tainice ale Babilonului.

 

Petru NU a fost primul papă!

 

Iată ZECE dovezi biblice solide că Petru nu a fost la Roma. Marcați-le pe toate în Biblie și aprofundați-le bine, ca să nu fiți și VOI înșelați.

PRIMATUL Bisericii Romano-Catolice depinde de o învățătură fundamentală: pretenția că Petru a fost primul episcop al Romei și întemeietorul Bisericii Romane.

Învățătura istoricilor catolici ne spune că Simon Petru a mers la Roma în același timp cu Simon Magul pentru a-i contracara influența rea. Aceasta s-a întâmplat în timpul domniei lui Claudiu. După ce l-a combătut cu succes pe Mag, ne spun ei, Petru și-a asumat episcopatul roman și a rămas în fruntea lui până la persecuțiile lui Nero din 68 d.Hr., timp în care Petru se presupune că a fost răstignit cu capul în jos pe dealul Vaticanului. Aceasta este istorisirea de bază pe care care scriitorii catolici nu se dau în lături să o apere. Unii dintre ei spun că acest raport general conține unul din evenimentele istorice cel mai ușor de dovedit.

Oare așa este?

Rămâne adevărul că mulți autori eclesiastici din cel de-al doilea secol, printre care și Justin Martyr, oferă informații care neagă complet presupusul episcopat roman al lui Petru. Acest lucru este recunoscut efectiv de toți teologii – cu excepția catolicilor conservatori (Ency. Biblica, col. 4554). Dar și mai important de-atât, rapoartele despre adevărata biserică a lui Dumnezeu – scrierile Noului Testament – resping în mod absolut pretenția romano-catolică.

Este timpul ca lumea să-și deschidă ochii în fața adevărului în această privință – adevărul care este clar descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Petru nu a fost NICIODATĂ Episcopul Romei!

 

Învățătura biblică

 

Există zece dovezi majore în Noul Testament care combat în întregime pretenția că Petru a fost în Roma din vremea lui Claudiu până în vremea lui Nero. Aceste puncte biblice vorbesc de la sine și ORICARE DINTRE ELE este suficient pentru a dovedi caracterul ridicol al pretenției catolice. Observați ce ne spune Dumnezeu! Adevărul ESTE decisiv!

 

DOVADA NR. 1: Trebuie să luăm în considerare însărcinarea pe care i-a dat-o Hristos lui Petru. Aceasta este deseori foarte jenant pentru catolici, pentru că Hristos l-a însărcinat pe Petru să devină slujitorul celor CIRCUMCIȘI, nu al neamurilor nercircumcise.

 „Lui Petru îi fusese încredințată Evanghelia pentru cei TĂIAȚI ÎMPREJUR, căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiați împrejur, făcuse și din mine apostolul Neamurilor” (Gal. 2:7-8).

Aceasta este o dovadă într-un limbaj foarte clar. Lui Pavel, NU lui Petru, i-a fost încredințată apostolia față de neamuri. Și cine a fost cel care a scris Epistola către ROMANI? În mod sigur NU A FOST Petru!

 „Și când au cunoscut harul [darul sau slujba], care-mi fusese dat, Iacov, Chifa [Petru] și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba, mâna dreaptă de însoțire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiați împrejur” (Gal. 2:9).

Pavel a menționat mai departe slujba sa specială ca apostol al neamurilor în 2 Timotei 1:11: „Propovăduitorul și apostolul ei am fost pus eu și învățător al Neamurilor.”

PETRU nu este numit NICĂIERI apostolul neamurilor! Aceasta exclude deplasarea lui la Roma pentru a deveni capul comunității neamurilor.

DOVADA NR. 2: Pavel le-a spus în mod special romanilor că EL fusese ales pentrua fi apostolul lor, nu Petru.

 „Ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită” (Rom. 15:16).

Cât de clar!

Pavel a avut însărcinarea directă din partea lui Hristos pentru această lucrare. El chiar relatează mai departe în Romani 15:18 că Hristos a fost Cel care l-a ales „ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele.”

 

PAVEL a întemeiat singura biserică ADEVĂRATĂ la Roma

 

DOVADA NR. 3: Ni se spune chiar de Pavel că el – nu Petru – a fost cel care urma să întemeieze oficial Biserica romană. „Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea [KJV: înființarea] voastră” (Rom. 1:11).

Uimitor! Biserica de la Roma nu fusese ÎNFIINȚATĂ oficial chiar până în 55 sau 56 d.Hr. Totuși, catolicii vor să credem că Petru făcuse acest lucru cu aproximativ zece ani mai înainte – în timpul domniei lui Claudiu. Ce absurd! Înțelegeți, desigur, că NICI Petru, nici Pavel nu au înființat Biserica Catolică! Dar aceste dovezi sunt oferite pentru a ilustra că este practic imposibil ca PETRU să fi fost asociat în vreun fel cu ORICARE biserică de la Roma.

DOVADA NR. 4: Descoperim că Pavel nu doar că și-a dorit să înființeze Biserica de la Roma, dar ne spune foarte clar că scopul său nu a fost NICIODATĂ de a zidi pe temelia pusă de altcineva. „Și am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, CA SĂ NU ZIDESC PE TEMELIA PUSĂ DE ALTUL” (Rom. 15:20.

Dacă Petru „înființase” Biserica Romană cu zece ani mai înainte de această declarație, acesta ar fi fost un adevărat afront la adresa lui Petru. Chiar și numai această declarație este o dovadă suficientă că Petru nu fusese niciodată în Roma înainte de această perioadă pentru a „înființa” vreo biserică

 

Petru nu a fost la Roma

 

DOVADA NR. 5: La finalul Epistolei lui Pavel către Romani, el salută nu mai puțin de 28 de persoane, dar nu-l menționează pe Petru nici măcar o dată! Vedeți Romani 16 – citiți tot capitolul!

Rețineți: Pavel a salutat aceste persoane în anul 55 sau 56 d.Hr. De ce nu l-a amintit și pe Petru? Pentru că pur și simplu Petru nu era acolo!

DOVADA NR. 6: La aproximativ patru ani după ce Pavel le-a scris romanilor, a fost dus ca prizonier în Roma pentru a fi judecat înaintea lui Cezar. Când comunitatea creștină din Roma a aflat de sosirea lui Pavel, s-au dus toți să-l întâmpine. „Din Roma ne-au ieșit înainte.... FRAȚII, care auziseră despre noi” (Fapte 28:15).

Din nou, prezența lui Petru printre ei nu este menționată nici măcar o singură dată. Ar fi fost extraordinar dacă Petru ar fi fost Roma, căci Luca îi menționează întotdeauna pe nume pe apostolii importanți în raportul său din Fapte. Dar el nu amintește nimic de vreo întâlnire a lui Petru cu Pavel.

De ce? Pentru că Petru nu a fost în Roma!

DOVADA NR. 7: Când Pavel a sosit în final la Roma, primul lucru pe care l-a făcut a fost de a-i convoca pe „mai marii iudeilor” (Fapte 28:17) cărora „le-a vestit Împărăția lui Dumnezeu, [și] le-a adus dovezi” (vers. 23).

Dar ceea ce este uimitor este că acești mai mari ai iudeilor susțineau că știu foarte puțin chiar despre învățăturile de bază ale lui Hristos. Tot ce știau era că „partida aceasta pretutindeni stârnește împotrivire” (vers. 22). Apoi Pavel a început să le explice învățăturile de bază ale lui Hristos despre Împărăția lui Dumnezeu. Unii au crezut – majoritatea nu au crezut.

Acum, ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că dacă Petru, care era el însuși un partizan iudeu puternic, ar fi predicat constant în Roma timp de 14 ani până în acel moment, ȘI S-AR FI AFLAT ÎNCĂ ACOLO – cum ar fi fost posibil ca acești lideri iudei să cunoască așa de puțin chiar despre adevărurile de bază ale creștinismului?

Și aceasta este o dovadă clară că Petru nu a fost în Roma până în anul 59 d.Hr.

 

În epistolele lui Pavel nu se spune nimic despre Petru

 

DOVADA NR. 8: După respingerea conducătorilor iudei, Pavel a rămas în casa închiriată de el timp de doi ani. În acest timp a scris Epistolele către Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon și Evrei. Și în timp ce-i amintește pe alții care au fost în Roma în această perioadă, nu-l amintește nicăieri pe Petru. Motivul evident – apostolul celor tăiați împrejur nu se afla acolo!

DOVADA NR. 9: După expirarea celor doi ani de închisoare ai lui Pavel, acesta a fost eliberat. Dar după aproximativ patru ani (cam în 65 d.Hr.), el a fost trimis din nou prizonier la Roma. De data aceasta a trebuit să apară înaintea tronului lui Cezar și a fost condamnat la moarte. Pavel descrie pe larg aceste împrejurări în 2 Timotei.

Cu privire la procesul lui, observați ce spune Pavel în 2 Timotei 4:16:

 „La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteală lucrul acesta!”

Dacă îi credem pe catolici, aceasta înseamnă că Petru l-a părăsit pe Pavel, pentru că ei ne spun că și Petru era prezent în Roma la acea vreme! Petru l-a negat o dată pe Hristos, dar aceasta s-a întâmplat înainte de convertirea lui. Credința că Petru era în Roma în timpul procesului lui Pavel este imposibil de susținut!

DOVADA NR. 10: Apostolul Pavel ne informează în mod special că Petru nu a fost în Roma în anul 65 d.Hr. – chiar dacă catolicii spun că a fost. Pavel a spus: „Numai Luca este cu mine.”

Adevărul devine foarte clar. Pavel a scris ROMEI; el fusese ÎN Roma; și până la urmă a scris cel puțin șase epistole DIN Roma; și nu doar că nu îl menționează DELOC pe Petru, dar la sfârșit spune: „Numai Luca este cu mine.”

Așadar, Petru nu a fost niciodată Episcop al Romei!

 

Unde a fost Petru?

 

În jurul anului 45 d.Hr. îl găsim pe Petru aruncat în închisoare la Ierusalim (Fapte. 12:3, 4). În anul 49 d.Hr. el se afla încă în Ierusalim, de această dată participând la consiliul de la Ierusalim. În jurul anului 51 d.Hr., el era în Antiohia, în Siria, unde a intrat în dispută cu Pavel pentru că nu vroia să stea alături de neamuri sau să mănânce cu ele.

Ciudat lucru ca „episcopul Romei” să nu vrea să aibă nicio legătură cu neamurile în anul 51 d.Hr.!

Mai târziu, aproximativ în anul 66 d.Hr., îl găsim în cetatea Babilonului printre iudei (1 Petru 5:13). Amintiți-vă că Petru era apostolul celor TĂIAȚI ÎMPREJUR. De ce se afla el în Babilon? Pentru că istoria arată că erau la fel de mulți iudei în zona Mesopotamiei în vremea lui Hristos ca și în Palestina. Nu este nicio mirare că îl găsim în est. Poate că acesta este motivul pentru care teologii/cercetătorii spun că scrierile lui Petru au un puternic stil aramaic – acel tip al aramaicei vorbit în Babilon. Bineînțeles! Petru era obișnuit cu dialectul lor estic.

În perioada în care catolicii cred că Petru era în Roma, Biblia arată clar că el era în altă parte. Dovezile abundă și sunt de netăgăduit. Dacă se acordă atenție cuvintelor lui Dumnezeu, nimeni nu poate fi înșelat. Petru nu a fost NICIODATĂ episcop al Romei!

 

Un anume „PETRU” a fost în Roma cu două mii de ani înainte de Hristos!

 

Cine a fost primul „Petru” al Romei? Cum au fost numiți urmașii lui? Istoria religiilor antice scoate la iveală adevărul clar despre primul Petru al Romei. Adevărul despre urmașii lui este clar pentru noi – dar nu și penru lume. Iată ce ne dezvăluie istoria despre PRIMUL Petru al Romei. Adevărul este uimitor!

BIBLIA arată că în prima eră, imediat după potopul lui Noe, oamenii au început să se răzvrătească împotriva învățăturilor lui Dumnezeu. Ei au început să clădească cetăți, să întemeieze religii, să se dedea la idolatrii. Au fost ridicate temple păgâne – a apărut în scenă turnul Babel. Toate aceste lucruri au început în primele două sute de ani după potop.

 

Zeii păgâni erau numiți „Petru”

 

Oricât de surprinzător ar părea, este un lucru bine știut printre studenții religiei antice că principalii dumnezei păgâni cărora li se aducea închinare în primele civilizații erau cunoscuți, în general, cu numele de PETRU. Este în egală măsură știut faptul că preoții acelor dumnezei păgâni erau de asemenea numiți PETRU. Același nume, într-o formă sau alta, era folosit pentru TEMPLELE păgâne consacrate acelor dumnezei.

Observați că Bryant, în lucrarea sa Ancient Mythology, spune: „Nu doar dumnezeii, ci și hierophantae [preoți speciali] din majoritatea templelor; și acei preoți în mod deosebit care se ocupau de sărbătorirea tainelor erau numiți PATRE” (vol. 1, pag. 354).

Acest lucru este important! Cuvântul PATRE are același sens și aceeași pronunție ca PATOR sau PETRU.

Bryant continuă. „PATRE era fără îndoială un termen religios.... același ca și PATOR și PATORA.”

Dumnezeii păgâni din vechime, preoții care le slujeau, și sanctuarele lor sacre – templele lor – TOATE erau numite PETOR sau PETRU (oricare pronunție este acceptabilă, pentru că vocalele sunt fluide în toate limbile – în special cea semitică).

 

Semnificația cuvântului „Petru”

 

Ce semnificație avea cuvântul PATOR sau PETRU pentru oamenii din antichitate? Destul de surprinzător, cuvântul se găsește în Biblie. Când Moise scrie despre preoții egipteni, arată că ei se numeau PETRU sau „interpreți” – interpreți ai vechilor taine egiptene.

Citiți Geneza 41:8. Davidson arată în lexiconul lui ebraic că cuvântul alcătuit din consoane P-T-R (PETRU) înseamnă „a interpreta” sau „interpretare” (pag. 638; Brown, Driver, Briggs, pag. 837; și Gesenius, pag. 877 și pag. 843). Bryant evidențiază faptul că „termenul era folosit mereu cu referire la interpretarea oracolelor” (pag. 308).

Preoții păgâni ai religiilor oculte erau numiți PATORI sau PETRU. Ei aveau puterea de a interpreta tainele păgâne. Acest lucru este arătat mai departe de Bunson în cartea lui Hieroglyph, pag. 545, unde spune că egiptenii – după cum arată și Biblia – îi numeau pe „interpreții” sau pe preoții lor: PETR, adică PETRU.

Termenul PETRU a fost unul dintre primele nume date dumnezeilor păgâni. El a rezistat până în perioada greacă și cea romană. Dar între timp el a căpătat și o semnificație laică larg răspândită. A ajuns să aibă, în general, semnificația de „tată” sau „părinte.” Dar acesta nu era sub nicio formă sensul lui principal. Bryant continuă: „Cuvântul PATER, atunci când era folosit ca mod de adresare în contextul religios grec și roman, NU însemna, așa cum se crede, tată sau părinte; ci se referea la influența divină a zeității, numită de oamenii din orient PATOR” (idem, pag. 353).

În multe religii din antichitate, tatăl era preotul familiei. Acesta este motivul pentru care capul familiei a devenit cunoscut de asemenea ca PATOR sau „tată.”

Tatăl, datorită rolului său preoțesc, a devenit cunocut ca ARCHPATOR, sau, așa cum se traduce de obicei, PATRIARH. Astfel a ajuns termenul PATOR să capete semnificația laică de „tată.” Dar la început el însemna întotdeauna „interpret” – în special unul al religiilor oculte.

 

Principalii dumnezei păgâni numiți PETRU

 

Avem dovezi clare că vechii romani îi numeau pe principalii lor zei PETRU – interpreți divini. Scriitorul roman Lucilius amintește de Neptun, Liber, Saturn, Marte, Ianus și Quirnus – toți erau numiți PATER. (Vezi Lucilii Fragments.) El nu dorea să spună că aceștia erau „zei-tați.” Dorea să spună că erau zei de rangul PETRU – zei principali.

Lucilius nu epuizează lista. De fapt, nu îl menționează pe JUPITER, „tatăl” zeilor romani. Dar nu era necesar să îl menționeze ca „zeu-PETRU.” Datorită rangului său înalt, titlul PETRU era practic inclus în numele său. El era numit JU-PETRU.

Gladstone, în lucrarea sa despre antichitățile Greciei, arată că Jupiter și zeul grec ZEUS erau unul și același – JU-PETRU era modul roman de a spune ZEUS-PETRU, zeu principal al grecilor (Homer and the Homeric Age, vol. I, pag. 287), PETRU era numele care a ajuns să semnifice rangul înalt printre zei – și printre preoții lor.

 

Grecii foloseau termenul „Petru”

 

Romanii nu au fost singurii care și-au numit zeii PETRU. The Classical Manual arată că grecii foloseau termenul PETRU (sau variante ale lui) la fel de des ca romanii. De exemplu, Apolo era numit PATRIUS iar urmașii lui APOLO PATRIUS (pag. 23). Pausanius ne spune că Artemis și Bahus erau numiți PATORA, adică zei-PETRU (vol. 1, 2). Pindar vorbește despre Poseidon Petraios. El spune că tesalonicenii se închinau la Neptun sub acest titlu (Pyth. Ode 4).

În Egipt, preoții amonieni – care conduceau unul dintre principalele oracole păgâne din Egiptul antic – erau numiți Petori, după cum spune și Bryant: „Instrumentul (idolul) principal din mâinile lor era numit PIETAURUM” (idem, pag. 356).

De multe ori, acest idol lua forma unei stâlp, sau  par (idem, pag. 358). Zeița păgână Artemis este deseori înfățișată stând lângă un stâlp de piatră care este numit PATROA sau PETRU (Pausanius, vol. 1). Acești stâlpi și toate simbolurile falice similare au ajuns să fie cunoscute sub numele de PETRA – sacrii PETRU. (Este încă un lucru obișnuit în limbajul vulgar să se facă referire la membrul masculin folosindu-se numele lui religios original – PETRU). Aceste pietre-Petru falice se găseau peste tot în lumea antică. De fapt, nu se face nicio menționare a unui oracol păgân din vechime fără să se facă referire și la emblema PETRU – piatra sacră.

Ca și cuvântul PATOR – care a ajuns să indice pur și simplu „tată” sau „părinte” – cuvântul PETRA a ajuns să însemne orice piatră mare. Dar la început, avea doar semnificația religioasă.

 „Termenul PETRA a ajuns în cele din urmă să însemne orice stâncă sau piatră și să fie limitat la această semnificație. Dar în primele veacuri era FOLOSIT MEREU ÎN SENS RELIGIOS; și se referea la altarele lui Osiris, sau ale Soarelui (Baal), și la alte oracole care se presupunea că trebuiau expuse” (Bryant, pag. 359). Cu alte cuvinte, termenul PETRA însemna piatra-PETRU sacră – o piatră care de obicei avea forma unui falus.

„Petra” în lumea păgână

 

Observați câteva referiri la aceste PETRA sacre găsite peste tot în lumea păgână.

La templul din Delhi în Grecia, principalul obiect în cadrul ritualului era PETRA (Pausanius, vol. 10). La Acropolis, în Atena, Euripide ne spune că nișele în care erau așezați idolii erau numite PETRAE (vers. 935). Este bine știut faptul că până și cartea sacră care era folosită pentru sărbătorirea tainelor eulisiene era intitulată „Cartea PETROMA” – PETRU-ROMA – CARTEA LUI PETRU (vezi Potter’s Antiquities, vol. 1, pag. 356).

Amintiți-vă că și templele păgâne erau numite PETRU. Templul de la Elis, în Grecia, era numit PETRON (Lycophron, vers. 159). Pytho de la Delhi era numit PETRAessa (Olymp. Ode 6). Templul oracol dedicat lui Apolo în Asia Mică era numit PATARA și oracolul de acolo era numit PATAReus („eus” înseamnă „persoana care, unu”) – (Lempriere’s Classical Dictionary, pag. 438).

De asemenea PATRAE – un oraș străvechi unde DIANA avea un templu (pag. 438), și oracolul din Ahaia era numit PATRA (Jones, Proper Names of The Old Testament, pag. 296).

Sunt prea multe exemplele pentru a le menționa pe toate, dar acestea ar trebui să fie suficiente pentru a demonstra că numele PETRU, sau variante ale lui, au figurat la un nivel foarte înalt în fiecare fază a închinării pâgâne. Aceste pietre și temple PETRU se găseau peste tot în lumea antică.

 „În istoria ficărui templu oracular există o legendă despre o piatră; o referire la cuvântul PETRA” (Bryant, pag. 362).

 

Originea închinării-PETRU în vechime

 

Închinarea-PETRU poate fi urmărită până în Mesopotamia. Acolo a început idolatria. Acolo a fost ridicat turnul Babel.

Nu este de mirare faptul că în Mesopotamia găsim prima menționare a unui templu-PETRU. În Numeri 23; 22:4-5 citim că falsul profet Balaam a fost chemat să profețească împotriva lui Israel. Mai departe, în Deuteronomul 23:4, citim că acest Balaam a fost chemat din „Petor din Mesopotamia” – adică, din PETRU din MESOPOTAMIA.

Acest Petor sau Petru (oricare dintre pronunții este corectă) era locul unui templu-oracol. Din dicționarul Proper Names of the Old Testament, editat de A. Jones, aflăm că PETOR-ul lui Balaam era un loc sacru „unde era un templu oracular, și de aceea se numea PETOR, și PETORA, care însemna „loc de interpretare sau templu oracular.” Aici se găsea, fără îndoială, o școală de preoți al căror mare PATORA fusese numit Balaam” (pag. 296).

Da, Balaam era marele PATORA (Petru) din Petor (templul-Petru) din Mesopotamia.

Era un lucru obișnuit ca fiecare țară păgână să aibă un mare oracol sau templu principal. PETOR sau PETRU în Grecia era Delhi. În Egipt era Amon. În Asia Mică era Licia – și mai târziu Pergam. Profesorul Jones povestește despre alte PETORE în întreaga lume. Rețineți: „Aceste ‘locuri sfinte’ se găseau în multe zone. Exista o cetate de ‘interpretare’ în Acaia, numită PATRAE, și alta în Licia, nimită PATARA, unde Apolo avea un oracol. PETOR era sărbătorit mai târziu pentru închinarea lui Ailat” (idem, pag. 296).

 

Balaam – „Marele Petru”

 

Dar Balaam a venit din Petor, pe Eufrat – oracolul Mesopotamiei. El nu era nici mai mult, nici mai puțin decât MARELE [CONDUCĂTORUL, n.tr] PATORA (așa cum menționează Jones) CHIAR ÎN CASA idolatriei și a falsei religii.

Însăși semnificația numelui „Balaam” arată că el considera despre sine că ocupă chiar scaunul lui Nimrod, întemeietorul religiilor mistice. Numele „Balaam” înseamnă în limba semitică „Cuceritorul Popoarelor.” Exact acesta era numele adecvat pe care grecii obișnuiau să i-l atribuie lui NIMROD. Ei îl numeau NICOLAUS, care de asemenea însemna „Cuceritorul Popoarelor.”

În Noul Testament citim despre oameni care urmau învățăturile lui NICOLAUS (Nimrod). Ei se numeau nicolaiți. Encyclopaedia lui McClintock și Strong, referindu-se la ei, spune: „Secta nicolaiților este descrisă ca urmând doctrina sau învățătura lui Balaam – și nu pare improbabil că acest nume este folosit simbolic, deoarece NICOLAUS este echivalent ca sens cu BALAAM” (vol. 1, pag. 621).

Da, cele două nume, NICOLAUS și BALAAM, au exact aceeași semnificație – amândouă îl indică pe NIMROD, inițiatorul păgânismului. Mai aflăm că atunci când Simon Magul (alias Simon Petru) a „creștinat” religia lui NIMROD, apostolul Ioan i-a etichetat în mod direct pe urmașii lui ca NICOLAIȚI și urmașii lui BALAAM. Toate ereziile menționate în cele șapte biserici alcătuiesc UN SINGUR sistem – sistemul lui NIMROD, sub conducerea lui Simon Magul.

 

Balaam îl reprezintă pe Nimrod

 

Numele de Balaam este un alt nume pentru NIMROD. Dar, rețineți – acel „Balaam” care s-a întâlnit cu Israel pe drumul lor afară din Egipt NU era unul și același cu Nimrod. Nimrod fusese omorât cu câteva sute de ani mai înainte. Acest Balaam doar îl reprezenta pe Nimrod ca succesor al lui. Știm cu toții că Iosua a fost succesorul lui Moise, considerându-se că ocupa locul lui Moise. Chiar în vremea lui Hristos cărturarii și fariseii ocupau locul lui Moise ca autoritate (Mat. 23:1-4).

Așa era și cu Balaam. El a păstrat unul din numele lui Nimrod pentru a arăta că el era succesorul legitim al Arhi-răzvrătitului. Și pentru a-și sublinia autoritatea, Balaam putea arăta că sediul său era PETOR sau PETRU din Mesopotamia. De aceea, moabiții, în ura lor față de Israel, l-au chemat pe marele preot al lumii păgâne. Ei au ignorat preoția zeilor neamului lor, mergând la cea mai înaltă autoritate pe care o cunoșteau! Josephus îl prezintă pe acest profet fals ca „Balaam, care trăia pe Eufrat, și era cel mai mare profet din acea vreme” (Ant. IV, 6:2). Balaam era succesorul lui Nimrod – PONTIFEX MAXIMUS al lumii păgâne. Sediul lui era „PETRU pe Eufrat” – SFÂNTUL PETRU AL MESOPOTAMIEI, marele oracol al păgânismului. Aceasta este o descoperire șocantă – dar o descoperire care rezistă testului Bibliei și al istoriei religioase antice.

 

Zeii-PETRU vin la Roma

 

Este un adevăr istoric bine cunoscut acela că în primele veacuri, centrul civilizației era în Asia și Mesopotamia. Mai târziu, puterea politică a trecut la greci și apoi la romani. Este de asemenea recunoscut pe scară largă faptul că religiile Asiei, până în perioadele greacă și romană, au trecut și în vest. Până în secolul cinci, religiile mistice ale babilonienilor își aveau centrul în Roma! Până atunci, Roma devenise principala cetate a lumii.

Rapoarte timpurii amintesc acest transfer al religiei păgâne din Asia chiar în cetatea Romei. Lucrarea din primul secol [î.Hr.] a lui Virgil, Eneida, a devenit în vremea imperiului Roman un fel de „Biblie” romană. Ea spune povestea unui personaj pe nume Aeneas care a pribegit departe de Asia chiar după războiul troian și s-a stabilit în Italia.

Tema principală a cărții este așa-zisa „misiune sacră” a lui Aeneas: aducerea zeilor păgâni ai Asiei în Italia! Virgil nu precupețește niciun efort în a lăuda călătoria lui Aeneas. El arată cum Aeneas le-a adus romanilor RELIGIA ORGANIZATĂ – cu toți zeii și zeițele păgâne care o alcătuiau. Și aspectul cel mai important: Virgil afirmă de repetate ori că aceste zeități erau PATRII Asiei. (Vezi Classical Manual, pag. 592, pentru mai multe informații care confirmă acest lucru.) Acești zei și zeițe erau zeități PETRU – marile zeități care aveau menirea de a favoriza Roma și Italia față de alte țări.

Asia fusese primul cămin al zeilor-PETRU. Prin intermediul lui Virgil descoperim că aceștia au fost aduși în pragul Romei. Și de ce nu? Până în primul secol, Roma era considerată „căminul zeilor.” Prudentius, el însuși roman, spune că nu exista nici măcar o singură zeitate păgână care să nu-și găsească până la urmă sediul la Roma.

Observați ce spune el: „S-a ajuns până acolo încât exista un singur cămin pentru toți zeii pământului, și LA ROMA puteți număra tot atâtea temple ale zeilor câte morminte ale eroilor sunt în întreaga lume” (Symmachus, 189-197).

Mai clar de atât nu se poate! În vremea imperiului, Roma a devenit sediul religiei păgâne. Ea era marele oracol al lumii, PETRUL întregului pământ.

 

Marii zei ai Romei

 

Erau doi zei ai Romei antice cărora li se aducea închinare în mod proeminent ca zei-PETRU. Unul era JU-PITER (Zeus-Petru). Celălalt, spune Classical Manual, era IANUS, căruia i se spunea PATER sau PETRU (vezi pagina 389). Uneori acești doi zei sunt confundați. Dar ei sunt doi zei diferiți – în strânsă legătură cu păgânismul primului secol. Cel de-al doilea zeu, IANUS-PETRU, juca anumite roluri interesante în religia păgână a Romei. Aceste roluri răspund întrebării: Cine a fost primul Petru al Romei? Rețineți o scurtă istorie și câteva acțiuni ale acestui zeu.

Plutarh, scriind despre viața lui Numa, ne dă identitatea lui IANUS. După Plutarh, inițial Ianus a fost un prinț din vechime care a domnit în prima perioadă a lumii. El a adus oamenii de la o viață crudă și sălbatică la un sistem îngăduitor și rațional. EL a fost primul care a construit cetăți și primul care a întemeiat guvernarea asupra oamenilor. După moartea lui a fost zeificat. Nu este nicio îndoială cu privire la cine a fost IANUS! Acest titlu era doar unul din multele nume date lui Nimrod. Acest prinț din vechime care a fost omorât în mod violent, a fost zeificat mai târziu de religiile păgâne. Datorită înaltei sale autorități a fost numit PATOR sau PETRU.

Iată câteva dintre activitățile religioase de care răspundea IANUS-PETRU.

IANUS-PETRU era pricipalul zeu care interpreta vremurile – în special profețiile. „Trecutul și viitorul erau mereu prezente în mintea lui” (Classical Manual, pag. 388 și 389). El era înfățișat ca având două fețe. Plutarh spune că acesta era un simbol al străduințelor lui de a trece oamenii de la barbarie la civilizație – adică de a-i aduce la civilizația lui NIMROD. Unul dintre rolurile lui IANUS, după zeificarea lui, era continuarea misiunii lui sacre de „civilizare” a oamenilor.

Dar să mergem mai departe.

 

Ianus-Petru avea „chei”

 

Zeul-PETRU IANUS era pentru vechii romani „PĂZITORUL PORȚILOR CERULUI ȘI ALE PĂMÂNTULUI.” „EL ESTE REPREZENTAT CU O CHEIE ÎNTR-O MÂNĂ... ca emblemă a stăpânirii lui asupra PORȚILOR și drumurilor.”

Cât de șocant! Romanii păgâni îl numeau pe IANUS al lor PETRU cu sute de ani înainte de nașterea apostolului Petru. Acest IANUS era cel care răspundea de „porțile de mărgăritar”! Însuși cuvântul IANUS înseamnă „porți,” adică acela care este însărcinat cu PORȚILE.

Classical Manual continuă: „Ovid vorbește despre el [Ianus] în prima carte din seria Fasti; fața lui este dublă pentru a arăta că imperiul lui se întinde atât asupra cerului, cât și a pământului – [nu pretinde și Papa aceeași putere astăzi?] – și că toate lucrurile îi sunt deschise și închise DUPĂ CUM DOREȘTE – [era infailibil și nu dădea nimănui socoteală pentru acțiunile lui; la fel și Papa] – că guvernează universul [catolicum], și doar el are puterea de a face lumea să se învârtească în jurul propriei axe; CĂ EL STĂPÂNEȘTE ASUPRA PORȚILOR CERULUI.”

 

Catolicii pretind că au „cheile”

 

Biserica Catolică pretinde că Petru i-a dat cheile porților cerului și că nimeni nu va intra în prezența lui Dumnezeu decât dacă biserica îi deschide porțile. Chiar cuvântul „cardinal” înseamnă „balama.” Cardinalii Bisericii Romane sunt BALAMALELE datorită cărora POARTA – Papa – se poate mișca.

Classical Manual continuă: „Succesiunile zi-noapte sunt stabilite prin influența lui; și că estul și vestul sunt cuprinse într-o clipă de privirea lui.” IANUS-PETRU era cel care controla și calendarul prin preoții lui. Prima lună a anului era numită după el, pentru a arăta controlul pe care îl deținea asupra anilor. La fel și astăzi, încă numim IANU-arie prima lună. Biserica Catolică, ca și preoții lui Ianus, simte că are aceeași autoritate asupra calendarului din prezent.

 

Un alt nume al lui Nimrod

 

În final este necesar să observăm cel puțin încă un nume sub care a fost mascat Nimrod – numele MITRAS, numele persan pentru Baal, zeul soare. Închinarea-Mitras la Nimrod era populară și a fost una dintre ultimele care s-a plantat în Roma, totuși avea o temă foarte veche – închinarea-PETRU în forma cea mai pură. „Mitras a fost stilizată de neamurile PATOR-ului din est; templele lui erau PATRA și PETRA, iar festivalurile lui – PATRICA” (Bryant, vol. 1, pag. 370).

Da, chiar Nimrod sub numele de Mitras, zeul-soare, era numit PETRU!!!

Sir James Frazer ne povestește despre această religie a Mitrei – religia acelui PETRU păgân – care venea la Roma. Rețineți. „Printre zeii de origine orientală care, în declinul lumii antice, concurau unii împotriva altora pentru a supune vestul, se număra și vechea zeitate persană – MITRA. Popularitatea imensă a acestei închinări este atestată de monumentele ei ilustrative care s-a descoperit că erau risipite din belșug PESTE TOT ÎN IMPERIUL ROMAN.

Atât în privința doctrinelor, cât și a ritualurilor, cultul MITRA pare să fi prezentat multe asemănări nu doar cu religia Mamei Zeilor, ci și cu creștinismul” (Golden Bough, St. Martin’s ed., vol. 1, pag. 471).

 

Catolicii acceptă închinarea „Petru”

 

Ceea ce vrea să spună este că creștinismul secolelor trei și patru moștenise deja atâtea lucruri din credințele păgâne, încât această religie-PETRU care venea din orient a găsit multe asemănări cu creștinismul roman. Catolicii acceptaseră deja, până în acel moment, sărbătorile Crăciunului, Paștelui și o suită de alte ritualuri și credințe. Frazer continuă: „În ansamblu, asemănările dintre sărbătorile creștine și cele păgâne sunt prea apropiate și prea numeroase pentru a fi simple coincidențe” (idem, pag. 475).

MITRAISMUL păgân a fost cel care a dat cel mai mult „creștinismului.”

Bryant arată că numele principal pentru MITRA în orient era PATOR sau PETRU – „templele lui erau PATRA și PETRA și sărbătorile lui – PATRICA.” Tot ce are legătură cu această religie păgână străveche poate fi detectat la primul PETRU – primul „interpret al tainelor” care nu era nimeni altul decât NIMROD. Acesta este același sistem mistic pe care l-au absorbit romano-catolicii.

 

Stă pe scaunul lui „Petru”

 

Nu este nicio mirare că Biserica Romano-Catolică pretinde că stă pe SCAUNUL LUI PETRU și că principalului templu al lumii în prezent i se spune AL LUI PETRU. Biserica a acceptat practicile și simbolurile celei mai vechi religii păgâne de pe pământ: închinarea-PETRU – religia lui Nimrod.

Această religie păgână a fost însușită și practicată cu mult timp înainte ca Hristos să le fi spus apostolului Petru și celorlaltor apostoli că ei vor avea „cheile Împărăției cerurilor” (Mat. 16:19). Satana a contrafăcut adevărata religie a lui Dumnezeu cu secole înainte ca Hristos să vină!

Aceasta era încercarea lui Satana de a înăbuși adevărata religie a lui Dumnezeu cu o contrafacere care pentru ochiul neantrenat pare autentică. El a făcut acest lucru în prinicipal prin Simon Magul (Pater) care a amestecat toate religiile păgâne unindu-le într-o religie UNIVERSALĂ și a numit acest sistem „creștinism.”

Biblia ne spune să ieșim complet din acest sistem religios fals care se ascunde sub numele de creștinism. Noi trebuie să ne întoarcem la credința dată odată sfinților. Îi putem mulțumi lui Dumnezeu pentru bunătatea Lui arătată în faptul că I-a dat Bisericii Sale ADEVĂRUL.

 

Simoniții întemeiază BISERICA UNIVERSALĂ

 

Ridicând învățăturile lui personale deasupra Bibliei și predicând o doctrină a mântuirii „fără fapte,” Simon Magul a avut în curând un urmaș universal, popular.

Zeificat de romani, el a fost îngropat pe dealul Vaticanului. Citiți cum s-a întâmplat aceasta în articolul de față.

SIMON Magul, ca și strămoșii lui, a amestecat în mod deliberat învățăturile Babilonului cu expresii biblice.

Una din intențiile lui principale era de a adapta vocabularul creștin sistemului ceremonial babilonian. Cu alte cuvinte, el a mers mai departe cu păgânismul, dar acum pretindea că sistemul lui avea origini „creștine.”

Pentru a introduce legitim păgânismul în Biserică, el trebuia să mistifice multe pasaje din Vechiul Testament care interziceau idolatria și orice legătură cu grozăviile păgânismului. Și a făcut acest lucru într-un mod destul de inteligent. Metoda lui principală de a explica Vechiul Testament a fost prin a-i alegoriza învățăturile.

 

Magul pervertește Biblia

 

Dacă acest lucru nu a fost suficient pentru a-i modifica sensul, el urma să o respingă ca având o mai mică valoare decât actuala voință a lui Dumnezeu care se presupunea că îi fusese descoperită. De fapt, el mers până acolo încât a reușit să elimine complet Vechiul Testament, prin intermediul învățăturii că doctrinele lui erau menite să-i înrobească pe oameni și că poruncile lui erau prea greu de împlinit. „Irenaeus afirmă că Simon învăța că profețiile iudaice [Vechiul Testament] erau inspirate de îngerii creatori; de aceea, cei care își puneau speranța în el și Elena NU AVEAU NEVOIE SĂ LE URMEZE, CI SĂ SE COMPORTE ÎN MOD LIBER AȘA CUM DOREAU; pentru că oamenii vor fi mântuiți datorită îndurării lui, și nu datorită vreunei calități a lor, acestea fiind poruncite din întâmplare de acești îngeri creatori CARE NU DOREAU DECÂT SĂ-I ÎNROBEASCĂ PE ACEAIA CARE LE AUZEAU” (Dict. of Christian Biography, vol. 4, pag. 683).

Ce diabolic!

Iată ce scrie în Dict. of Religion and Ethics despre această doctrină principală a lui SIMON PATER: „Simon învăța că preceptele legii și ale profeților erau inspirate de îngeri [ființe inferioare] în dorința de a-i reduce pe oameni la sclavie, dar aceia care credeau în el și în Elena, având în vedere că erau eliberați de dictatura sinistră a legii, erau liberi să se comporte așa cum doreau. Pentru că oamenii sunt mântuiți prin har și nu prin fapte bune. Antinomismul simonienilor a dat naștere unei conduite LIBERTINE și unui COMPROMIS CU PĂGÂNISMUL” (vol. 11, pag. 518).

Să continuăm. „Dar el [Simon] a promis că lumea va dispărea și că aceia care îl urmau vor fi mântuiți. Și în consecință, PREOȚII LUI, ne spune Irenaeus [da, Simon a întemeiat o preoție], duceau vieți ușuratice, foloseau magia și incantațiile, făceau poțiuni magice, AVEAU SPIRITE FAMILIARE prin intermediul cărora puteau tulbura în vis pe cine doreau.

Ei aveau ICOANE cu Simon și Elena, în forma lui JUPITER și, respectiv, a MINERVEI” (Dict. of Christian Biography, vol. 4, pag. 683).

 

Simon onorat ca Jupiter

 

În primul secol, oamenii care aveau puteri demonice ca acelea pe care le avea Simon erau onorați ca zei – chiar le erau aduse jertfe. Vi se pare un lucru neobișnuit? Atunci citiți Fapte 14:11-13. După ce au văzut minunile mari pe care Pavel și Barnaba le făcuseră prin Duhul Sfânt, Luca scrie: „La vederea celor făcute de Pavel, noroadele și-au ridicat glasul și au zis în limba licaoniană: ‘Zeii s-au pogorât la noi în chip omenesc.’ Pe Barnaba îl numeau Jupiter, iar pe Pavel Mercur.” Apoi preotul lui Jupiter a venit pentru a le oferi jertfă.

Pavel și Barnaba „și-au rupt hainele” când au văzut lucrul acesta. Ce ar fi făcut SIMON MAGUL? Sau, mai degrabă, ce a făcut Simon Magul? El a permis Senatului roman, cu aprobarea împăratului Claudiu, să îl declare zeu și să-i ridice o statuie. Iar oamenii care l-au urmat îl numeau JUPITER – spunându-și în același timp creștini. Statuia care i-a fost dedicată lui Simon era după chipul principalului zeu al lumii păgâne – zeul care a pustiit Sfânta Sfintelor din templul lui Dumnezeu – Jupiter Capitolinus.

Evreii cinsteau și considerau numărul șapte ca fiind scris în legea lui Dumnezeu – păzirea zilei a șaptea, cele șapte zile sfinte, etc., – dar Simon și urmașii lui au făcut o schimbare deosebită și au cinstit numărul opt în schimb (de ex. ziua a opta – care devine prima zi a săptămânii). (Vezi Anti-Nicean Fathers, vol. 7, pag. 379.)

 

Moartea lui Simon Magul

 

Rapoartele privind moartea lui Simon variază. Multe din istorisiri încearcă să încorporeze anumite elemente de ficțiune din miturile grecești și egiptene pentru a spori interesul cititorului cu privire la acest personaj fascinant. Dar primele rapoarte spun că el a fost îngropat în Roma după o îndelungată perioadă de mare cinste și zeificare.

Nu se știe sigur unde a fost îngropat Simon Magul, alias Simon Petru sau Simon Jupiter. Dar un lucru se știe sigur. Locul de îngropare a TUTUROR profeților și sfinților romani era în cimitirul sacru de pe dealul Vaticanului. Acest lucru este cert.

Observați ce spune Werner Keller în cartea lui, The Bible as History, despre așa-zisa îngropare a acelui Petru al catolicilor. (Înainte de a citi declarația lui Keller, să ne amintim că el este un catolic desăvârșit și el însuși credea cu fermitate că apostolul Petru a fost îngropat la Roma. Totuși, Biblia nu spune nimic de acest gen. Acum, să citim comentariul lui Keller – comentariul oficial al Bisericii Romano-Catolice):

 „În noaptea morții lui pe cruce, urmașii lui Petru i-au ÎNGROPAT trupul. Ca și în cazul lui Isus pe dealul Calvarului, a fost învelit în pânză de in și dus în secret pe un TEREN PĂGÂN DE ÎNGROPĂCIUNE pe Via Cornelia, în spatele structurii de piatră a arenei. Acest CIMITIR PĂGÂN se întinde pe o colină numită VATICANUS: cuvântul latin ‘vatis’ înseamnă ‘profet,’ sau ‘GHICITOR.’ Mai înainte exact în acel loc se găsise un oracol etruscian” (pag. 368).

Ce recunoaștere!

Keller ar fi putut fi mai perceptiv pentru a ști că acel Petru îngropat chiar în acest cimitir, dintre toate locurile posibile, NU putea fi apostolul Petru. În primul rând, Petru era iudeu, iar iudeii trebuiau să fie îngropați în propriile lor cimitire. Și chiar dacă printr-o întâmplare un iudeu trebuia îngropat într-un cimitir roman, este un lucru destul de greu de crezut că s-ar fi permis ca un iudeu – în special unul care a atacat religia romană așa cum a făcut-o Petru – să fie îngropat în cel mai sfânt dintre toate cimitirele păgâne! Acest cimitir era rezervat profeților, ghicitorilor și figurilor centrale ale Romei păgâne. Este ca și cum am spune că era posibil ca Hitler să fie îngropat în Mănăstirea Westminster. De asemenea, vi-i puteți imagina pe ADEVĂRAȚII creștini căutând un CIMITIR PĂGÂN – cel mai mare dintre toate – în care să-l îngroape pe cel mai mare dintre apostolii creștini, dușmanul înveterat al PĂGÂNISMULUI?

Acest loc, dintre toate locurile, nu putea fi locul îngropării apostolului Petru – chiar dacă el ar fi fost la Roma. Pe de altă parte, într-adevăr, nu există alt loc mai bun pentru îngroparea lui SIMON MAGUL. El fusese, și continua să fie, onorat ca zeu – nu doar de poporul Romei, ci chiar și de împărat și Senat.

Da, Keller și prietenii lui catolici au găsit fără îndoială un SIMON, dar nu pe apostolul Petru.

 

Biserica Catolică acceptă învățăturile lui SIMON MAGUL

 

Avem raportul istoriei care ne spune că învățătura lui Simon s-a răspândit ca focul în miriște – în special în Roma, unde a fost onorat ca zeu. De fapt, după ce a mers acolo, el și-a stabilit sediul în această cetate. Dar să nu uităm că urmașii lui Simon pretindeau că sunt creștini ADEVĂRAȚI.

Simon a aderat de îndată la aceasta. De fapt, acesta a devenit numele preferat pe care-l foloseau urmașii lui. Numele de simonieni și samariteni au început să dispară în secolul al doilea d.Hr. Iustin ne spune că în zilele lui (152 d.Hr.) unele nume se mai foloseau după numele părinților. Dar până în vremea lui Origen (220 d.Hr.), ne spune că cu greu se mai puteau găsi 30 de persoane în lume care să fi preluat numele părinților. Totuși, Eusebius, care a trăit cu aproximativ o sută de ani mai târziu, spune că aceste persoane erau încă destul de numeroase în întreaga lume.

Adevărul este că ei renunțaseră la folosirea numelui de SIMON sau samariteni deoarece până în secolul al patrulea numele lor începuseră să aibă o conotație odioasă. Cu toate acestea, simonienii erau prezenți într-un număr destul de mare – de această dată cu numele de „creștini.” Și avem mărturia exactă chiar a lui Eusebius (325 d.Hr.) că acești oameni s-au adunat în Biserica Catolică.

Observați ce spune Eusebius, după ce afirmă că Simon Magul a primit botezul în vremea apostolilor și a mimat credința creștină: „Și ceea ce este și mai surprinzător, ACEST LUCRU ESTE FĂCUT CHIAR ȘI ÎN PREZENT de aceia care urmează ereziile LUI extrem de spurcate. Pentru că ei, după modelul părintelui lor, SE INFILTREAZĂ ÎN BISERICĂ, asemeni unei boli pestilențiale și leproase, AFECTÂNDU-I ÎNTR-O MARE MĂSURĂ PE ACEIA [un mare număr de oameni] cărora reușesc să le insufle otrava mortală și teribilă ascunsă în ei înșiși” (Eccl. Hist., II, cap. I, sect. 12).

Aceasta este o mărturie șocantă, căci Eusebius ne spune că acești oameni erau acum „creștini” și că ei corupeau întreaga biserică la fel ca o boală pestilențială care atacă întregul corp. Eusebius susține mai departe că persoanele care produceau cele mai mari tulburări erau excluse din Biserica Catolică. Dar cum i-ar fi putut exclude pe toți? Aproape întreaga biserică din acea vreme era afectată.

Nu trebuie să tragem concluzia că toate sectele eretice timpurii erau ramuri ale religiei lui Simon Magul. Până la sfârșitul primului secol existau cel puțin 50 de secte mici. Grupul lui Simon Magul reprezenta câteva din aceste secte, dar nu pe toate. Realitatea este că simonienii, al căror sediu era la Roma, au absorbit până în secolul al cincilea TOATE aceste secte mici.

 

Simonismul ESTE catolicism

 

Este de asemenea adevărat că până și unii catolici (din vremea lui Eusebius) erau refractari în a accepta până la capăt doctrinele lui SIMON MAGUL referitoare la ICOANE, IMAGINI, INCANTAȚII, etc., dar istoria arată că în decurs de o sută de ani barierele au fost îndepărtate complet.

Dar în vremea lui Eusebius, el chiar s-a opus introducerii icoanelor în biserici și închinării la ele. Observați ce spune el în final despre acești „creștini” ai lui SIMON: „Simon a fost autorul tuturor ereziilor. Din vremea lui și până în prezent aceia care i-au urmat ereziile au MIMAT învățătura curată a creștinilor, care este sărbătorită de toți în virtutea curăției vieții la care îndeamnă ea. Dar cu toate acestea, ei au îmbrățișat din nou superstițiile idolilor, la care pretindeau [cu ostentație] că au renunțat; și se pleacă înaintea imaginilor și chipurilor lui Simon și ale Elenei, mai sus menționată, care era cu el [adică imagini ale lui JUPITER și MINERVEI – catolicii fac exact același lucru și în prezent]; și se grăbesc să li se închine cu tămâie, jertfe și libații.” (Eccl. Hist., II, 13, 6).

Ce declarații clare și relevante! Eusebius nu vorbește despre ceea ce el consideră a fi eretici din afara Bisericii Catolice. El vorbește despre grupul MAJORITAR DIN ACEA BISERICĂ aflat în continuă creștere pe o scară largă. El atribuie aceste rele „creștinilor” care l-au urmat pe SIMON MAGUL. Ei erau așa de activi în vremea lui ÎN INTERIORUL BISERICII încât aceasta îi producea o mare îngrijorare.

Dar ce s-a întâmplat?

Au reușit cei câțiva conducători catolici din secolul al patrulea, care au denunțat IDOLATRIA, să convingă masele să renunțe la ea și să se desprindă de SIMONIENII (numiți acum creștini) care erau cauza acestei situații?

Răspunsul istoriei este NU!

 „Creștinii” simonieni au reușit. Chipurile cioplite, idolatria și păgânismul – toate acestea au devenit Biserica Universală, exact așa cum plănuise încă de la început SIMON MAGUL – sau diavolul care îl poseda.

Putem înțelege acum de ce Dumnezeu, prin intermediul lui Luca, dedică o întreagă secțiune a Faptelor avertismentului pe care ni-l adresează cu privire la originea acestui om. El nu a făcut NICIOATĂ parte din Biserica lui Dumnezeu – NICIODATĂ!! Dar el, și urmașii lui – după cum istoria arată clar – au reușit să dea naștere religiei UNIVERSALE – un amestec păgân declarat „creștin”!

 

Înșelătoria Magului înregistrată în Noul Testament

 

ÎN TIMP CE cartea Faptelor ne oferă CHEIA care arată începuturile sistemului religios fals inițiat de Simon Magul, ea nu descrie detaliu acțiunile sistemului. Totuși, cartea Faptelor își atinge scopul demascării celui care a inițiat toată nenorocirea. Dumnezeu a prevăzut ca epistolele, Apocalipsa și, de asemenea, Evanghelia după Ioan, să descrie erezia ÎN DETALIU. Cu siguranță NU suntem lăsați pradă incertitudinii cu privire la învățăturile lui abominabile.

 

Principalele cărți care fac demascarea

 

Cu greu putem găsi o epistolă care să nu menționeze religia lui Simon Magul. Chiar și erudiții care au studiat istoria bisericii au văzut clar că aproape TOATE referințele din epistolele Noului Testament care demascau erorile din prima perioada a Bisericii îndreaptă atenția în mod exclusiv către Simon Magul, sau urmașii lui direcți. History of the Church, de Schaff, spune următorul lucru despre Simon Magul și doctrinele lui: „Indicii clare ale acestei erori apar în epistolele de mai târziu ale lui Pavel (către Coloseni, Timotei și Titus), cea de-a doua epistolă a lui Petru, prima epistolă a lui Ioan, epistola lui Iuda și soliile din Apocalipsa către cele șapte biserici.”

 „Această erezie, în secolul al doilea, s-a răspândit în întreaga biserică, în est și în vest, în diferite școli gnostice” (Apostolic Christianity, vol. 2, pag. 556).

Dar pentru a ne îndrepta atenția către acel apostol care pare să fi lansat atacul cel mai deliberat și plănuit la adresa falsului creștinism al lui Simon Magul, trebuie să privim la Ioan. Luați Evanghelia lui, de exemplu. În timp ce redă un istoric al lucrării lui Hristos, el are o abordare complet diferită a acestui subiect în comparație cu celelalte trei evanghelii.

Ioan a scris târziu. Vremurile se schimbaseră. Ioan știa că învățăturile lui Hristos fuseseră pervertite printr-un binecunoscut complot de a distruge ADEVĂRUL. Pentru a înțelege abordarea lui Ioan în Evanghelia lui, trebuie să fim în cunoștință de cauză cu privire la efortul lui de a demasca sistemul fals care se ridicase și care câștiga teren.

Observați cum Ioan insistă permanent asupra necesității de a păzi poruncile lui Dumnezeu. De ce? Pentru că sistemul fals predica învățăturile LIBERTINE.

Observați și accentele geografice deosebite în Evanghelia lui Ioan. El a fost cel care a menționat întâlnirea lui Hristos cu femeia din Samaria. Atunci când a relatat acest incident din Samaria, în mod sigur Ioan avea în vedere un anumit lucru pe care biserica din vremea sa AVEA NEVOIE să-l știe.

Toate celelalte evanghelii menționează SAMARIA de aproximativ cinci ori, și chiar și atunci doar în trecere, numai cu scopul de a oferi un indiciu geografic. Dar, când vine vorba de Ioan, scriind ani de zile mai târziu decât ceilalți, el dedică mai mult spațiu problemelor din SAMARIA decât este acordat în tot restul Noului Testament. El avea un MOTIV cert și bine definit pentru a face acest lucru.

Ioan se distinge prin planul lui de a „încununa” rapoartele Evangheliei despre Hristos cu scopul de a oferi bisericii o Evanghelie completă – introducând acele aspecte care erau necesare pentru informarea noastră.

De asemenea, epistolele lui Ioan sunt pline de informații specifice despre conspirația de răsturnare a Adevărului. Totuși, nici una din lucrările lui Ioan menționate mai sus nu reprezintă ULTIMELE lui eforturi de a avertiza biserica despre acea conspirație care era extrem de activă. Ultima mărturie a lui Ioan către biserica lui Dumnezeu înainte de moartea sa este cuprinsă în cartea Apocalipsei.

Hristos a dat ultimul Său mesaj scris de AVERTIZARE despre acest sistem prin Ioan, în Apocalipsa! El ne spune foarte clar CHIAR NUMELE SISTEMULUI CARE TREBUIE SUPRAVEGHEAT într-un mod remarcabil și tainic. Tainic, și totuși ATÂT DE CLAR atunci când sunt înțelese CHEILE. Cu siguranță, Dumnezeu NU Își lasă biserica în întuneric.

 

Cartea Apocalipsei

 

Această carte este probabil cea mai importantă în cadrul studiului nostru despre creștinismul lui SIMON MAGUL. De ce? Trei motive clare:

 

1. Cartea Faptelor ne relatează TRECUTUL bisericii. Ea ne spune despre Simon Magul care a întemeiat un sistem fals. Fără cartea Faptelor care să-l identifice pe OMUL din spatele întregului sistem, acțiunile acestui sistem fals așa cum sunt înregistrate în epistole devin obscure și în anumite cazuri imposibil de înțeles.

 

Așadar, cartea Faptelor are o importanță vitală!!

 

2. Apoi apar în scenă epistolele, descriind sistemul fals. Prin intermediul epistolelor, incidentul cu SIMON MAGUL din Fapte se transformă în dinamită!!

 

Fiecare secțiune a Scripturii are de îndeplinit un anumit scop. Doar atunci când înțelegem respectivele scopuri, Biblia capătă într-adevăr sens pentru noi.

 

3. Acum cartea cea mai importantă – Apocalipsa. În timp ce cartea Faptelor descrie începutul sistemului fals, iar epistolele îi prezintă învățăturile și îi descriu acțiunile, cartea Apocalipsei vine în prim plan expunând ISTORIA PROFETICĂ A SISTEMULUI PE PARCURSUL ÎNTREGII EXISTENȚE A BISERICII. Trebuie să ne amintim că Apocalipsa are scopul de a ne arăta „lucrurile.... care au să fie.” Aceasta este menirea ei, pe care ea și-o îndeplinește într-un mod extraordinar.

 

Cele șapte biserici din Apocalipsa

 

Această secțiune din Apocalipsa ne oferă o CHEIE importantă. Ea descrie pe scurt istoria profetică a bisericii până la venirea lui Hristos. Dar, de asemenea – și acest lucru este important – ea prezintă permanent sistemul fals cu care ADEVĂRATA biserică va veni în contact. Deși sunt folosite diferite nume pentru a-i descrie pe aceia care corup Adevărul, un studiu atent arată că Hristos se referă la UN SINGUR sistem fals, la modul general – poate cu ramificații, dar cu toate acestea UN SINGUR sistem care se va opune adevăratei biserici pe tot parcursul istoriei ei.

Și cu privire la acest lucru, Hristos ne spune în cele mai simple cuvinte care vor fi acei oameni care vor reprezenta falsul sistem. El ne spune că aceștia vor fi SAMARITENII! Adică, samaritenii, alias creștinii sau, pe scurt, urmașii lui SIMON MAGUL!

Hristos ne oferă o dublă mărturie în sprijinul acestei identificări în cel mai remarcabil mod. Ceea ce ne spune în Fapte despre SIMON MAGUL ca fiind începutul planului diabolic, întărește spunându-ne în Apocalipsa că urmașii lui Simon vor alcătui sistemul cel fals până la revenirea lui Hristos pe pământ. Amintiți-vă că dr. Schaff, vorbind despre Simon Magul, spune că „indicii clare ale acestei erori apar în... soliile din Apocalipsa către cele șapte biserici.”

Dar înainte de a analiza aceste trimiteri clare, trebuie să spun că materialul care urmează ar fi fost clasificat în trecut ca ABSURD și extrem, dar descoperirile recente aruncă o lumină complet nouă asupra acestui subiect. Să vedem.

 

Dovada

 

Hristos îi identifică pe oamenii din spatele falsului sistem oferind câteva nume, dar acestea sunt doar niște nume ale falsului sistem. Rețineți. În două ERE diferite ale bisericii citim o descriere diferită a acestor oameni.

 „Iată că îți dau pe cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei și nu sunt, ci MINT; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale și să știe că te-am iubit” (Apoc. 3:9).

Aceasta este o făgăduință pentru NOI, astăzi. Citim de asemenea despre acești oameni falși identificați cu același nume, chinuindu-i pe creștinii din perioada Smirna a bisericii (Apoc. 2:9). Identificarea se repetă DE DOUĂ ORI, cele două situații descrise găsindu-se la o distanță de sute de ani una de cealaltă. Acum rămâne întrebarea:

LA CINE SE REFERĂ? Răspunsul este așa de clar. Ei sunt creștinii-samariteni, adică urmașii samariteanului SIMON MAGUL!

 

Proba

 

Citiți din nou acest verset: „...care zic că sunt Iudei și nu sunt, ci MINT....”

Dacă am scoate această expresie din contextul ei biblic și am așeza-o, de exemplu, într-o lucrare laică obișnuită scrisă în primul secol, ea nu ar putea IDENTIFICA decât un singur neam – și mai ales dacă textul i-ar aparține unui iudeu: SAMARITENII.

În primul și cel de-al doilea secol, samaritenii erau singurul popor din lume care spuneau că erau iudei, deși știau că NU erau iudei. Samaritenii MINȚEAU!!

Observați ce spune Iosif la sfârșitul primului secol – chiar în perioada în care Ioan a scris Apocalipsa. El vorbește despre neamul samaritenilor: „Când iudeii au necazuri, ei [samaritenii] neagă că s-ar înrudi cu ei, și APOI MĂRTURISESC ADEVĂRUL; dar când simt că aceștia au noroc, ei imediat PRETIND că între ei există legături, spunând că fac parte dintre ei, și își declară genealogia de la Iosif, Efraim și Manase” (Antiquities, IX, 8, 6).

Aceasta este istorie pură! Samaritenii, dacă era în avantajul lor, își spuneau iudei. Dar MINȚEAU! Ei știau destul de bine. Propriile lor rapoarte arătau că ei veniseră din Babilon și din împrejurimile acestuia. Aceasta este exact ce spune Vechiul Testament. Ei făceau parte, în mod clar, dintre neamuri.

Iosif continuă să se refere la acești samariteni: „Și când văd că iudeii prosperă, PRETIND că s-au schimbat și că le sunt aliați, și își spun rude, de parcă s-ar trage din Iosif, și s-ar înrudi în acest fel cu ei; dar când văd că acestora le merge rău, spun că nu se înrudesc în niciun fel cu ei, și că iudeii nu au niciun drept să se aștepte la vreun semn de bunătate sau de rudenie de la ei, ci declară că ei sunt nomazi, că vin din ALTE țări” (Antiquities, IX, 14, 3).

Acum lucrurile încep să capete sens. În vremea lui Simon Magul era clar un avantaj pentru urmașii samariteni ai lui Simon (și chiar pentru Simon) să-și spună IUDEI. De ce? TOATE profețiile arătau că Hristos și creștinismul vor veni de la iudei. Nu era nicio îndoială în această privință. Așadar, Simon a continuat obiceiul onorat de vreme al strămoșilor săi babilonieni și al contemporanilor săi de a se numi iudei ATUNCI CÂND ACEASTA ERA ÎN AVANTAJUL LOR.

Cu toate acestea, iudeii nu au avut niciodată vreo legătură reală cu acești impostori babilonieni. Chiar și atunci când Hristos discuta cu femeia samariteancă la fântână, ea a recunoscut – cu uimire, deoarece Hristos, un iudeu, vorbea cu ea – că „iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii” (Ioan 4:9).

Deși samaritenii făceau parte dintre neamuri, ei mințeau grosolan în legătură cu originea lor atunci când li se părea profitabil.

Observați că femeia de la fântână a întreținut falsa pretenție a înrudirii cu iudeii atunci când a spus: „Ești Tu oare mai mare decât părintele NOSTRU Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta?” (Ioan 4:12). Ei pretindeau că sunt iudei, dar MINȚEAU.

Acest lucru a fost arătat clar de Însuși Hristos atunci când i-a trimis pe cei doisprezece. El le-a încredințat următoarea misiune: „Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 10:5, 6).

Destul de clar, nu-i așa? Apostolii trebuiau să meargă la iudei și la Israel – dar nu la păgâni sau la samariteni. Samaritenii erau, evident, păgâni – NU iudei!

 

Recapitulare

 

Păstrând toate acestea în minte, să ne întoarcem acum la cele două versete din Apocalipsa. Întreaga chestiune devine foarte clară când înțelegem CHEIA despre Simon Magul și erezia samariteano-creștină. „Iată că îți dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei [inspirați de însuși Satana], care zic că sunt Iudei și NU sunt, ci MINT; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale” (Apoc. 3:9).

Sinagoga Satanei sunt acei „samariteni-creștini” – urmașii lui Simon Magul.

Expresia „care zic că sunt Iudei și nu sunt, ci mint” ar putea fi așezată foarte simplu între paranteze, căci Ioan așa a intenționat. El se referea la un singur popor – samaritenii „creștini.”

 

Celelalte biserici din Apocalipsa doi și trei

 

Când analizăm acum celelalte informații referitoare la acest sistem eretic, identificarea lui Simon Magul (și a urmașilor lui) devine precisă. Priviți, de exemplu, la perioada bisericii Efes. Observați grupul cu care trebuiau să se confrunte. „...Că ai pus la încercare pe CEI CE ZIC CĂ SUNT APOSTOLI și NU sunt și i-ai găsit MINCINOȘI” (Apoc. 2:2).

Acum, dacă permitem Bibliei să fie ghidul nostru în înțelegerea acestei chestiuni, ea arată că un singur om a căutat în mod eretic să aibă APOSTOLIA și nu s-a pocăit niciodată de dorința lui de a avea această slujbă – acesta era Simon Magul. Istoria ne arată că Simon și-a întemeiat propriul „creștinism” cu proprii săi apostoli.

Și, de asemenea, observați acest aspect important. Comparați declarațiile despre samariteni – „care zic că sunt IUDEI și NU sunt, ci MINT” (Apoc. 3:9) – cu acest verset în discuție: „cei ce zic că sunt APOSTOLI și NU sunt și i-ai găsit MINCINOȘI” (Apoc. 2:2).

Singurele diferențe sunt cuvintele „IUDEI” și „APOSTOLI.” Dar – dacă înțelegem ce vrea să spună Ioan – el afirmă că acești oameni își spuneau APOSTOLI IUDEI, dar că ei erau cu toții MINCINOȘI.

 

Perechea feminină a lui Simon

 

Este bine cunoscut faptul că istoria lui Simon și a religiei lui este strâns legată de vechiul concept babilonian al principiilor religioase despre bărbat și femeie.

Elena a lui Simon (alias Semiramis) ocupa un loc înalt în sistemul lui.

Ar fi fost ciudat dacă în cartea Apocalipsei nu s-ar fi spus nimic despre partea feminină a falsului sistem. Totuși, Hristos pare să evidențieze partea masculină a sistemului în șase din perioadele bisericii – peste tot este folosit genul masculin. Dar când ajunge la perioada bisericii Tiatira, Hristos trece imediat la partea feminină. Totuși, nu se discută despre mai multe sisteme false ci despre diferite diviziuni ale ACELUIAȘI sistem.

Când ajungem la Tiatira descoperim sistemul descris sub simbolul unei femei – Izabela. Această analogie a fost aleasă în mod deliberat din mai multe motive evidente. Motive atât de clare încât cititorii lui Ioan din primul secol înțelegeau în mod sigur ceea ce dorea el să spună.

Trebuie să ne amintim că Ioan scria către șapte biserici literale, fiecare dintre ele contemporană cu celelalte, și folosea limbajul sau simbolurile cu care ele erau obișnuite. Noi, bineînțeles, înțelegem semnificația profetică a celor șapte biserici, dar știm că Ioan avea de asemenea solii distincte și adecvate pentru cele șapte comunități care existau în vremea sa. Păstrând în minte acest aspect evident, adevărul despre lucrurile la care se referea Ioan devine clar pentru noi astăzi.

 

Prorocița prostituată

 

În primul rând, observăm că Ioan spune că această „Izabela” își spunea „prorociță” (Apoc. 2:20). Trebuie să fi existat o anumită prorociță falsă care îi amăgise pe slujitorii lui Dumnezeu să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. Având în vedere că această „Izabela” era contemporană cu toate ereziile celorlaltor biserici – și că aceste erezii erau în realitate UNUL și același sistem fals care fusese întemeiat de Simon Magul – putem vedea cu ușurință că această „Izabela” poate fi identificată cu „Principiul feminin” pe care Simon l-a introdus în „creștinismul” său. Nimeni altcineva decât Elena a lui Simon – o faimoasă prostituată de la templul din Tir. Elena ERA o prostituată – ce alt tip de persoană ar fi putut fi expertă în a-i „învăța” și amăgi pe „robii Mei să se dedea la curvie,” atât literal cât și spiritual?

Simon Magul a venit în contact cu o preoteasă din Tir care fusese prostituată la templu. Samaritenii se închinau lui SUCOT-BENOT care era zeița VENUS. Închinătorii ei se prostituau neîncetat. Aceasta era datoria lor religioasă.

Această femeie era intimidată de puterea demonică a lui Simon și fusese determinată să-l urmeze – să trăiască cu el – să devină principiul feminin, contrapartida necesară pentru pretenția lui de a fi tipul zeității masculine. În această privință, Encyclopaedia Britannica, vol. 25, pag. 126, citând din Iustin, spune: „Și aproape toți samaritenii și câțiva dintre alte neamuri, îl recunosc și îl adoră ca principalul zeu. Și o anumită Elena, care îl însoțea în acea vreme, și care mai înainte își avea propria cameră într-un bordel, se spune că a fost Primul Gând care a fost adus la existență de el.”

Acest lucru este interesant pentru că Iustin era el însuși samaritean – născut și crescut în țară. Cu siguranță, el cunoștea tradițiile și învățăturile nealterate ale poporului său. Ceea ce spune el se armonizează perfect cu descoperirea Noului Testament despre modul în care era privit Simon de către samariteni. Ei practic îl numeau „puterea cea mare a lui Dumnezeu” (Fapte 8:10; KJV). De aceea credeau ei că el avea puteri creatoare. El însuși spunea că o crease pe Elena, partenera lui feminină pe care mai târziu a ridicat-o la rang de zeiță.

 „Irenaenus, Teodoret și Epifanius sunt de aceeași părere atunci când îl identifică pe Simon cu Dumnezeul Suprem și pe Elena cu ennoia, prima concepere a minții lui și agentul lui în creație” (Dict. of Religion of Ethics, vol. 11, pag. 517).

Ce blasfemie! Dar aceasta era ceea ce învăța el peste tot pe unde mergea – și aceasta sub aparența creștinismului.

 

Tipic păgânismului

 

În păgânism întotdeauna au trebuit să existe divinitățile de tipul Bărbat și Femeie. Sau, ca să fim mai expliciți, Nimrod și Semiramis.

Acum observați ce spune Encyclopedia of Religion and Ethics despre această învățătură a lui Simon pe care a dus-o la Roma și pe care ei au acceptat-o: „Originea Elenei a lui Simon este zeița-lună a Siriei și a Babilonului. În Clementine Recognitions Elena este mereu tradus cu ‘Luna.’ Teoria conform căreia Simon era obișnuit să împrumute din păgânism ESTE CONFIRMATĂ de declarația părinților că lui și Elenei li se aducea închinare de către membrii sectei lor atribuindu-li-se trăsăturile lui ZEUS și ale ATENEI și primau titlurile cultice de ‘Domn’ și ‘Doamnă’ (adică Domnul și Doamna noastră)” (idem, pag. 518).

Așa cum s-a afirmat și mai înainte, planul lui Simon era acela de a crea o religie UNIVERSALĂ sub numele puternic al creștinismului. Amintiți-vă că Simon nu a renunțat NICIODATĂ la numele de creștin.

Urmașii lui se numeau creștini. Amestecând credințele religioase babiloniene, păgâne, cu creștinismul, el s-a așezat pe sine în frunte – personificarea principalilor zei păgâni din vechime, iar pe Elena ca parteneră a lui în creațiune, personificarea zeităților feminine. Numele de Elena pentru consoarta lui se potrivea excepțional planului său.

 „În Siria și Egipt exista un cult larg răspândit al zeiței lunii sub numele de Elena; ea era identificată cu Afrodita, Atargatis, și egipteana Isis, care a fost reprezentată mai târziu cu coarne, pentru a sugera legătura ei cu luna. O caracteristică a mitului Elenei poate fi identificată până la legătura foarte veche dintre religia lui Osiris și Siria. Conform legendei, Isis a petrecut zece ani la un bordel din Tir în timpul pribegiei ei în căutarea rămășițelor împrăștiate ale soțului ei. Așadar, închisoarea Elenei (Elena a lui Simon) este doar o variantă dintre numeroasele mituri referitoare la degradarea Împărătesei Cerului” (idem).

Cât de importante sunt aceste observații, pentru că Osiris a fost în mod clar Nimrod, iar Isis a fost Semiramis. Astfel, Simon Magul a spus că el era puterea care l-a motivat pe Nimrod și că Elena era Semiramis – Împărăteasa Cerului.

Acum, să observăm cu atenție că Simon a adus „Principiul feminin” din cetatea TIRULUI. Și cine a fost prima Izabela – femeia care l-a amăgit pe Israel să se închine la BAAL? Ea era fiica împăratului sidonienilor care își aveau capitala în TIR (1 Împ. 16:31). Prima Izabela era de asemenea din TIR.

Și nu doar atât. Elena se pretindea că ea este creația lui Simon, că Simon o adusese la existență (Ency. Britannica, vol. 25, pag. 126). Ea era, într-un anumit sens, fiica lui Simon. Dar prima Izabela ERA ÎN SENS LITERAL FIICA ÎMPĂRATULUI TIRULUI (1 Împ. 16:31).

 

Evanghelia după Ioan

 

Păstrând toate acestea în minte, putem înțelege de ce Ioan țintește serios în samariteni în Evanghelia lui, la fel ca și în cartea Apocalipsei. El a fost singurul evanghelist care a menționat întâlnirea cu samariteanca la fântână. A considerat că este absolut necesar în acel moment să facă acest lucru.

De fapt, întâmplarea de la fântână este relativ lipsită de importanță dacă ar fi fost scrisă doar pentru a ne arăta că Hristos a știut că femeia avusese cinci bărbați. Dar în realitate întâmplarea aceasta ne spune mult mai mult de-atât. Dacă vom analiza cu atenție dialogul dintre samariteancă și Hristos, vom vedea că Ioan dă LOVITURA DE MOARTE pretențiilor „creștinilor” – samaritenii din vremea lui – sistemului anti-creștin.

Deoarece acești falși creștini declarau că Îl consideră pe Hristos ca pe fondatorul, sau mai bine spus, UN fondator al „bisericii creștine,” Ioan le spune ce a informat-o Isus pe femeia samariteancă.

1.       „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți” (Ioan 4:22). Prin aceste cuvinte Hristos a vrut să spună că samaritenii NU se închinau la adevăratul Dumnezeu. Ei se închinau la ceva ce nu avea nicio legătură cu Dumnezeul Bibliei. Se închinau la diavol.

2.      „Noi ne închinăm la ce cunoaștem, CĂCI MÂNTUIREA VINE DE LA IUDEI” (vers. 22). Putem înțelege de ce Ioan a văzut necesitatea de a explica ce a spus cu adevărat Isus pe această temă. Hristos a spus că de la iudei va veni mântuirea, NU de la samariteni – iar El vorbea chiar cu o samariteancă în acel moment. Ioan a prezentat această întâmplare în primul rând pentru a arăta că Simon Magul, samaritenii și urmașii lui, se aflau într-o eroare DEPLINĂ în privința pretențiilor lor grandioase.

 

Și pentru a sublinia mai departe mesianitatea lui Hristos – care era iudeu – Ioan raportează că o întreagă cetate chiar de samariteni L-au recunoscut pe Isus ca fiind Hristos (vers. 39-42). El arată în acest fel că o parte din oamenii aflați chiar pe terenul lui Simon știau că mântuirea vine de la Isus Hristos și iudei.

Ioan ne spune că femeia de la fântână a avut CINCI bărbați. Acest lucru trebuie înțeles literal, dar nu este remarcabil faptul că primele triburi babiloniene care au devenit samariteni erau CINCI la număr – și fiecare dintre aceste triburi și-a adus zeii lui falși cu el. Astfel, conform cu limbajul simbolic folosit în Vechiul Testament, acești samariteni – care pretindeau că se închină la YHVH – în realitate comiteau adulter cu CINCI „soți” spirituali, ca și femeia de la fântână.

 

SFÂRȘIT...

 

Aceste articole au apărut în următoarele numere ale revistei The Good News: martie, mai, iunie, iulie, august și septembrie 1964. Finalul abrupt are o „continuare,” dar în numerele care au urmat seria nu a mai fost continuată.

Traducerea: Evelyn Mangîru