La răscruce

Donald K. Short

 

După aproape un secol, adevărul despre sesiunea Conferinței Generale din 1888 continuă să ne ocolească și este în mare măsură necunoscut în biserica noastră, iar acolo unde este cunoscut, este o „piatră de poticnire.” Este o situație derutantă. În timpul acestor o sută de ani de confruntare, mulți membri au devenit dezorientați și confuzi. Atracțiile lumii devin mai mari în timp ce speranța revenirii iminente a lui Hristos este tot mai vagă. Caracteristicile distinctive ale adventismului s-au șters. Adevărul soliei care ne-a fost încredințată nu a fost pus în practică pentru ca să vindece problema teribilă a păcatului. Este un lucru trist că noi, ca popor, avem doar o slabă idee despre chemarea noastră înaltă și despre ceea ce trebuie să realizeze ispășirea finală. Mulți se află în biserică doar ca pasageri într-un autobuz, sperând să se termine curând călătoria și să ajungă la destinație. Ei nu-și dau seama că autobuzul face un ocol prelungit.

Acest ocol a început cu o sută de ani în urmă. A venit timpul ca biserica mondială să cunoască adevărul despre această călătorie prelungită, despre această istorie a pribegiei. Numai astfel vom putea fi aduși la mărturisirea umilă și pocăința cerute de Martorul Credincios (adevărat) în timpul sfârșitului.

Mulți vor întreba: “Cum este posibil ca un eveniment petrecut în biserica noastră cu multe decenii în urmă să ne afecteze acum? Să lăsăm generația aceea să se odihnească în pace. Datoria noastră este să terminăm lucrarea.”

Totuși, semnificația acelei sesiuni din 1888 ocupă în continuare un loc considerabil în conștiința noastră și ne urmărește până în ziua de azi. La Consiliul Anual din 1988, din America de Sud, s-a votat organizarea comemorării unui centenar Minneapolis, în noiembrie 1988. O propunere unică, într-adevăr. De când a fost organizată biserica pentru prima dată, au avut loc peste 50 de sesiuni ale Conferinței Generale, însă aici avem una deosebită de toate celelalte. La această sesiune Domnul a trimis “o foarte prețioasă solie” poporului Său, solie ce reprezenta “începutul” soluției pentru încropeala laodiceană, și conținea cheia pentru pregătirea unui popor pentru luarea la cer.  

Orice adventist știe că lucrarea nu s-a terminat încă. Ceea ce nu se știe este că nu se poate termina până când adevărul despre trecutul nostru nu este cunoscut, indiferent cât de teribile sunt implicațiile. Noi stăm pasivi în timp ce lumea este înghițită de agitație, crimă, sărăcie, boală și orice fel de degradare pe care mintea omenească o poate inventa. Dar toate acestea se compară numai într-o mică măsură cu problemele pe care le întâmpină biserica noastră acum. Cu adevărat, Israelul modern este la răscruce.

Însăși existența bisericii rămășiței depinde de mărturia scrisă. Fără “istoria” găsită în Biblie, denominațiunea Adventistă de Ziua a Șaptea nu ar avea motiv să existe. Această mărturie definește adevărul neprihănirii și moartea inerentă în păcat; ilustrează un plan divin în vederea unirii dintre Dumnezeu și om, dintre om și Dumnezeu. Adevărul care va strânge de pe tot pământul un popor deosebit, ajuns la maturitate spirituală, este credința că această unire poate fi realizată acum și pentru veșnicie.

Cartea este o relatare a vieților oamenilor. Este o relatare care susține că a fost “inspirată de Dumnezeu,” deși este înțesată cu toate nuanțele de infracțiuni omenești și păcat. Raportul are o finalitate irevocabilă extrem de serioasă. Este imposibil să se anuleze sau să se schimbe în vreun fel faptele din care este alcătuită acea istorie – nici chiar Dumnezeu, care este suveran, nu poate face acest lucru. Aceasta ne permite să acceptăm istoria exact așa cum este. Domnul a considerat potrivit să folosească această mărturie și să întemeieze cazul Său pe această relatare a rebeliunii și vrăjmășiei față de Sine. Indiferent cât de rușinos este acel trecut, noi primim acest Cuvânt ca fiind Cuvântul adevărului Său, care trebuie să câștige în cele din urmă biruința asupra păcatului.

Adventiștii de ziua a șaptea pretind a fi păzitorii acestui adevăr și posesorii soluției la problema păcatului. De mai bine de un secol pretindem acest lucru. Însă ne-am mulțumit să ignorăm sau să neglijăm propria noastră istorie. Nu mai putem continua așa, și în același timp să mărturisim că suntem credincioși adevărului, sau să nesocotim și să ignorăm mărturia Cuvântului Său și să rămânem uniți cu Domnul. Când istoria noastră va fi cunoscută, înțeleasă și acceptată exact așa cum este, va împlini cu exactitate ceea ce această generație este chemată să realizeze. De asemenea, va face cunoscut viitorul. 

Motivul pentru care adventiștii de ziua a șaptea cred în Biblie nu este acela că ar fi fost de față la scrierea ei, sau că ar cunoaște martori oculari care au văzut pe profeți scriind-o. Nici pentru că ar cunoaște personal pe autori și pot garanta pentru ei, sau pentru că raportul este măgulitor. Ei cred convinși fiind că este adevărul lui Dumnezeu dat poporului Său, având în el puterea de a nimici păcatul adânc înrădăcinat al omului – vrăjmășia sa față de Dumnezeu. Hristosul acestei Cărți dovedește că există putere în Cuvânt, și a înfăptuit ceea ce Satana a spus că omul căzut nu poate face. Echipamentul spiritual de bază care L-a făcut în stare pe Isus să biruiască este pus la dispoziția ultimei generații, care este la fel chemată să trăiască fără păcat. La baza acestei realități trebuie să fie credința în istoria redată în Carte.

În virtutea aceleiași garanții, istoria adventiștilor de ziua a șaptea trebuie să fie cunoscută, înțeleasă, crezută și acceptată exact așa cum este. Orice mai puțin de atât “nu este din credință,” și Cuvântul spune: “Tot ce nu vine din încredințare, e păcat” (Rom. 14:23).

Israelul din vechime

Dacă națiunea iudaică ar putea să înțeleagă în totalitate adevărul din Vechiul Testament, ar descoperi pe Hristos, Mesia Cel făgăduit, prezentat și confirmat cu claritate în Noul Testament. Ei nu au reușit să recunoască Personajul principal pe care istoria lor Îl descoperă, deoarece nu au citit-o cu discernământ spiritual. Tragedia acestei orbiri poate fi depășită de fiecare evreu care recitește Raportul și înțelege și acceptă ceea ce spune istoria cu adevărat. Onestitatea va obliga la o acceptare din inimă a lui Isus ca Mesia. Dacă evreii ar putea vedea scopul adevărat și slava lui Dumnezeu în istoria lor, aceasta ar avea repercursiuni în întreaga lume. Efectele ar fi simțite printre toate națiunile. Respingerea istoriei lor timp de secole ar fi transformată într-o pocăință adâncă cu urmări uimitoare. Dar nu toți evreii acceptă adevărul, așa cum este, despre istoria lor, și națiunea va fi fragmentată. În limbajul adventist aceasta ar fi o “zguduire” datorită “mărturiei directe,” cu rezultate grozave și cuprinzătoare.

Totuși, dacă Duhul lui Dumnezeu poate atinge un segment al națiunii, iar aceștia descoperă mântuirea prin credință și dau lui Dumnezeu slava pe care o merită, reabilitând numele Său, atunci cu siguranță că durerea “zguduirii” va merita toate implicațiile. Rezultatul acestei credințe autentice în Biblie, istoria națiunii lor, va purta rodul convingerii și pocăinței. Va fi ca și când “… am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui” (Apoc. 18:1). Un asemenea deznodământ ar putea avea loc oricând, dacă ei sunt doritori să accepte Raportul așa cum este.

Israelul modern

Israelul modern, Biserica rămășiței, biserica noastră, are o istorie de numai un secol, în comparație cu mileniile națiunii iudaice. Dar istoria noastră este înfăptuită în timpul sfârșitului și are o semnificație specială pentru ca universul întreg s-o citească. Geniul latent al adventismului, perceput acum doar într-o mică măsură, va trebui să-și ocupe locul și să fie înțeles, invincibil în fața bastioanelor păcatului. Întrebarea este: Cât timp va fi necesar pentru adventiști ca să “vadă” și să “cunoască” istoria lor mai bine decât strămoșii lor spirituali? Această istorie s-ar fi putut încheia cu mult timp în urmă dacă n-am insista să spunem că “vedem,” și, prin urmare, să dovedim că nu numai evreii din vechime pot fi orbi. Istoria noastră în curs de desfășurare devine cu fiecare an ce trece mai uluitoare. Dacă “descoperirile lui Dumnezeu” pe care le-au avut evreii și care au trecut apoi la Rămășiță urmează să fie acceptate concret, mai devreme sau mai târziu scopul divin urmează să se împlinească în fiecare detaliu, indiferent cât de umilitoare poate fi experiența pentru noi. Ispășirea finală trebuie realizată, “… apoi sfântul Locaș va fi curățit” (Dan. 8:14).

Impasul

În istoria sacră există un mare mister care iese la iveală atunci când este analizată viața și lucrarea lui Hristos. Timp de secole poporul ales al lui Dumnezeu a așteptat să vină Mesia. Dar când a venit, a fost respins. El nu S-a potrivit ideilor preconcepute despre ceea ce trebuia să fie și să facă Mesia. Nu S-a îmbrăcat potrivit. Nu a cunoscut oamenii potriviți. Solia Sa era prea umilitoare.

Cu toate acestea, Cartea spune: “… gloata cea mare Îl asculta cu plăcere.” Problema nu era poporul. Mărturia inspirată a lui Luca spune: “Cum preoții cei mai de seamă și mai marii noștri L-au dat să fie osândit la moarte, și L-au răstignit?” Oare de ce s-au desfășurat evenimentele în felul acesta? Nu trebuia să se întâmple așa, pentru că Isus a spus: “O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus proorocii!” (Luca 24,25). Cei care ar fi trebuit să știe, cei care ar fi trebuit să creadă – conducătorii – tocmai ei au fost cei orbi și necredincioși, ignoranți în ce privește semnificația reală a Scripturii.

Acest eveniment istoric continuă să fie dezbătut de atunci încoace. Evrei, atei, agnostici, deiști, musulmani și mulți alții, inclusiv creștinii, continuă spirala controversei. Dacă am crede raportul istoric, situația ar fi alta.

Într-un mod asemănător, greu de privit, noi ca popor am conceput un set de idei cu privire la ce s-a întâmplat la acea remarcabilă întâlnire cunoscută sub numele de Conferința de la Minneapolis din 1888. Acesta este evenimentul pe care îl comemorăm în 1988. Întâlnirea din 1888, veche de un secol, a determinat publicarea a două puncte de vedere diametral opuse. Oare cum a devenit poporul lui Dumnezeu așa de încurcat, când există un raport scris? Odată cu trecerea timpului, această dihotomie s-a agravat din ce în ce mai mult, iar acum a atins proporții îngrijorătoare. Din nefericire, nu poate exista compromis între cele două puncte de vedere. Unul sau altul este teribil de greșit. Este dureros ca un popor care vorbește mult despre a doua venire a lui Hristos să se găsească într-o poziție atât de incertă. Este imperativă cunoașterea și înțelegerea propriei noastre istorii. Cu adevărat, Israelul modern a ajuns la răscruce. Este timpul să alegem calea cea bună pentru a evita ocolul. Aceasta va fi decizia cea mai provocatoare din toate timpurile.

Oare nu este evident că vrăjmașul va continua să facă tot posibilul pentru a întârzia hotărârea care-i anunță sfârșitul? Până când nu este făcută alegerea corectă, toată strategia din lume nu va folosi la nimic, iar ocolul va trebui să continue.

Istoria Israelului modern

Au trecut mai bine de treizeci și cinci de ani de când manuscrisul “1888 Re-Examined” a fost prezentat conducătorilor Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. În toți acești ani, manuscrisul a circulat în câmpul mondial sub diferite forme, complet sau incomplet, dat totdeauna în cantități limitate. Dar acest lucru s-a schimbat acum. Pentru prima dată autorii au publicat cartea și este la îndemâna bisericii mondiale. Dovada istorică însoțită de o documentație completă și sute de paragrafe ale lui Ellen White, definesc evenimentul 1888 în istoria noastră ca fiind o bătălie câștigată de vrăjmașul – dar războiul nu s-a terminat. Deși “vrăjmașul ne-a împiedicat să obținem acea competență care trebuia să fie” a noastră, totuși Martorul Credincios continuă să stea la ușă și să bată pentru a I se deschide. Solul Domnului a afirmat categoric că: “Lumina care trebuia să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă, și prin acțiunea propriilor noștri frați, a fost ținută în mare măsură departe de lume” (vezi 1 SM 234, 235). Aceasta este o tragedie pe care numai veșnicia o poate descoperi pe deplin. În ea trebuie găsită rădăcina neputinței spirituale din prezent și apostazia atât de larg răspândită. Un efect ascuns îl constituie prăpastia crescândă dintre laici și conducători, în ce privește credibilitatea.

Poziția oficială a bisericii prezintă în continuare sesiunea 1888 ca pe o “biruință,” deși tot ceea ce a spus Ellen White este exact contrariul. Dacă ar fi adevărat și solia a fost primită cu adevărat, atunci este evident că Domnul este responsabil pentru întârzierea terminării lucrării. Dacă solia nu a fost primită, estimare pe care Domnul o plasează în istoria noastră, atunci biserica este responsabilă pentru întârziere. De aici rezultă că nu există nici o cale prin care să putem aștepta concret din partea Cerului să încerce din nou să ne dea ploaia târzie, până ce nu lămurim această chestiune.  

Poziția oficială a fost prezentată limpede în următoarele trei cărți: By Faith Alone (1962), Through Crisis to Victory (1966), și Movement of Destiny (1971).

De când au fost publicate aceste 1500 de pagini, noi încercări au fost făcute pentru a spune bisericii că solia a fost “în mare măsură primită.” O negare mult mai recentă a istoriei noastre se află în “The Australian Years” (1983), la pagina 11: “Criza de la sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis din 1888 și opoziția din partea unor lideri ai bisericii față de primirea soliei neprihănirii prin credință, pe fondul mărturisirii unor oameni importanți, s-a atenuat mult. Prin lucrarea ei scrisă și orală, Ellen White a ajutat timp de mai bine de doi ani la stăvilirea valului de reacție negativă, iar doctrina îndreptățirii prin credință fundamentată pe Biblie, a fost în mare măsură primită începând cu anul 1891.”

Într-adevăr, Ellen White a încercat “să stăvilească valul de reacție negativă,” însă toate publicațiile care pretind că solia a fost primită sunt în contrast clar cu afirmațiile ei categorice, care afirmă exact contrariul. Am făcut deja referire la cea făcută în 1896. Ellen White a spus clar: “Lumina care trebuia să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă, iar prin acțiunea propriilor noștri frați, a fost ținută în mare măsură departe de lume” (1 SM 234, 235).

Este imposibil să evităm gravitatea acestei acuzații împotriva “propriilor noștri frați.” În contrast cu ideea că “opoziția… s-a atenuat mult” în decursul a doi ani, trebuie remarcat îndeosebi faptul că declarația ei referitoare la opoziție și rezistență continuă, a fost supusă atenției bisericii la opt ani după sesiune. Din ziua aceea și până în prezent nu a provenit nici măcar un singur cuvânt de la pana inspirată care să dea oricare altă interpretare crizei din 1888. Mărturia cere să începem să înțelegem istoria noastră așa cum este. Cu durere trebuie notat faptul că a existat încă o dezmințire gata pentru tipar în 1984.

Biograful lui Ellen White ne spune în “The Lonely Years,” 1876-1891, pag. 398: “Conceptul conform căruia Conferința Generală, și astfel denominațiunea, a respins solia neprihănirii prin credință în 1888 nu are fundament… scrierile din vremea aceea nu sugerează nici o respingere la nivel denominațional. Nu există nici o afirmație a lui Ellen G.White care să susțină că a fost așa.”

Cum poate fi făcută o astfel de afirmație? Sunt mărturii ale vremii care atribuie evenimentului 1888 respingerea ploii târzii și a marii strigări. Buletinul Conferinței Generale din 1893 afirmă foarte clar acest fapt. Și mărturiile lui Ellen G.White, făcute pe o perioadă de ani de zile, prezintă tragedia într-o imagine foarte clară. Mai există “1888 Re-Examined,” care are o documentație covârșitoare și amplă asupra evenimentului. Nu este cazul să insistăm aici.

Mentalitatea uzuală în Israelul modern

Mulți adventiști de ziua a șaptea își dau seama că este ceva în biserică ce împiedică împlinirea chemării divine și a destinului nostru. Lucrurile nu merg bine în Israel, în ciuda proclamărilor contrare și a tuturor programelor strategice. În căutarea unei soluționări, mulți vor sugera: “Ca biserică, noi înțelegem neprihănirea prin credință și o predicăm cu claritate, dar problema noastră este că nu trăim așa cum ar trebui” (Origin and History, Vol. 2. p. 281; The Lonely Years, p. 415).

Asemenea declarație indică o neînțelegere gravă, neputând să reziste unei analize atente. Dacă suntem de acord că “neprihănirea” este prin “credință,” atunci devine evident că dacă cineva are “credință,” atunci “neprihănirea” se va manifesta de la sine în viața lui. Acel cineva o va trăi. Dacă n-ar fi adevărat, atunci termenul nu semnifică altceva decât o semantică fără sens. Pentru adventiștii de ziua a șaptea “neprihănirea prin credință” reprezintă cu siguranță pregătirea caracterului pentru venirea Domnului. Serva Domnului a înțeles acest lucru foarte bine. Vorbind de puterea și slava soliei 1888, ea a declarat: “Vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu nu dorește ca acest adevăr să fie prezentat pe deplin; căci el știe că dacă poporul îl primește în întregime, puterea lui va fi zdrobită” (RH, 3 septembrie, 1889).

Aceasta ar trebui să ne deschidă ochii pentru a vedea groaznica dihotomie din biserica noastră. Atâta timp cât există confuzie în legătură cu “solia prețioasă” pe care a trimis-o Domnul poporului Său, tot atâta timp va ține vrăjmașul biserica subjugată. Dar deocamdată trebuie să întrebăm: “Oare este frântă puterea vrăjmașului în viața noastră ca biserică? Oare nu va fi poporul Domnului gata pentru a doua Sa venire, pentru înălțare, când puterea vrăjmașului va fi “zdrobită” cu adevărat? Motivul pentru care noi nu suntem gata, și încă de un secol, este fie pentru că nu am înțeles “pe deplin” adevărul despre neprihănirea prin credință și nu l-am primit – fie Domnul este vinovat pentru lunga întârziere a revenirii Sale. Dacă îl înțelegem, dar nu-l “primim pe deplin,” atunci îl respingem cu adevărat!

“Lumina” dată adventiștilor de ziua a șaptea nu are scopul de a pregăti un popor pentru moarte. Noi suntem răspunzători pentru pregătirea unui popor pentru viață, acum și de-a lungul veșniciei. Aceasta semnifică înălțarea la cer. Dacă n-ar fi adevărat, nimeni n-ar putea ști câte decenii vor trebui să mai treacă până când povara întristării, durerii și păcatului poate fi ridicată. “Neprihănirea prin credință” înseamnă exact ceea ce scrie – să trăiești neprihănit prin credință. Prin urmare este imposibil să o înțelegi cu adevărat și să o predici cu claritate fără să o trăiești! Ceea ce îl aduce la răscruce pe Israelul modern este tocmai înțelegerea corectă a acestui adevăr.

Scopul lui Dumnezeu pentru Israelul modern

Pare evident că esența noului legământ constă în producerea acelei iertări în urma căreia păcatul va fi uitat pentru totdeauna. Păcatul este șters din sanctuarul ceresc, concomitent desfășurându-se o lucrare complementară în inima poporului lui Dumnezeu. Această iertare nu acoperă imperfecțiunea, ci o înlătură. Însăși expresia “neprihănirea prin credință” înseamnă neprihănirea lui Hristos, și exact acest lucru îl dorește Hristos pentru poporul Său. Astfel că, înainte ca El să vină în această lume, s-a spus: “… și-i vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1:21). Prin urmare, credința deplină în neprihănirea lui Hristos cuprinde semnificația desăvârșirii. Respingerea acestui adevăr a ținut departe de poporul nostru puterea deosebită a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a dorit să o reverse peste noi.

Generația care a fost martoră acestei respingeri a trecut la odihnă. Dar în ultimii ani importanța Conferinței Generale din 1888 a fost, datorită circumstanțelor, impusă bisericii. Pur și simplu există prea multe abateri de la pietrele de hotar pentru a trece neobservate. Dacă poziția oficială se va schimba, iar dovada istorică așa cum a fost dată de Domnul prin solul Său, va fi primită ca adevăr, atunci ocolul va lua sfârșit și “piatra de poticnire” va fi îndepărtată. Lumina care trebuia să lumineze întreg pământul va avea cale liberă.

Dacă adevărul despre propria noastră istorie va fi în continuare respins de conducere, vom avea parte de o călătorie prelungită și vom călca tot mai mult pe urmele vechiului Israel. Am fost avertizați în mod concret, repetat și categoric să evităm acest drum. Rezultatul unei astfel de conduite este greu de contemplat. Prin urmare, cu cât domnia păcatului se va prelungi, cu atât responsabilitatea bisericii va fi mai mare.

Mai mult decât atât. Domnul ne-a prezentat într-o manieră descurajatoare și uimitoare consecințele grozave ce vor urma dacă vom stărui pe calea noastră, în loc să urmăm lumina și sfatul Său. În contextul respingerii soliei 1888, Domnul ne-a spus:

“Împietrirea și necredința din timpul nostru sunt mai puțin scuzabile decât au fost pentru evreii din timpul lui Hristos. Ei nu au avut înaintea lor exemplul unei națiuni care să suporte plata pentru necredință și neascultare… În zilele noastre au fost date dovezi mai multe și lumină mai mare. Noi avem atât exemplul lor, cât și avertizările și mustrările adresate lor, deci păcatul nostru împreună cu plata lui vor fi mai mari, dacă refuzăm să umblăm în lumină… Deși avem toată lumina care a strălucit peste poporul Său din vechime, descrisă în mod amănunțit, totuși noi mergem pe același drum, împărtășim același spirit, refuzăm să primim mustrare și avertizare; vina noastră va fi cu mult amplificată, și condamnarea de care au avut ei parte va cădea peste noi, numai că va fi mult mai mare, tot așa cum lumina din timpul nostru este mai mare decât a fost lumina din timpul lor” (R&H, 11 aprilie, 1893).

Când Domnul este nevoit să Se aplece asupra cuvântului “plată” ca să pună la încercare și să scoată pe copiii Săi din orbirea lor persistentă, criza este iminentă. Un lucru este sigur – la ora asta nu suntem cu nimic mai buni decât evreii. Cât timp mai este până când vom avea parte de această “plată,” rămâne de văzut. Unii pot sugera că recentele dezastre financiare nu sunt altceva decât binecuvântări. Când începem să întrezărim adevărul că întregul context și presiunea avertizării au legătură cu eșecul din 1888, nu putem decât să rămânem uimiți de îndelunga suferință a Domnului nostru. Oare cât timp va mai trăi Israelul modern cu iluzia că totul este bine și să continue să disprețuiască realitatea, ignorând sfatul lui Dumnezeu, scopul și atitudinea Sa? Dacă n-am avea exemplul Ninivei și certitudinea că o națiune se poate pocăi – atunci ar exista motiv de disperare.

Israelul modern în timpul sfârșitului

Pentru noi, istoria evreilor este o pildă care trebuie citită și înțeleasă. Serva Domnului trasează paralele prea clare pentru a fi ignorate. Suntem la limita conștiinței pentru a accepta acest sfat ca fiind de la Domnul. Iată câteva elemente evidente prezentate sumar:

Apelul solemn și final către biserica a șaptea, ultima biserică, biserica Laodicea, este adresat conducerii acestei biserici, corpului ei pastoral. Martorul Credincios impută acestei conduceri neînțelegerea adevăratei ei stări. “Sunt bogat, m-am îmbogățit…” nu se referă la starea materială. Acuzația este împotriva mândriei noastre cu privire la presupusa cunoaștere a evangheliei și lăudăroșenia că noi înțelegem “neprihănirea prin credință.”

La fel de serioasă este concluzia clară ce reiese din publicațiile denominațiunii, care acuză membrii laici de ignoranță și aruncă asupra lor vina întârzierii, în timp ce îi dezvinovățește pe pastori (Through Crisis to Victory. pp. 233-239; Movement of Destiny, pp. 317, 582, 613). Dacă după un secol de așteptare conducătorii au dreptate, “nu a existat nici o respingere,” și membrii bisericii au greșit, nu au urmat lumina, ce speranță mai este ca biserica să fie vreodată gata pentru venirea Domnului? Adevărul complet va limpezi mințile pastorilor, membrilor laici și ale tinerilor noștri. Toți vor cunoaște că Domnul nu este insensibil la rugăciunile și pocăința noastră. Cu toții vom cunoaște că ceea ce întârzie revenirea Sa este propria noastră necredincioșie.

Apelul Domnului nostru: „Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te!” trebuie să fie înțeles ca o chemare sinceră la pocăință denominațională. Solia este pentru îngerul bisericii, prin urmare este adresată conducerii bisericii. Sincer vorbind, noi nu ne cunoaștem sărăcia. Suntem sinceri în ignoranța noastră. Ceea ce ne atribuim cu mândrie este produsul autentic care constă de fapt din teme și concepte împrumutate de la reformatorii secolului al șaisprezecelea, sau de la evanghelicii moderni. Dovada poate fi găsită în istoria evreilor, care ne servește drept pildă. Ei „au avut” sabatul timp de milenii, dar reiese clar din cuvintele Domnului că nu l-au înțeles, nu i-au apreciat adevărata semnificație și nici nu l-au „păzit” cu adevărat. Ignoranța noastră spirituală are aceeași traiectorie. Isus spune: „Tu nu știi

Chemarea la pocăință, pe care o adresează Hristos conducerii, poate apărea ca o insultă sau înjosire. El spune: “Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia, pe care-i iubesc.” O astfel de pedeapsă va veni prin conștientizarea respingerii din trecut și a automulțumirii, însoțite de groază și consternare, iar apoi prin cunoașterea deplină, neacoperită, a întregului adevăr al istoriei noastre denominaționale. Inimile sincere vor răspunde și vor fi reînsuflețite. O astfel de pocăință va restabili respectul față de conducerea oficială a bisericii. Când conducătorii sunt aduși la pocăință și mărturisire a insultei din trecut față de Duhul Sfânt, biserica din întreaga lume va onora Conferința Generală, iar prăpastia crescândă în ce privește credibilitatea nu va mai exista. Din punct de vedere financiar, va răsări o nouă zi.

Apelul la pocăință pentru eșecurile înaintașilor noștri, făcut acestei generații, este potrivit. Istoria sacră este plină de recunoașteri și mărturisiri pentru “nelegiuirea părinților lor.” Există multe exemple în Vechiul Testament. Peste tot în Cuvântul Său întâlnim chemarea la “pocăință denominațională.” Ispășirea finală decurge din recunoașterea situației “noastre” reale înaintea Domnului. “Femeia” care se pregătește să devină “soția” Mielului este chiar acest grup de oameni. Ultima cuvântare publică a lui Hristos a fost un apel la pocăință adresat conducătorilor iudei din Ierusalim, și o tânguire dureroasă cauzată de refuzul lor. Ninive este un “model” pe care l-a folosit Isus, sugerând conducătorilor iudei să-l urmeze. Această pocăință era “de la cel mai mare până la cel mai mic,” de la împărat până la măturătorul de pe stradă, sau pentru noi, de la Conferința Generală până la ultimul membru botezat în biserică.  

Păcatul respingerii “începutului ploii târzii” în timpul și după 1888 trebuie înțeles în adevărata lui semnificație – o insultă adusă Duhului Sfânt. Timpul nu poate șterge o insultă. Etica obișnuită cere ca o insultă să fie recunoscută, după care să urmeze cererea de iertare. Atât timp cât insulta nu este recunoscută, împăcarea nu poate avea loc sub nici o formă. Prin urmare, evenimentul 1888 va continua să fie o insultă adusă Divinității. Indiferent cât de multe rugăciuni s-ar înălța pentru ploaia târzie, Cerul nu poate aplana diferendul până când insulta nu este recunoscută și urmată de o pocăință autentică.

În cele din urmă – păcatul Calvarului și păcatul 1888 relevă adânca păcătoșenie a inimii umane – propriile noastre inimi. Dacă națiunea iudaică ar putea să “vadă” păcatul Calvarului, ar fi onest din partea lor să-L accepte pe Hristos ca Mesia. Dacă și conducătorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea ar putea să “vadă” păcatul 1888 cu tot ceea ce implică el – o insultă adusă Duhului Sfânt și o reeditare a Calvarului – atunci pământul ar fi “luminat de slava Sa,” și Babilonul cel mare ar fi demascat ca fiind “un locaș al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat.” Pocăința denominațională autentică va recunoaște și confirma starea noastră reală, “nenorociți” și “goi,” în fața ochilor scrutători ai universului. 

Israelul modern la răscruce

Astfel că în ziua de azi se așterne în fața bisericii un secol de confruntare între Dumnezeu și poporul Său. Delegații la Consiliul Anual din 1986 au avut pe ordinea de zi comemorarea tragediei 1888. Adventist Review din 30 octombrie, 1986, o descrie ca fiind “o reeditare dramatică a sesiunii 1888.” Cu adevărat în 1888 s-a petrecut o dramă. “Satana a reușit într-o mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a dorit să le-o dea” (1 SM 234, 235). Această întâlnire notabilă “a fost singura sesiune a Conferinței Generale unde Ellen G.White a fost sfidată public” (AR, Oct. 30, 1986).

Planurile pentru întâlnirea de la Minneapolis din noiembrie 1988, sunt mari. Aceste planuri includ căutarea de răspunsuri la următoarele întrebări: Ce s-a întâmplat cu adevărat? Care au fost chestiunile doctrinale? Cine erau personalitățile implicate? Care au fost rezultatele?

Aceste evenimente au fost cunoscute cu peste treizeci și cinci de ani în urmă. Ele au constituit motivul pentru apariția a trei cărți care resping istoria noastră, plus alte negări puternice. Nu numai Ellen G.White a fost sfidată, ci și istoria bisericii noastre. Noi știm deja ce s-a întâmplat. Știm deja problemele doctrinale. Cunoaștem deja personalitățile implicate și urmările teribile. Ceea ce nu știm însă este cât timp vom mai continua să acoperim istoria noastră.

Mărturia sacră relevă limpede că preoții, conducătorii și cei mari l-au respins pe Hristos la prima Sa venire, înșelând și determinând astfel poporul să lepede pe Mântuitorul. Când tragedia acelei experiențe a fost percepută de poporul lui Dumnezeu, au fost străpunși și au strigat: “Ce să facem?” Răspunsul a fost clar: “Pocăiți-vă!” Lumina cerească și puterea divină ce au urmat i-au făcut în stare să priceapă adevăruri care până atunci fuseseră neînțelese. Ne putem aștepta la mai puțin în timpul sfârșitului?

Dacă centenarul 1988 se dovedește a fi un timp de post și rugăciune fără nici o manifestare teatrală; o proclamare solemnă a adevărului istoriei noastre; dacă ne aduce în postura de a avea “credința lui Isus” și ne face în stare să stăm pentru adevăr chiar dacă ar cădea cerul; atunci Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Mântuitorul lui Israel, va putea face acum pentru poporul Său, ceea ce a dorit să facă în urmă cu un secol. În urma acestui centenar ar putea apărea o înțelegere sfântă a păcatului nostru, o pocăință binecuvântată care ar transforma Conferința Generală din 1990 într-o zi a ispășirii autentică, pentru Israelul modern.

Israelul modern se află la răscruce. Ce drum vom alege?