Misterul manuscriselor dispărute de la Minneapolis

A.Graham Maxwell

Prezentare din ianuarie 1989, în comunitatea Universității Loma Linda

 

Ca subiect central al studiului nostru din această dimineață, aș vrea să citesc o întrebare din Scriptură, o întrebare la fel de veche ca și războiul care a început în cer, descris în Apocalips 12. Este o întrebare ce desparte universul în două, o întrebare veche cât marea controversă asupra caracterului și guvernării lui Dumnezeu. Întrebarea aceasta este ridicată în multe locuri în Scriptură, dar nicăieri nu este pusă mai succint decât în Epistola către Galateni. Deoarece Pavel a pus această întrebare în grecește, poate doriți să priviți în traducerea dumneavoastră, să vedem cum sună ea în engleză, franceză, germană, vietnameză sau oricare alta pe care o aveți astăzi cu dumneavoastră.

Galateni 3,19. Versiunea mea sună la fel de simplu ca în limba greacă: "De ce atunci, legea?" Când au primit această scrisoare, galatenii nu aveau capitole, ca noi astăzi, sau împărțire pe versete; acestea sunt invenții relativ recente. Prin urmare, ei nu au fost tentați să privească la această întrebare izolat de restul scrisorii, lucru pe care noi îl facem uneori, spre marea noastră pierdere. Biblia nu a fost scrisă spre a fi citită un fragment de aici, unul de colo, fără imaginea contextului general.

Când au auzit această întrebare, credincioșii din Galatia au ascultat întreaga scrisoare citită cu voce tare. Nu aveau copii ale scrisorii, ca noi astăzi. Cineva se ridica și le citea întreaga scrisoare. De aceea spunea Pavel într-o altă scrisoare pe care a trimis-o în același timp, "credința vine prin auzire;" nu prin citire, nici prin studiere, deoarece nu puteau. "Credința vine prin auzire." De aceea în Apocalips se spune, "ferice de cine citește cuvintele cărții acesteia și de cel ce ascultă." Frumusețea ascultării este că scrisoarea putea fi apreciată în totalitate, nu fragment cu fragment.

Când au auzit deci întrebarea "de ce atunci legea?" ei îl ascultaseră deja pe Pavel vorbind despre Avraam, prietenul de încredere al lui Dumnezeu, descris în ceea ce noi numim Galateni 3,6-9. Să urmărim aceste versete: "Tot așa și Avraam a crezut (a avut încredere – exact același termen) pe Dumnezeu, și aceasta i-a fost socotită (imputată, recunoscută) ca neprihănire. Înțelegeți și voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite (îndreptăți, îndrepta, zidi corect) pe neamuri prin credință (încredere) a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună "Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine." Așa că cei ce se bizuiesc pe credință sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios." El este modelul de prieten încrezător și de încredere peste tot în Scriptură.

Este clar, peste tot în cele 66, că lucrul pe care îl dorește Dumnezeu cel mai mult de la copiii Săi, este încrederea. Tot ceea ce aștepta El de la îngeri, ființe necăzute, ca și de la noi, este încredere. Căci acolo unde este încredere reciprocă, acolo este libertate perfectă, pace perfectă, siguranță perfectă, lucruri pe care Dumnezeu le dorește pentru toți copiii Săi.

Dar el așteaptă încredere în special de la noi, păcătoșii de pe această planetă, care am fost răniți atât de rău de păcatul și neîncrederea noastră. Căci, dacă am putea fi făcuți să avem încredere suficientă pentru a asculta, El, care este Creatorul nostru, ar putea atât de repede să vindece stricăciunea produsă.

Deoarece neprihănirea prin credință, o expresie pe care creștinii o folosesc des, este înțeleasă în general ca ocupându-se de rezolvarea situației noastre juridice, în lumina versetelor pe care le-am citat, în contextul celor 66, eu prefer să descriu astfel planul de mântuire: Dumnezeu poate, și va salva, pe toți cei care au încredere în El. Acesta este adevărul.

Dar, dacă Dumnezeu dorește așa mult încredere din partea noastră, atunci "de ce legea?" Ştim toți că încrederea nu poate fi poruncită. Dacă cineva vă spune: "Ai încredere în mine, altfel te distrug!" Ați avea încredere în el? De ce repetăm uneori noi, creștinii, asemenea cuvinte fără sens? Dacă cineva, puternic și cu autoritate, mi-ar spune: "Ori faci ce spun eu, ori te distrug," probabil că l-aș asculta, deoarece nu vreau să fiu distrus. Dar inima mea nu ar fi atrasă. Nu aș avea încredere în cineva care amenință că mă distruge. Dacă încrederea nu poate fi poruncită, atunci "de ce legea?"

Aș fi vrut să fiu printre credincioșii care plecau spre case, după ce au ascultat citirea scrisorii către Galateni, punându-și unul altuia întrebarea aceasta veche de când lumea "de ce legea?" Isus vorbește așa de mult despre libertate, ca și mulți alți scriitori ai Bibliei; atunci "de ce legea?"

Înainte să plece spre casă, ei au auzit și ceea ce noi numim astăzi Galateni 5.1, un pasaj undeva spre sfârșitul pergamentului, căci nu știau nimic despre capitole și versete. Ei auzeau cuvinte ca acestea: "Hristos ne-a izbăvit ca să fim liberi. Rămâneți dar tari, și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei." Puțin mai jos, în versetul 13, "Fraților, voi ați fost chemați la libertate, dar nu faceți din libertate un motiv ca să trăiți pentru firea pământească; ci slujiți unii altora în dragoste. Căci toată legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți."

Dar dragostea, ca și încrederea, nu poate fi poruncită sau produsă prin forță sau teamă. Nici libertatea nu poate fi poruncită. Atunci "de ce legea"? Dacă vă spune cineva: "Iubește-mă, sau te distrug," l-ați iubi? Dacă cineva ar spune: "Spune-mi că mă iubești, altfel te distrug," ați spune repede, "Da, te iubesc." Dar această confirmare nu are nici o valoare. Dragostea care izvorăște din teamă este fără valoare. Ellen G. White, care a făcut observații atât de profunde, spune în Hristos Lumina lumii, pagina 22: "Dragostea nu poate fi impusă." Dar rămânem cu întrebarea, "atunci, de ce legea?"

Într-o altă scrisoare pe care a scris-o în același timp și din același loc, cetatea Corint, în Romani 3.31, Pavel ridică aceeași întrebare: "Prin insistența mea asupra dragostei, credinței și libertății, desființez eu legea?" Cunoașteți întrebarea "Anulează credința legea?" "Nicidecum," spune el, încrederea întărește legea. Ea pune legea într-o perspectivă corectă.

Care este perspectiva corectă de unde trebuie privită legea, așa cum o folosește Dumnezeu? Dacă am fi aduși înapoi la dragoste și încredere, cum am înțelege rolul legii? Răspunsul se află în pasajul de după Galateni 3.19: "Atunci, pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege." Era nevoie de ea. Pavel spune deseori acest lucru, dar nicăieri mai izbitor decât în 1 Timotei 1,8. Prefața acestui verset este interesantă, să citim deci de la versetul 6: "Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit și s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învățători ai legii și nu știu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc." Noi nu dorim să fim în această situație, nu? Care este adevărul despre lege? "Noi știm că legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine." Există un fel greșit de a întrebuința legea. "Căci știm că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru adulteri, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoși, pentru cei ce jură strâmb și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase." El spune că ele sunt "potrivit cu evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredințată mie."

Cred că și noi am fost însărcinați cu o corectă viziune a rolului legii lui Dumnezeu. Pavel continuă, în ceea ce noi numim capitolul 3, să explice scopul pentru care a fost adăugată legea, în faimosul verset pe care l-am discutat mai înainte, și continuă în versetul 23: "Înainte de venirea credinței (care este încredere) noi eram sub paza legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită. Astfel, legea ne-a fost un îndrumător (custode, pedagog, spune versiunea King James, dar legea nu a fost un pedagog în sensul actual al cuvântului) spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta."

Acum, dacă legea a reușit să ne aducă înapoi la Hristos, iar Hristos ne-a adus înapoi la dragoste și încredere în Dumnezeu, ca Avraam cu mult timp în urmă, "desființăm noi legea?" Cineva care este un prieten de încredere cum a fost Avraam, desființează oare legea? Nu! El nu face decât să ia legea de pe perete și de pe tablele de piatră și să o așeze acolo unde îi este locul, în minte și în inimă. Când legea este la locul ei, nu trebuie să spui oamenilor să nu ucidă, căci oricum nu o vor face. Rușine să ne fie că a fost nevoie să ni se spună să nu facem asemenea lucruri îngrozitoare. Dar nu s-a putut altfel, și Dumnezeu a trebuit să adauge legea.

Noi avem încredere în Dumnezeu nu pentru că ni se spune să facem așa; Îl iubim pe Dumnezeu nu pentru că ni se spune să facem așa, ci pentru că Îl iubim cu adevărat. Ne iubim vecinii nu pentru că ni se spune să facem așa, ci pentru că îi iubim. Asta nu înseamnă că am desființat legea. Înseamnă că am așezat-o acolo unde este locul ei. Facem ce este drept deoarece este drept, deoarece am aflat adevărul care ne face liberi.

Acum o sută de ani, plus câteva zile, când Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea era foarte tânără și foarte mică, Conferința Generală a fost convocată la Minneapolis, Minnesota, pentru rezolvarea problemelor bisericii. După cum știți, acolo s-a consumat mult timp pentru analizarea acestor pasaje din Galateni, pe care le discutăm noi acum. La o sută de ani de la sesiunea de la Minneapolis, anul trecut, 1988, a fost celebrat de adventiștii de peste tot. Am avut și noi o sărbătoare în această comunitate. Sărbătoarea a avut loc chiar în ziua în care a început conferința de atunci la Minneapolis. Am avut și eu privilegiul să predic de la același amvon pe care Ellen G. White l-a folosit acum o sută de ani.

Ar fi potrivit, așa cum a sugerat și fratele Louis Venden, ca la începutul acestui an, 1989, să privim înapoi și să evaluăm aceste sărbători centenare. Am sărbătorit noi ce trebuie? Acest lucru a condus la titlul subiectului de astăzi, "Misterul manuscriselor dispărute de la Minneapolis." Titlul acesta nu înseamnă că ne lipsesc documente pentru studiul nostru. EGW Estate nu putea fi mai generos decât a fost, prin publicarea celor 1800 de pagini de manuscrise originale scrise chiar de Ellen G. White despre sesiunea de la Minneapolis. Încă 600 de pagini au fost publicate, scrise de alte persoane implicate în aceste evenimente, în total 5 volume, numite Ellen G. White 1888 Materials. Multe alte volume au fost publicate anul trecut, ca și articole nenumărate în revistele bisericii, și am fi făcut bine să le citim pe toate.

Documentele acestea dovedesc clar că au existat discuții aprinse în jurul legii. Se observă totuși că atunci, în 1888, nu s-a petrecut prea mult timp cu importanta întrebare pe care o ridică Pavel, "atunci, de ce legea?" În schimb, timpul a fost petrecut în dispută aprinsă cu întrebarea "care lege este îndrumătorul nostru spre Hristos?" Mă întreb, dacă Pavel ar fi fost prezent personal la Minneapolis, Minnesota, ce ar fi spus oare? Ştiți că el se exprima uneori foarte tăios. Ar fi fost el bucuros, sau dezamăgit? Eu personal cred că ar fi fost foarte dezamăgit. Dacă el ar fi fost prezent la Minneapolis, Minnesota, în 1988, ar fi fost el bucuros, sau dezamăgit?

Așa cum am auzit tot anul trecut, tinerii redactori ai revistei Signs of the Times, fratele Jones și dr. Waggoner, care era și medic, au luat poziția că legea care a fost un îndrumător spre Hristos este legea morală. Președintele Conferinței Generale, fratele Butler, și redactorul de la Review and Herald, Uriah Smith, au luat o poziție opusă, iar delegații s-au împărțit între aceste opinii. În ciuda unei foarte puternice opoziți, care a făcut ca anul trecut să nu se prea audă multe dintre afirmațiile lui Ellen G. White, adevărul este că dacă Isus Hristos ar fi fost prezent la acea întâlnire, mulți dintre delegați L-ar fi respins cu toată hotărârea cu care a fost lepădat la prima Lui venire.

Nu ne place să amintim acest lucru, dar acesta este adevărul. Totuși, în ciuda acestei puternice opoziții, mulți au descris sesiunea din 1888 ca pe o biruință măreață, o vreme de redeșteptare, un timp în care adventiștii au redescoperit doctrina reformațiunii despre neprihănirea prin credință. În acest moment apare unul dintre misterioasele manuscrise dispărute de la Minneapolis.

Curând după 1888, pe măsură ce controversa se întindea, iar neînțelegerile se adânceau, dr. Waggoner a fost expediat în Anglia, iar Ellen G. White a fost trimisă în Australia. Ea a scris deseori că nu are nici o indicație din partea Domnului că trebuia să fie acolo. Ea spunea că a dorit să răspundă hotărârii fraților de a pleca în Australia și de aceea se află acolo. Ea nu a risipit totuși timpul șederii acolo, ci a scris cele mai importante lucrări ale ei, Calea către Hristos, Cugetări de pe muntele fericirilor, Parabole și Hristos Lumina lumii, cu fascinantul capitol "S-a sfârșit." Nu există explicație mai măreață a marilor dispute din marea controversă decât cea din acest capitol, unde ea pune planul de mântuire, nu în cadrul egoist în care îl vedem noi deseori, ce a făcut Dumnezeu pentru tine și pentru mine, și în special pentru mine, ci în acel cadru splendid în care crucea spune universului spectator că în joc este încrederea în Dumnezeu.

Într-o noapte a anului 1896, ea a fost inspirată să prezinte poziția ei despre ce ar fi trebuit să se întâmple în 1888. Ea a prezentat înțelegerea ei despre rolul legii așa cum îl vede Dumnezeu. Secretara ei a scris această relatare, când manuscrisele au fost trimise redactorului de la Review, Uriah Smith, care nu accepta această poziție: "Paginile acestea prezintă câteva puncte de vedere care i-au fost prezentate sorei White noaptea trecută. Timp de câteva zile, ea a fost afectată de răceală, neputând să lucreze, iar astăzi ea nu poate să scrie și să citească. Cele scrise aici au fost dictate de ea. Trimitem câteva copii de articole și scrisori prin corespondența de San Francisco, pe care ea dorește să le citiți. Nu suntem siguri că dumneavoastră (Uriah Smith) sunteți în Battle Creek, de aceea ele sunt adresate fratelui Tanney (secretarul de redacție de la Review), cu mențiunea ca el să le citească și să vi le înmâneze." Ellen G. White a semnat această explicație cu numele ei. Acestea sunt faptele.

Ce trebuie adăugat este că Uriah Smith, după ce le-a citit, nu le-a publicat în Review, ci le-a îndosariat, astfel că nimeni nu a auzit un cuvânt despre ele timp de 56 de ani!

Noi le avem astăzi, deoarece în 1952 a existat o cerere ca White Estate să publice aceste manuscrise, iar ele au fost tipărite în Review, la mult timp după moartea fratelui Smith. Apoi au fost publicate în volumul unu din Selected Messages. Iată ce scrie ea aici despre "atunci, de ce legea?"

"Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să putem fi socotiți (câteodată ea spune "făcuți") neprihăniți prin credință. În acest verset, Duhul Sfânt, prin apostol, vorbește în special despre legea morală."

Mai înainte ea spunea "toată legea," nedorind să intre în dezbateri despre ce lege este vorba. "Toată legea," dar în special legea care afectează comportamentul nostru, dragostea pentru Dumnezeu și unii pentru alții. Toată lege a fost adăugată ca o măsură de urgență.

"Legea ne descoperă păcatul și ne face să simțim nevoia de Hristos și să alergăm la El pentru iertare și pace, exercitând pocăință față de Dumnezeu și credință față de Domnul Isus Hristos." Legea ne conduce la încredere. "Refuzul de a renunța la idei preconcepute și de a accepta acest adevăr (scopul lui Dumnezeu cu legea) se află la temelia opoziției manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului prin frații Waggoner și Jones. Trezind acea opoziție, Satana a reușit (a fost un timp de biruință, dar cine a câștigat?) în mare măsură să țină departe de poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o ofere. Vrăjmașul i-a împiedicat să obțină eficiența pe care o puteau avea, ca să poată duce lumii adevărul (adevărul despre Dumnezeu și scopul Său cu legea, acesta era adevărul în acest context) așa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii (Pavel a făcut așa, Ioan a făcut așa). Lumina care trebuia să lumineze pământul cu slava ei a fost respinsă (lumina care trebuie să lumineze pământul cu slava ei este înțelegerea corectă a scopului lui Dumnezeu cu legea), și prin acțiunea propriilor noștri frați a fost în mare măsură ținută departe de lume."

Ea a scris aceste lucruri în 1896, iar această lumină continuă și astăzi să fie ținută departe. Anul trecut am urmărit mereu să citesc pe undeva acest material, și l-am găsit într-un singur loc, deși nu era citată decât prima parte, sau mai sigur, prima parte a primei părți; acesta nu este decât începutul, căci iată ce urmează:

"Legea celor zece porunci nu trebuie privită dinspre latura ei prohibitivă, ci dinspre cea a îndurării. Interdicțiile ei sunt garanția sigură a fericirii și ascultării. Când este primită în Hristos, ea lucrează în noi puritatea caracterului care ne va aduce fericire de-a lungul întregii veșnicii. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecție (Legea este protectorul, gardianul nostru.) Noi vedem în ea bunătatea lui Dumnezeu, descoperind lumii principiile imutabile ale neprihănirii (Chiar și îngerii au nevoie să audă așa ceva. Ea ne protejează de relele care decurg din călcarea ei. Dar Ellen G. White nu termină aici, căci trebuie explicat ce face Dumnezeu celor care refuză această protecție). Noi nu trebuie să-L vedem pe Dumnezeu ca așteptând să pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul aduce singur pedeapsa asupra lui. Propriile lui acțiuni declanșează un concurs de împrejurări care produc un rezultat sigur."

Nu este o pedeapsă impusă, ci o consecință naturală. Acesta este limbajul prieteniei, nu al sclaviei. Dumnezeu dorește să fim prietenii Săi, așa cum era Avraam.

"Fiecare act de călcare a legii reacționează asupra păcătosului, produce în el o schimbare de caracter (nu este o problemă juridică aici, ci o problemă foarte reală) și îl ajută să pășească mai ușor în nelegiuire. Alegând să păcătuiască, omul se desparte singur de Dumnezeu, se rupe singur de izvorul binecuvântărilor, iar rezultatul sigur este (nu pedeapsa lui Dumnezeu) ruina și moartea."

De ce oare nu vorbim noi așa(!), când explicăm crucea și neprihănirea prin credință? Deoarece acesta a fost un manuscris dispărut. Nu în sensul că ea a produs, sau a scris pentru prima oară acest lucru. Eu l-am descoperit în toate cele 66. Dar ea a venit în ajutorul nostru, să ne ajute să-l descoperim în Scriptură. Ea încheie cu aceste cuvinte:

"Legea este o expresie a principiilor lui Dumnezeu. Când o primim în Hristos, ea devine principiul nostru. Ea ne ridică deasupra dorințelor firești, a tendințelor și ispitelor care duc la păcat. Multă pace au cei ce iubesc legea Ta (nu cei care o păzesc de frică să nu fie distruși) și nimic nu îi tulbură (nu îi face să se poticnească, explică ea). În nelegiuire nu există pace; cei răi sunt în conflict cu Dumnezeu, dar cei ce primesc neprihănirea legii sunt în armonie cu cerul. Îndurarea și adevărul s-au întâlnit, neprihănirea și pacea se îmbrățișează."

Ea a scris și expediat acest material la Review and Herald. V-ați fi așteptat ca el să fie publicat imediat, ca sfinții să-l poată citi. Dar el nu a apărut. Nu a apărut timp de 56 de ani. A fost publicat în Review în 1952. Mai târziu, în 1957, a apărut în Selected Messages 234-235. Ne-am fi așteptat ca el să aibă un rol dominant în discuțiile de anul trecut. De ce oare nu a fost folosit acum o sută de ani? Pur și simplu nu se potrivea cu înțelegerea unei neprihăniri prin credință preocupată mai mult de asigurarea statutului juridic al păcătosului, care se bazează pe o înțelegere greșită a rolului legii și pe o înțelegere greșită a ceea ce face Dumnezeu celor care nu vor să-L iubească și să-L creadă. El nu spune: "Ori Mă iubești, ori te distrug," ci "Iubește-Mă, altfel te las să pleci, iar tu vei muri, iar Eu voi plânge, așa cum L-am lăsat pe Fiul Meu să plece, și a murit."

Acest lucru produce dragoste autentică și încredere, o redefinire a soliei mântuirii, "Dumnezeu va salva și vindeca pe toți cei care au încredere în El."

Dar chiar înainte de 1896, Ellen G. White a scris extensiv despre înțelegerea planului de mântuire care se deosebea de neprihănirea prin credință tradițională, preocupată mai mult de stabilirea poziției noastre juridice. Chiar pe 20 ianuarie 1890, ea a publicat în Signs of the Times ceea ce eu cred că este cea mai clară explicație a scopului pentru care a venit Hristos. Ca să fie publicat în ianuarie 1890, articolul a trebuit să fie scris în 1889, deoarece, așa cum știți, este nevoie de ceva timp pentru trimiterea și pregătirea materialelor pentru tipărire. Aceste idei au fost concepute și redate în timpul și imediat după sesiunea de la Minneapolis. În acest articol din 20 ianuarie 1890, ea descrie scopul misiunii lui Hristos aici pe pământ ca fiind acela de a "descoperi adevărul despre caracterul lui Dumnezeu, ca oamenii să fie din nou una cu El, în dragoste și încredere, ca El să-i poată vindeca." Iar acesta este cel de-al doilea manuscris dispărut. Mai sunt și altele, dar acestea sunt importante pentru discuția de astăzi.

Ce este și mai important, știți că acest manuscris magnific nici măcar nu a fost inclus în miile de pagini din EGW 1888 Materials, și nici republicat vreodată, din 20 ianuarie 1890, cu o singură excepție, într-un număr din Insight, când era redactor Donald Yost. Lui îi plăcea această imagine despre Dumnezeu. Nu veți găsi acest manuscris nici în volumele de Signs republicate. Aș vrea să avem timp să-l putem citi în întregime. Este magnific. Doar câteva paragrafe.

Articolul începe cu o trecere în revistă a încercărilor lui Satana de a întoarce universul și lumea noastră împotriva lui Dumnezeu, prezentând greșit caracterul Său și zugrăvind pe Dumnezeu ca nefiind de încredere. Ea continuă să arate că și cei ce se numeau poporul lui Dumnezeu, cei ce trebuiau să fie reprezentanții și evangheliștii lui Dumnezeu, erau atât de amăgiți de eforturile lui Satana, încât și ei reprezentau greșit caracterul lui Dumnezeu. Ea spune:

"Chiar printre ei, legea lui Iehova fusese îngropată sub obligații nefolositoare și tradiții, iar Dumnezeu era reprezentat (de proprii Lui reprezentanți!) ca sever, pretențios, răzbunător și arbitrar." Ați auzit recent cum este Dumnezeu reprezentat ca fiind arbitrar? Ați auzit cum sabatul este numit un semn arbitrar al ascultării? Îmi este greu să fiu pus în situația de a repeta aceste triste neînțelegeri. Dumnezeu era descris de cineva ca bucurându-se de suferințele făpturilor Sale, când este nevoit să-i pedepsească. Dacă lui Dumnezeu îi face plăcere, de ce să nu ne facă și nouă? Am niște cunoștințe care abia așteaptă ziua când cei care le-au făcut rău vor primi "ceea ce merită." Nu, ei nu numesc aceasta răzbunare, căci știu că este rău, ei spun, "nu, nu vreau răzbunare, tot ce vreau este dreptate." Vreau și eu să știu care este diferența.

"Trăsăturile de caracter care aparțineau chiar lui Satana, fuseseră făcute să pară că aparțin caracterului lui Dumnezeu. Astfel, Isus a venit să-i învețe pe oameni despre Tatăl, să-L prezinte corect în fața copiilor căzuți de pe pământ. Nici îngerii nu puteau reprezenta corect caracterul lui Dumnezeu, dar Hristos, care era întruparea vie a lui Dumnezeu, nu putea să rateze îndeplinirea misiunii. Singura cale prin care El putea să-i facă și să-i mențină pe oameni drepți (uneori numite în latină îndreptățire și sfințire, dar mie îmi plac aceste cuvinte simple, pe care le folosea și Isus) era să devină vizibil și familiar pentru ochii lor. Hristos a slăvit caracterul lui Dumnezeu, acordându-i slava și meritul pentru realizarea întregii Sale misiuni pe pământ, aceea de a-i face pe oameni drepți prin descoperirea lui Dumnezeu. În Hristos a fost desfășurată în fața oamenilor grația părintească și perfecțiunea fără egal a Tatălui. În rugăciunea dinaintea răstignirii, El declara: Le-am făcut cunoscut Numele Tău, am proslăvit Numele Tău și am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o."

Care a fost lucrarea Sa? Pentru mulți dintre noi a fost aceea de a plăti pedeapsa pentru călcarea legii, astfel ca statutul nostru juridic să fie rezolvat. Această concepție se bazează pe o înțelegere greșită a rolului legii. Dumnezeu, plin de bunătate, a răspuns nevoii noastre, fiind singura cale de a comunica cu noi, și ne-a înconjurat cu porunci și orânduiri, ne-a motivat cu răsplătiri și pedepse, oferindu-ne tot ce ne trebuia, dar El nu dorea așa ceva.

"Când scopul misiunii lui Hristos, descoperirea lui Dumnezeu în fața lumii, a fost realizat, Fiul lui Dumnezeu a anunțat că misiunea Lui s-a sfârșit, că a fost făcut cunoscut omului caracterul Tatălui" (ST 20 ianuarie 1890).

De ce nu a fost folosit acest articol? Insistența lui asupra caracterului lui Dumnezeu nu este văzută de mulți a fi relevantă pentru rolul legii din Galateni 3. Nu este considerată relevantă pentru neprihănirea prin credință. Pentru mine, nimic nu poate fi mai relevant. Totul depinde de felul în care înțelegem ce fel de persoană este Dumnezeul nostru. Fie că alegem sau nu să avem încredere în El, dacă înțelegem planul de mântuire astfel: Dumnezeu poate și va vindeca și mântui pe toți aceia care au încredere în El, nimic nu poate fi mai relevant, nimic nu poate fi mai important decât adevărul despre caracterul și guvernarea Dumnezeului nostru. Dumnezeu a fost acuzat ca fiind nedemn de încrederea noastră. Dacă diavolul are dreptate, nu mai există nici o bază pentru încredere, deci nu există vindecare sau mântuire. Adevărul final este adevărul despre Dumnezeul nostru.

Din nefericire, noi suntem încă preocupați de probleme juridice, soluții juridice, de aceea nu am socotit importante aceste materiale magnifice, scrise chiar în mijlocul atmosferei discuțiilor de la Minneapolis în jurul rolului legii din Galateni. Scopul legii este acela al unei măsuri de urgență care să ne păstreze, să ne protejeze, până când vom ajunge să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să avem încredere în El și să începem să facem bine deoarece este bine, în sensul cel mai profund al libertății. Dușmanul a căutat mereu să împiedice această înțelegere, la început în cer, și apoi mereu de-a lungul istoriei.

Una dintre cele mai dramatice ilustrații este cea din camera de sus, unde Isus prezintă adevărul despre Tatăl Său. El spune acelor primi conducători ai bisericii creștine: "Mai am ceva să vă spun înainte să plec. Până acum v-am numit robii Mei, iar voi v-ați simțit onorați să fiți robii Mei." Mie personal mi-ar plăcea să aud cuvintele "Bine rob bun și credincios." Dar Isus spune "Nu vă mai numesc robi. Motivul este acela că robii fac numai ce li se spune, iar Eu nu vreau acest lucru. Eu nu vreau să mă iubiți numai pentru că v-am spus Eu, sau să vă iubiți unul pe altul pentru că v-am spus Eu, ci vă numesc prieteni, căci doresc să înțelegeți."

De ce oare nu folosim noi acest verset?! Deoarece el ridică întrebarea "de ce legea?" Dumnezeu se referă așa de mult la lege, încât noi am crezut că legătura ideală cu Dumnezeu este aceea a unui servitor cu stăpânul lui, care face ce i se spune. Servitorii sunt foarte atenți să placă stăpânilor lor și să nu intre în încurcături, ca să-și câștige plata și se simt foarte fericiți de protecția acordată de acest statut. Aceasta este mentalitatea unui servitor. Isus spunea: "V-am numit prieteni, ca Avraam, ca Moise, cu care pot vorbi față către față. Lor nu trebuie să le poruncesc, ei iubesc modul meu de a acționa. Cu Moise nici nu trebuia să vorbesc într-un limbaj întunecat. Cu el pot vorbi deschis, așa cum vorbesc acum cu voi. Vreau să fiți prietenii mei." Apoi, câteva minute mai târziu le-a spus: "Mai am ceva să vă spun. A sosit timpul să vă vorbesc deschis despre Tatăl, fără să mai folosesc simboluri sau un limbaj greoi, așa cum am făcut de obicei cu poporul Meu, în toate ceremoniile și simbolurile din Leviticul, deoarece erau așa greoi la învățătură. Cu voi vreau să vorbesc deschis, așa cum am făcut cu Moise."

Ştiți ce urmează în Ioan 16,26: "și nu zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Tatăl Însuși vă iubește." Iar ucenicii ar fi răspuns: "Ne-ai încurcat de tot. Când ai spus că nu vrei să fim robii Tăi, ne-am întrebat: Atunci, de ce legea? Acum ne spui că nu vei mijloci la Tatăl pentru noi. Atunci de ce tot sistemul ceremonial, cu marele preot și toată mijlocirea?" Aș fi vrut să fiu acolo când Isus le-ar fi răspuns: "Din cauză că nu M-ați întrebat." Tot ce îi interesa pe ei în seara aceea era poziția pe care urmau să o ocupe în împărăție. O abordare complet materială a viitorului. Foarte trist.

Noi trebuie să punem întrebarea, "atunci, de ce legea? Doamne, dacă nu trebuie să Te rogi la Tatăl pentru noi, atunci de ce L-ai zugrăvit așa?" Iar Isus ar răspunde ca și Pavel: "Ea a fost adăugată deoarece aveați nevoie de ea, căci vă era așa frică de Mine." Citim în Exodul că Dumnezeu s-a apropiat de ei să le vorbească, dar ei erau îngroziți și au cerut să nu le mai vorbească El, ci Moise, ca să nu moară. Erau îngroziți de Dumnezeu, și de aceea au cerut pe cineva "la mijloc."

Ce trist că Dumnezeu nu putea să vorbească direct copiilor Săi! Ei erau așa speriați, așa că El a pus pe cineva "la mijloc," pe Moise, apoi pe preoți, apoi a venit Isus să fie Mijlocitorul. Dar cine este Isus? Este Dumnezeu. Mijlocitorul este Dumnezeu.

Dumnezeu s-a plecat și a spălat picioarele trădătorului Său, în noaptea dinaintea morții Sale, fără cineva "la mijloc." Versetul acesta nu este folosit, sau, atunci când este folosit, în el nu apare cuvântul "nu." Am văzut acest verset folosit în ilustrații importante, dar fără cuvântul "nu." Nu avem numai "misterioasele manuscrise dispărute, ci și misteriosul dispărut "nu." Deseori am citit acest verset așa: "și vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi." Unde a dispărut "nu"? Ce este în spatele misterului acestor lucruri dispărute? Cine vrea să nu înțelegem acest adevăr minunat? Profeții Vechiului Testament, Isaia, Ieremia, Mica, Amos, Osea, au înțeles acest adevăr, și au fost primiți cu pietre de câte ori vorbeau așa.

Acum câțiva ani, în această sală, am avut privilegiul, alături de fratele (Louis) Venden, să prezint ceea noi am numit "Conversații despre Dumnezeu." Unii dintre dumneavoastră vă aduceți aminte. Subiectul central a fost Dumnezeu, căci aceasta este vestea cea bună, și vă aduceți aminte că nu am trecut cu vederea "manuscrisele dispărute." Noi am oferit atunci, împreună cu ele, o explicație a rolului legii lui Dumnezeu. Să o citim împreună înainte de încheiere:

La un preț infinit, Dumnezeu a căutat să convingă universul că guvernarea Sa va fi veșnic una a păcii și libertății, bazată pe încredere mutuală și bine întemeiată. Dar când Satana a aruncat familia în criza rebeliunii și neîncrederii, a fost nevoie de măsuri de urgență, spre a menține o formă de ordine și respect, până când vor putea fi clarificate și confirmate bazele pentru adevărata pace și libertate. Dumnezeu a fost obligat chiar să poruncească copiilor Săi să nu mintă, să nu fure, să nu înșele sau să se ucidă unul pe altul. Spre a ne atrage atenția, a fost obligat să ridice tonul pe Sinai, să coboare foc pe muntele Carmel, să trimită urșii în zilele lui Ilie.

Cel care privește cu durere moartea vrăbiuței, a fost obligat să clădească un sistem de jertfe care cerea moarte a mii de făpturi ale Sale. Cel care era dragostea întruchipată, a fost obligat să ridice un sistem de mijlocire preoțească, deoarece copiii Săi erau fie nerespectoși, fie prea speriați pentru a fi prietenii Săi.El a trimis chiar pe Fiul Său să fie "Cel de la mijloc," deși nu era deloc nevoie de cineva "la mijloc" între noi și Dumnezeul nostru milos. Mai mult, Cel ce a venit era Dumnezeu. Nimeni nu se afla între El și Iuda, când Creatorul se pleca să spele picioarele murdare ale trădătorului Său.

Ne uimim cum a reușit Satana să pervertească măsurile de urgență ale lui Dumnezeu, ca să arate că el a avut dreptate când L-a acuzat pe Dumnezeu că este arbitrar, răzbunător, neiertător și sever. Poate cel mai mare succes al lui Satana a fost să-i facă pe copiii lui Dumnezeu să creadă că, dacă nu ar exista mijlocirea continuă a Fiului Său, iertarea și vindecarea nu ar găsi nici un loc în inima lui Dumnezeu.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru măsurile de urgență, dar noi trebuie să înțelegem corect ce sunt ele. Isus, Pavel și Moise sunt în armonie arătând că dragostea este împlinirea legii. Dragostea, încrederea, lucruri pe care Dumnezeu le dorește cel mai mult, nu pot fi poruncite sau obținute prin forță. Nici nu pot fi făcute o obligație sau o îndatorire față de Dumnezeu, deoarece a fost atât de bun cu noi. Dumnezeu dorește mai mult decât atât, și așa ar trebui să dorim și noi.

Tatăl nostru ceresc nu prețuiește nimic mai mult decât libertatea familiei Sale. Isus a suferit și a murit ca să dovedească acest lucru. Dar adevărata libertate cere dragoste și încredere reciprocă, care sunt produse și confirmate de o dovadă incontestabilă. Această dovadă este adevărul care face și menține pe oameni în neprihănire. De ce atunci pare Dumnezeu că ne poruncește să iubim, în decalog? Cele zece porunci rostite pe Sinai sunt o altă măsură de urgență în marea controversă. Dar cât de mult dorește El ca dragostea, încrederea și dispoziția de a asculta să fie complet libere de frică, constrângere sau obligație.

Această insistență asupra libertății, dragostei și încrederii nu slăbește oare cerința legii? Din contră, ele sunt chiar lucrurile pe care legea urmărea să le protejeze. Așa cum a spus un prieten bun al lui Dumnezeu: "Cele zece porunci au fost date ca să nu existe confuzie despre felul de oameni cărora Dumnezeu vrea să le încredințeze toate privilegiile libertății vieții veșnice care urmează." Se află printre acestea și sabatul? Sabatul este un memorial al acestui adevăr, fără de care nu putem fi eliberați.

Dacă legea și-a atins scopul, așa cum spune Pavel, protejându-ne și aducându-ne la Hristos, nu mai trebuie să stăm aici, în fața Sa, ca servitori îngroziți, preocupați de plătirea datoriei noastre și de corectarea statutului nostru juridic. Din contră, ca Avraam, ca Moise, ca Iov sau Pavel, ca toți ceilalți prieteni ai Săi de încredere descriși în Scriptură, vom deveni și noi prietenii Săi de încredere. Vom considera atunci un mare privilegiu să ieșim în lume și să spunem altora că Dumnezeu nu este așa cum L-au făcut să pară dușmanii Săi. Cred că până nu vom înțelege corect această problemă controversată care a fost ridicată în 1888 la Minneapolis, dar nu a fost rezolvată (și ea a rămas nerezolvată până în ziua de azi), până nu vom înțelege corect rolul legii lui Dumnezeu, nu vom putea prezenta adevărata imagine a unui Dumnezeu prietenos unei lumi disperate.

Să ne rugăm. Tatăl nostru iubitor care ești în ceruri, cât de bucuroși suntem pentru numeroasele și variatele măsuri de urgență pe care le-ai folosit de-a lungul secolelor. Avem nevoie de fiecare dintre ele. Dar cum să facem să privim în spatele acestor măsuri de urgență, și să vedem că ceea ce doreai Tu cel mai mult era dragostea, încrederea, oferite în cel mai înalt sens al libertății? Noi am descoperit că ești vrednic de un asemenea tratament. În acest sabat, ne exprimăm dragostea, încrederea, admirația și dispoziția de a asculta. Te rugăm încă o dată, vindecă Tu stricăciunea produsă. Ajută-ne să ieșim în fața lumii cu adevărata imagine a Dumnezeului nostru milos și delicat. În numele lui Isus Te-am rugat, amin.