Walter Martin și adventismul

Dave Fiedler

Era primăvara anului 1955 când, la porțile Adventismului de Ziua a Șaptea, păreau să se audă primele bătăi ale șansei de afirmare. Pe vremea când fusese director al departamentului Secte și Apologetică al Casei de Editură Zondervan, Walter Martin a scris o carte intitulată The Rise of the Cults (Apariția sectelor), în care afirma că adventiștii aparțineau respectivei categorii religioase detestate. În ciuda acestui fapt, acum, autorul dorea să cunoască mai mult despre adventiști.

Revista Eternity îi încredințase sarcina de a întreprinde o investigație amplă cu privire la Adventism. Era de la sine înțeles că cercetările sale pot conduce la concluzii nefavorabile. Cu toate acestea, Walter Martin și-a exprimat dorința de a realiza o evaluare completă și imparțială. Un asemenea deziderat necesita accesul la sursele de informare umane și istorice ale Bisericii Adventiste. Solicitarea lui era simplă: vă rog să cooperați.

Privind în urmă, mulți dintre noi ar putea sugera că această cooperare a constituit o greșeală. Dar am putea să ne gândim de asemenea, ce am fi făcut noi înșine dacă am fi fost confruntați cu aceeași solicitare? Și, de asemenea, am putea să recunoaștem faptul că ne-ar fi greu să ni-l imaginăm pe apostolul Pavel refuzând să vorbească despre tainele evangheliei, chiar și în perspectiva unui auditoriu care ar fi putut deveni ostil. Lăsând la o parte toate evaluările retrospective, să revenim în contextul evenimentelor. În luna martie a acelui an, primind acceptul colaborării din partea Bisericii Adventiste, Walter Martin, însoțit de George E. Cannon, profesor de greacă la facultatea din Nyanck, New York, Missionary College, s-a deplasat la Washington D.C. în vederea primului interviu.

Încă de la prima vedere, era evident faptul că Martin se înarmase bine cu o serie de întrebări detaliate, la care ar fi dorit să primească răspunsuri la fel de detaliate. Mai mult, atât întrebările, cât și răspunsurile, urmau a fi consemnate în scris, pentru ca ambele părți să poată beneficia de un raport concret a celor ce aveau să fie rostite. Pentru început, delegația adventistă (L. E. Froom – scriitor și teolog, W. E. Read – secretar al Conferinței Generale și T. E. Unruh – președinte al Conferinței Pennsylvania de Est) i-a pus la dispoziție lui Martin o serie de cărți și reviste ce susțineau convingerile pe care ei le descriseseră ca fiind punctele de credință fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Noaptea următoare primei întâlniri a fost obositoare și încărcată: L. E. Froom a alcătuit un răspuns inițial de douăzeci de pagini la întrebările puse, iar Martin citise literatură adventistă până la orele 2:00 A.M. În ziua următoare, adventiștii au fost mulțumiți să audă că examinatorul lor ajunsese la concluzia că aceștia merită să poarte numele de creștini – cu condiția ca materialele pe care i le oferiseră spre documentare să reprezinte denominațiunea în mod corect.

Pentru Martin, raportarea la declarația din 1931 cu privire la punctele de credință fundamentale ale Bisericii Adventiste, fusese doar parțial convingătoare. El pretindea că a descoperit afirmații neortodoxe în cărți, articole și reviste adventiste și dorea să cunoască motivul. Când a precizat exemplele pe care le considerase în mod „incontestabil eretice,” „teologii adventiști au fost consternați și surprinși.”1 Singurul răspuns pe care l-au putut pronunța a fost, „deja au început corecturile.”2

Pe măsură ce seria conferințelor continua, acest răspuns avea să iasă de repetate ori la iveală. Era evident că întrunirile nu vor fi niște scurte întrevederi și nici nu vor fi suficiente niște răspunsuri sumare. La începutul lunii august, Froom a solicitat insistent o mărire a numărului de membri ai delegației adventiste. Încă din aprilie, fusese implicat neoficial în această lucrare și R. A. Anderson, secretar al Asociației Pastorale a Conferinței Generale și editor fondator al revistei Ministry; iar acum a fost rugat să-și consacre abilitățile într-o participare deplină și oficială.

Începând cu 25 august, dezbaterile au intrat într-o nouă etapă. Reprezentanți adventiști s-au deplasat la Doylestown, Pennsylvania, unde au participat la o întrunire de două zile, nu numai cu Walter Martin și George Cannon, ci și în compania lui Donald Grey Barnhouse, editorul revistei Eternity. Dezbaterile s-au desfășurat în casa spațioasă a d-lui și d-nei Barnhouse. Era tocmai locul în care domnul Barnhouse fusese îndemnat de către propriul lui fiu, să facă cunoscut lumii întregi faptul că el descoperise că Adventiștii de Ziua a Șaptea sunt creștini veritabili.

Cu toate acestea, între timp apăruse o dificultate datorată faptului că adventiștii păreau să susțină unele învățături neortodoxe: ce putea face și ce ar fi trebuit să se facă în această situație?

Subiectele care provocau neplăceri implicau acuzații legate de „Arianism (concepția că Hristos a fost o ființă creată), natura păcătoasă a lui Hristos, teoria ispășirii parțiale, galatianism (mântuire prin păzirea legii) și sectarism extremist.”3 Evanghelicii susțineau că rădăcina problemei era lipsa unui crez oficial al Adventismului de Ziua a Șaptea. Cum ar putea o denominațiune să-și păstreze integritatea doctrinară de-a lungul timpului, dacă nu posedă un crez care să stabilească granițele dogmatice în interiorul cărora să se definească ce anume poate fi considerat acceptabil și reprezentativ pentru ea?

La rândul lor, adventiștii au afirmat că aspectele sesizate nu erau în măsură să reprezinte poziția oficială a Adventismului și că situațiile întâmplătoare de acest gen vor fi cercetate de către Conferința Generală. Cu toate acestea, dacă adventiștii doreau să se dezică de „ereziile” menționate, era necesar să li se demonstreze evanghelicilor că în denominațiunea adventistă exista cu adevărat un consens în privința respingerii unor asemenea învățături.

În vederea atingerii acestui obiectiv se întrevedeau două căi principale. În primul rând, lui Walter Martin i s-a organizat un itinerar de vizitare a Adventismului din diferite locuri, între coasta de est și cea de vest a Statelor Unite, după care urma să călătorească în câteva centre misionare de dincolo de ocean. Iar cea de a doua inițiativă s-a concretizat prin plănuirea unui răspuns adventist oficial la întrebările ridicate de Martin, care să fie publicat într-o carte ce trebuia cercetată cu mare atenție și validată de către conducătorii bisericii din întreaga lume. Această carte a ajuns să fie cunoscută sub titlul de Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Întrebări și răspunsuri cu privire la doctrina adventiștilor de ziua a șaptea). Realizarea ei fusese încredințată unui comitet alcătuit din paisprezece membri și anume: R. Fighur (președinte al Conferinței Generale și conducător al respectivului comitet), A. V. Olson, W. B. Ochs, L. K. Dickson, H. L. Rudy, J. I. Robinson, W. R. Beach, C. L. Torrey, F. D. Nichol, T. E. Unruh, R. A. Anderson, L. E. Froom și W. E. Read.4

Următorul an al dezbaterilor s-a scurs repede, iar noi am putea considera că eforturile reprezentanților adventiști au fost convingătoare. Discuțiile oficiale dintre adventiști și evanghelici se apropiau în mod natural de încheiere. Questions on Doctrine fusese publicată de Review and Herald în a doua parte a anului 1957. Întârzierile au incomodat lucrarea lui Walter Martin, dar cartea The Truth About Seventh-day Adventism a fost în cele din urmă tipărită și publicată de Zondervan în 1960. Se realizase o lucrare de mare însemnătate istorică; dar pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea acesta a fost doar începutul unor decenii de conflict neprevăzut și încă nerezolvat.

În 1955, frații adventiști le-au oferit evanghelicilor asigurarea că punctele de doctrină „neortodoxe” se aflau deja în procesul de „corectare.” Probabil că acest răspuns fusese pur și simplu rezultatul unei inspirații de moment, un răspuns general cu privire la ceea ce încercase să facă denominațiunea cu toate învățăturile eretice. Pe de altă parte însă, răspunsul presupunea mai mult. Există dovezi ce susțin convingerea că, în interiorul denominațiunii, unii făcuseră deja pași concreți în vederea eliminării din mentalitatea colectivă a Adventismului, anumite doctrine care nu erau în deplin acord cu concepțiile ortodoxe ale lumii evanghelice.

Probabil că foarte puțini cititori perspicace au sesizat o revizuire în reeditarea din 1946 a cărții Bible Readings for the Home Circle. Desigur, la acea dată nu s-au spus prea multe despre aceste aspecte. Dar o simplă comparație a respectivei ediții cu cea precedentă, relevă imediat faptul că secțiunea intitulată „A Sinless Life” (O viață fără păcat) fusese rescrisă. Cartea încetase să mai reflecte în mod consecvent concepția susținută de către denominațiune timp de nouăzeci și patru de ani și anume că, la întrupare, Domnul Hristos a preluat natura omului păcătos pe care dorea să-l mântuiască și nu natura pe care omul o avusese la creațiune. Ștergerea accentului pus asupra acestei convingeri, până atunci, unanim acceptată de către Biserica Adventistă, a reprezentat piatra de hotar ce marca începutul evenimentelor ce aveau să urmeze.

Primele ecouri ale acestei noi orientări în gândirea teologică au răsunat abia după șase ani. În 1952, edițiile Review and Herald din 10 și 17 iulie conțineau un editorial compus din două părți, care evidenția cu precădere faptul că „adventiștii cred că Hristos, cel de-al doilea Adam,’ avusese, din punct de vedere omenesc, o natură asemenea primului om Adam, adică o natură lipsită de orice urmă a păcatului.”

Așezată într-un context confuz, această afirmație, care nu reușea altceva decât să genereze în mintea cititorilor confuzii cu privire la intenția autorului, era, în sine, o declarație cu caracter hristologic întru totul nouă pentru Adventism. Cu toate acestea, mult respectatele gânduri așezate în concluzia editorului, ar putea să ne sugereze, într-o oarecare măsură, obiectivul ce a stat la baza acestei declarații:

În concluzie, îndemnul adresat unora dintre scriitorii și vorbitorii noștri adventiști, ar putea fi acela că… Atunci când vorbim despre urma păcatului sau despre germenul păcatului, trebuie să ne aducem aminte că utilizăm un limbaj metaforic. Criticii, îndeosebi aceia care înțeleg Scriptura dintr-o perspectivă calvinistă, interpretează termenul „natură păcătoasă” într-o manieră pe care adventismul nu o susține. Prin urmare, dacă folosim termenul „natură păcătoasă”5 cu privire la natura umană a lui Hristos, așa cum au făcut-o unii dintre scriitorii noștri, ne expunem pericolului de a fi greșit înțeleși.”

Se pare că, încă din 1952, maniera de interpretare a neadventiștilor – și probabil, în special cea a neadventiștilor calviniști – devenise o temă suficient de importantă pentru a atrage atenția. De asemenea, se pare că – desigur aceasta este o simplă speculație – din 1952 a început să se treacă cu vederea faptul că autorul care folosise cu precădere termenul „natură păcătoasă” cu referire la natura lui Hristos, nu era altul decât Ellen G. White.”6

Probabil, cel mai mare pas în direcția procesului de dezvoltare a unei noi doctrine adventiste, nu a fost unul făcut în exclusivitate de către adventiști. Donald Grey Barnhouse a răspuns în cele din urmă îndemnului pe care i-l adresase fiul său, iar numărul din septembrie 1956 al revistei Eternity conținea un articol personal, intitulat „Sunt Adventiștii Creștini?”, care s-a soldat cu pierderea temporară a unei pătrimi din numărul abonaților revistei. Articolul a scandalizat o mare parte a lumii evanghelice, iar anumite aspecte au scandalizat și pe membrii denominațiunii pe care intenționase să o laude.

În articolul său, dr. Barnhouse vorbea despre noii lui frați creștini, descoperiți cu ocazia uneia dintre primele întruniri la care participase și în care aceștia au prezentat aspecte din învățătura adventistă, contrare concepțiilor pe care le susțin în prezent. „El le-a indicat faptul că, în librăria adventistă aflată în apropierea casei în care se desfășurau întrunirile, exista o anumită carte, publicată de către ei și scrisă de către unul din pastorii lor, care afirma în mod categoric contrariul declarațiilor lor cu ocazia dezbaterilor. Delegații adventiști trimiși să aducă acea carte, au descoperit că domnul Martin are dreptate și au prezentat imediat acest fapt în atenția conducătorilor Conferinței Generale, pentru ca situația să poată fi remediată, iar publicațiile de acel gen să fie corectate. Aceeași procedură s-a repetat cu privire la subiectul naturii umane a lui Hristos, despre care majoritatea denominațiunii a susținut dintotdeauna că a fost fără păcat, sfântă, regretând fără ezitare faptul că anumiți scriitori de-ai lor au publicat ocazional concepții opuse, total respinse de biserică în ansamblu. Ei i-au explicat d-lui Martin că în rândul lor au existat anumiți membri „cu vederi extremiste,” întocmai precum fiecare segment al creștinismului își are proprii lui lunatici iresponsabili.”

Câțiva adventiști s-au îngrijorat citind articolul critic al lui Barnhouse cu privire la biserica lor. Se părea că avusese dreptate când spunea că „unii dintre noi au impresia că, în anumite privințe, poziția adventiștilor se dovedește a fi una nouă.” Nu toți erau mulțumiți să vadă că biserica adoptă atât de grăbită concepții noi. Iar când articolul menționa despre „grupul majoritar al unei conduceri înțelepte care este hotărâtă să pună "frâne" oricăror membri care încearcă să susțină puncte de vedere divergente în raport cu acelea ale conducătorilor denominațiunii,”8 ei s-au înspăimântat și mai mult.

În evaluarea sa, dr. Barnhouse a îndreptat atenția asupra doctrinei judecății de cercetare și a lucrării de mijlocire a Domnului Hristos în Sfânta Sfintelor, care începuse în 1844: „După părerea mea, așadar, aceasta nu este nimic mai mult decât o idee omenească, menită să salveze imaginea de sine! Este necesar, de asemenea, să se înțeleagă faptul că unii adventiști de ziua a șaptea mai ignoranți au preluat această idee și au dezvoltat-o prin interpretări literale până la limitele fanteziei. Dl. Martin și cu mine i-am auzit pe liderii adventiști afirmând în mod deschis că ei resping asemenea extreme. Mai mult, ei nu cred în concepția promovată de către unii dintre învățătorii lor din trecut, care susțineau că lucrarea de ispășire a lui Isus nu s-a încheiat pe Calvar, ci este continuată în prezent printr-o a doua lucrare de slujire a lui Hristos care a început în 1844. Idee, de asemenea, totalmente respinsă.”

Pe scurt, dr. Barnhouse a exprimat în mod clar faptul că „noi înșine credem că nu există nici o nedumerire cu privire la vreun text biblic care să susțină asemenea idei ciudate (cum ar fi judecata de cercetare) și avem convingerea că orice efort de a le confirma este perimat, răsuflat și inutil!”9

În urma acestei publicări oficiale a rezultatului dezbaterilor din cadrul întâlnirilor cu adventiștii, mersul lent al schimbării și-a grăbit considerabil ritmul. În paginile revistei Ministry din septembrie 1956, februarie și aprilie 1957, descoperim alte noi temelii subminate. Prima dintre aceste surse proclamă cu îndrăzneală că la întruparea Sa, Hristos a „luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere.”10 Cea de a doua concepție doctrinară formulată în termeni oficiali, concepție care nu mai fusese niciodată susținută de către Adventism, era aceea că „sacrificiul de pe cruce a constituit ispășirea deplină, desăvârșită și finală a păcatelor omului.”

Spre uimirea tuturor, același articol vorbește mai întâi despre „moartea ispășitoare a lui Hristos pe cruce,” apoi despre „lucrarea de mijlocire a Marelui nostru Preot în sanctuarul ceresc ca fiind ziua antitipică a ispășirii,” iar în final, concluzionează că fiecare etapă este „incompletă în lipsa celeilalte și fiecare reprezintă un act complementar și indispensabil celuilalt.” Se pare că scriitorul nu a văzut nici o contradicție în toate acestea.11

În cel de-al treilea dintre aceste numere istorice ale revistei Ministry, se declară că „atunci când Dumnezeul întrupat a intrat în istoria omenirii și a devenit una cu neamul omenesc, noi înțelegem că El a posedat natura fără păcat cu care fusese creat Adam în Eden.”

Aceste orientări doctrinare au declanșat o adâncă îngrijorare în sufletul unuia dintre cei mai respectați și experimentați dintre slujitorii bisericii. M. L. Andreasen, autor, educator și mult timp conducător în diferite domenii administrative, era considerat în unanimitate ca fiind o autoritate în doctrina sanctuarului. În 15 februarie 1957, el a simțit că trebuie să lanseze un semnal de alarmă.12 Începând cu primul mesaj adresat într-o scrisoare particulară unei persoane aflate în comitetul de conducere de la Washington D. C., strigătul de alarmă al fratelui Andreasen a devenit din ce în ce mai puternic, până când s-a auzit în întreaga Americă de Nord și, într-o anumită măsură, în biserica din întreaga lume.13

Deși fratele Andreasen fusese preocupat inițial de declarațiile oficiale cu caracter doctrinar, publicate în Ministry și Questions on Doctrine, curând avea să descopere motive pentru o și mai mare îngrijorare. La începutul verii lui 1957, în mâinile sale au ajuns câteva copii ale rapoartelor de ședință a comitetului White Estate, din luna mai. Desigur, aceasta fusese o încălcare neobișnuită a confidențialității acordate în mod normal unui asemenea grup. Andreasen însă credea că întâmplarea fusese providențială.

Din aceste rapoarte reieșea că, în prima zi a lunii mai, doi participanți (la care Andreasen se referă doar prin frații „X” și „Y”) au înaintat comitetului sugestia ca anumite declarații ale Spiritului Profeției să fie „clarificate” prin includerea unor note explicative de subsol. Se pare că acești doi domni, și alții din „grupul lor,” „ajunseseră foarte serios îngrijorați datorită declarațiilor lui Ellen G. White, care indică faptul că lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară în prezent în Sanctuarul ceresc.”14

În lumina acestei îngrijorări, „comitetului i s-a sugerat că în anumite cărți ale E. G. White, ar putea apare unele note de subsol sau de final, care să lămurească în mod exhaustiv termenii ei și înțelegerea noastră cu privire la diferitele faze de desfășurare a lucrării de ispășire realizată de Hristos.”

Deoarece „frații care se alăturaseră acestor dezbateri din ședințele comitetului simțeau că acesta este un subiect ce va deveni prioritar în viitorul apropiat,” s-a sugerat că „ar fi bine să se înceapă pregătirea și includerea notelor menționate în edițiile următoare ale cărților E. G. White."15

Decizia finală a fost amânată o perioadă de timp, dar mai târziu s-a ajuns la concluzia că un asemenea plan a fost neînțelept. Între timp, totuși, Andreasen a atras atenția mai multor lucrători ai bisericii cu privire la direcțiile în care se îndreaptă Washington-ul. Prin aceasta, el însuși a ajuns în opoziție cu denominațiunea și ca urmare, într-o scrisoare datată 15 decembrie 1957, a fost avertizat că, dacă va continua să-și răspândească opiniile cu privire la subiect, va atrage în mod inevitabil punerea în discuție a relației lui cu biserica.”16

La o lună și jumătate după primirea avertismentului, Andreasen a fost întrebat de ce nu a solicitat niciodată o întrevedere la Conferința Generală. Era o idee nouă pentru el. După corespondența voluminoasă pe care o avusese și, deoarece subiectul fusese de repetate ori declarat închis de către reprezentanții Conferinței Generale, el nu mai considerase că îi revine responsabilitatea de a solicita o audiență. Dar, dacă aceasta era necesară, el o va solicita.

De fapt, Andreasen fusese mai mult decât dispus să fie primit în audiență. Singura lui pretenție era „ca audiența să fie publică sau să se desfășoare în prezența unui stenograf, iar la încheiere să i se ofere o copie a raportului de ședință.”

Ca răspuns, frații i-au sugerat că „o înregistrare pe bandă audio ar fi modalitatea cea mai practică.” Cu toate acestea, este de subliniat faptul că nu se făcuse nici o remarcă privitoare la copia înregistrării pe care urma să o primească el însuși. În 21 februarie, Andreasen a scris din nou, dorind o confirmare explicită a cererii sale. Ca răspuns, i s-a spus că „frații se gândesc la o înregistrare a întrunirii. Iar aceasta va constitui o înregistrare completă a tot ceea ce se va spune sau face. Noi sperăm că o asemenea înregistrare completă va fi considerată ca acceptabilă pentru dumneavoastră.”

Formularea părea să spună că Andreasen va primi o copie – dar, exprimarea stufoasă a fraților nu era deloc explicită. Oare ar fi fost nepoliticos să îi întrebe încă o dată? Andreasen nu avea de ales. Condiția era imperativă – el trebuia să știe. Pe 12 martie, le-a scris din nou: „Încă aștept un răspuns clar, nu doar cu privire la faptul că se va realiza o înregistrare, ci și că voi primi o copie a acesteia.”

Ca răspuns, i s-a spus că  „în discutarea acestui aspect cu membrii comitetului, frații au ajuns la părerea că, ceea ce pare corect pentru toți cei interesați, ar fi să se procedeze astfel: se va numi un secretar din grup pentru a scrie concluziile la care vom ajunge, iar acestea vor fi supuse aprobării tuturor participanților, după care va primi fiecare o copie. Noi credem, frate Andreasen, că veți considera această propunere ca acceptabilă pentru dumneavoastră.”

Deloc surprinzător, propunerea nu a fost acceptabilă pentru Andreasen. „Urma să nu existe nici un stenograf, nici o înregistrare audio, nici o transcriere a discuțiilor, ci doar unul dintre participanți, care să scrie concluziile la care se va ajunge. Iar aceasta se presupunea că va fi o soluție acceptabilă pentru mine! Sigur că nu era acceptabilă! Era o manifestare de neîncredere totală. Era ca și când ai fi înlocuit-o pe Rahela cu Lea.”17

Impasul s-a accentuat. Frații de la Washington considerau că Andreasen era întru totul greșit prin răspândirea îngrijorărilor sale printre membrii bisericii. La rândul lui, Andreasen devenise tot mai convins că ceva nu este în regulă, ceva foarte grav, în legătură cu conducătorii bisericii pe care o iubea. Ajuns la disperare, el a publicat și a răspândit seria binecunoscută a celor șase „Scrisori către biserici,” reeditată într-o carte ce purta același titlu.

Curând după aceea, sănătatea veteranului începuse să slăbească. Nemaifiind în stare să respecte programul viguros din trecut, influența sa nu fusese chiar atât de puternic resimțită. Au început să circule vorbe, unele dintre ele destul de deplasate. În iunie 1959, într-o scrisoare particulară, Andreasen a încercat să formuleze un răspuns cât mai direct: „Permiteți-mi să vă asigur că sunt sănătos – nu am probleme mintale, nu sunt senil, nu sunt nici mort, așa cum s-a spus.” Iar cu privire la doctrină? „Nu, nu am retractat nimic.” Dar nu, folosul nu fusese prea mare. Opt luni mai târziu, povestea cu retractarea încă mai circula.18

În 6 aprilie 1961, reprezentanții denominațiunii, întruniți în Comitetul de primăvară, au consemnat dezaprobarea accentuată față de calea pe care o alesese Andreasen. Autorizația pastorală pe care o avusese atât de mulți ani, i-a fost suspendată. Au fost enunțate două motive: 1) răspândirea discordiei și a confuziei, atât prin declarații, cât și prin scrieri, și 2) refuzul de a răspunde favorabil la apelul de a face o declarație cu privire la diferendele cu Conferința Generală, în alte condiții decât acelea impuse de el personal.19

Nefiind informat cu privire la acțiunea întreprinsă împotriva lui, decât după consumarea faptului, Andreasen a trăit, fără îndoială, una dintre cele mai adânci dureri ale vieții sale. Probabil că harul divin a fost cel ce i-a îngăduit să treacă la odihnă foarte curând după aceea. În 19 februarie 1952, și-a dat ultima suflare. La 1 martie, Comitetul Conferinței Generale a votat revocarea acțiunii anterioare de suspendare a autorizației sale pastorale, fiind înscris încă o dată în anuarul denominațional.20

Kenneth R. Samples, „From Controversy to Crisis: An Updated Assessment of Seventh-day Adventism,” Christian Research Journal, Summer 1988.

T. E. Unruth, „The Seventh-day Adventist Evengelical Conferences of 1955-1956,” Adventist Heritage, vol.4, nr.2.

Samples, op. cit.

Unruth, op. cit.

Termenul original englez sinful flesh în traducere literală înseamnă „carne păcătoasă” sau „trup păcătos” și a fost tradus aici prin „natură păcătoasă,” pentru conformitate. În lumina învățăturilor biblice și a declarațiilor Ellenei White, atunci când se referă la natura umană a Domnului Hristos, probabil că cea mai corespunzătoare traducere a termenului în limba română ar fi „natură fizică degradată de păcat,” sugerând faptul că trupul omenesc al Domnului Hristos nu era desăvârșit, ci era marcat de tarele cauzate de păcat de-a lungul mileniilor.

Cititorii traducerilor în limba română a cărților Ellenei White ar putea fi surprinși de afirmația că termenul „natură păcătoasă” apare cu precădere în scrierile autoarei deoarece în majoritatea cazurilor traducătorii români au folosit o altă expresie. În scrierile Ellenei White, termenul „sinful flesh” apare de cele mai multe ori în forma expresiei biblice din Romani 8:3 „likeness of the sinful flesh.” În Biblia română, aceeași expresie este tradusă prin „fire asemănătoare cu a păcatului,” iar în traducerile române ale scrierilor Ellenei White expresia „sinful flesh” nu este tradusă prin „natură păcătoasă” ci prin expresia biblică românească menționată.

Donald Grey Barnhouse, „Are Seventh-day Adventists Christians?” Eternity, September 1956, articol reprodus în The M. L. Andreasen File: Manuscripts and Letters Pertaining to the Evangelical Conference of 1955-1956, 107: compilație de Jeff Reich, pusă la dispoziție de către Laymen Ministry News Publishing, Rt. 4 Box 94 – C. St. Maries, ID 83861.

ibid.,108

Ibid., 110, accentuat în original.

Pentru o dezbatere a articolelor din revista Ministry, septembrie 1956 și aprilie 1967, vezi Ralph Larson, Cuvântul s-a făcut trup, 224-228, 232-240.

Acest articol este dezbătut amplu de către M. L. Andreasen într-o scrisoare datată în 15 februarie 1957, și reprodusă în Reich, I.

Vezi Reich I.

Ibid., 41. Vezi, de asemenea, M. L. Andreasen, Letters to the Churches, disponibilă Leaves of Autumn Books.

Vezi Reich, 51.

Ibid.

Ibid. 54

Andreasen, 70-73; sublinierile din original.

Reich, 103-104

Raport al Comitetului de primăvară din 1961, în arhivele Conferinței Generale (vezi Virginia Steinweg, Without Fear or Favour: Viața lui M. L. Andreasen, 180).

Reich, 106

 

 

2.

Contactul direct dintre Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și Walter Martin nu a fost continuu. Publicarea cărții The Truth About Seventh-day Adventism (Adevărul despre Adventismul de Ziua a Șaptea) în 1960, a fost urmată de o perioadă de aproape două decenii de relativă tăcere, întreruptă doar ocazional, de publicarea în 1963, a unei alte cărți semnate de Martin și intitulată The Kingdom of the Cults (Împărăția sectelor). În această carte, el îi menționează din nou pe adventiști, dar nu ca o sectă, ci mai degrabă ca niște creștini nedreptățiți și greșit înțeleși. Deși Martin ar fi recunoscut fără rețineri că adventiștii erau oarecum imaturi în teologia lor, deoarece susțineau concepte și învățături pe care el le considera absurde, totuși, nu fără eforturi, a declarat că liderii denominațiunii mărturisiseră că, în esență, se află în armonie cu lumea evanghelică, din perspectiva a ceea ce el considera ca fiind punctele importante ale credinței creștine, iar ca urmare, adventiștii trebuiau considerați frați în Hristos.

Cu toate că preocuparea noastră primară în această lucrare este interacțiunea dintre dl. Martin și Biserica Adventistă, ar fi lipsit de obiectivitate să ignorăm în totalitate evoluția evenimentelor din perioada acestor douăzeci de ani, doar pentru a ne limita la cursul principal al istorisirii. Adevărul este că orientările dezvoltate în biserică în anii 1960 și 1970 ar fi fost de neconceput, dacă nu ar fi existat influența anterioară a lui Martin Walter. Având în vedere acest aspect, deci, mai întâi vom face un tur rapid al evenimentelor și întâmplărilor, în care, din câte știm, Martin Walter nu a avut nici o implicare personală. 21 <

În anii 1960, biserica a fost frământată de „agitația Brinsmead,” cunoscută ca Mișcarea de Redeșteptare cu privire la Sanctuar (Sanctuary Awakening Fellowship). Frustrat de explicațiile vagi și superficiale referitoare la pregătirea sfinților pentru a sta fără Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, Robert Brinsmead și-a expus propria lui concepție și anume că desăvârșirea caracterului este irealizabilă în prezent (datorită influenței „păcatului originar” – subiect despre care vom auzi vorbindu-se mai mult sau mai puțin), dar, în ciuda acestui fapt, desăvârșirea este o condiție a mântuirii celor ce îl vor întâmpina pe Domnul Hristos la cea de a doua venire. În concepția lui Brinsmead, această deficiență urma să fie suplinită prin harul lui Dumnezeu, prin actul final al ispășirii ce va avea loc la încheierea lucrării de slujire ca Mare Preot a lui Hristos.

Mișcarea a atras un număr de membri ai bisericii și a derutat pe mulți alții. O contribuție majoră la această confuzie a fost aceea că eforturile celor care încercau să combată învățăturile lui Brinsmead, erau ele însele inconsecvente și contradictorii. Se argumenta că Brinsmead a amânat realizarea desăvârșirii caracterului până într-o perioadă când va fi prea târziu pentru aceasta; iar alții susțineau că Brinsmead situa desăvârșirea prea devreme în timp. Unii spuneau că cei ce nu vor atinge starea de desăvârșire morală înainte de timpul ispășirii finale, vor fi pierduți. Alții afirmau că, indiferent de timpul ispășirii finale, desăvârșirea caracterului nu va fi atinsă pe acest pământ înainte de glorificare. Până și observatorii aflați în afara cercurilor adventiste s-au întrebat uimiți cum de a reușit biserica să supraviețuiască în contextul unor asemenea puncte de vedere doctrinare conflictuale. 22

După ce valul frământărilor a trecut, poziția (mai mult sau mai puțin) oficială a bisericii părea a fi aceea că, înainte de cea de a doua venire, nu există nici o posibilitate ca cei credincioși să atingă starea de absență deplină a păcatului. Susținută la început de către Edward Heppenstall, în ultima parte a anilor 1960, această concepție a constituit poziția comună a mai multor persoane ca Raymond Cottrell, Harry Lowe, E. W. Vick, L. C. Naden, Norval F. Pease, Hans K. LaRondelle, Taylor G. Bunch, Ralph S. Watts și Desmond Ford. 23

Ar fi o evaluare simplistă să spunem că acești oameni favorizau neascultarea, în timp ce aceia din gruparea Mișcării de Redeșteptare erau de partea ascultării. Cu toții se confruntau cu o infiltrare ideologică în gândirea teologică adventistă, în mare parte încă neconștientizată la data aceea. Adus în atenția bisericii pentru prima dată de către Robert Brinsmead, iar apoi adoptat și adaptat de către adepții Mișcării de Redeșteptare, conceptul teologic ce s-a evidențiat ca fiind în miezul dezbaterilor a fost păcatul originar.

Probabil că cea mai mare ironie a timpului a fost aceea că, atât Conferința Generală, cât și Robert Brinsmead, și-au abandonat pozițiile inițiale pe care le susținuseră la începutul anilor 1960 cu privire la subiectul desăvârșirii (Comitetul de apărare literară al Conferinței Generale, precum și mulți autori reprezentativi ai timpului susținuseră ideea desăvârșirii înainte de timpul de probă; iar Brinsmead sprijinea ideea realizării desăvârșirii în timpul ispășirii finale). Se pare că argumentele folosite de către Heppenstall pentru a combate Mișcarea fuseseră suficient de convingătoare, astfel încât Brinsmead și majoritatea urmașilor lui au capitulat la începutul anilor 1970.

Alegând să-și mențină propriile concepții cu privire la păcatul originar și să se elibereze de influența restrictivă a Bisericii Adventiste ca organizație, în cele din urmă, Brinsmead și-a condus teoriile nou descoperite spre un final logic, renunțând în felul acesta la convingerea sa în biruința asupra păcatului și desăvârșirea ultimei generații de credincioși și reorientându-și atacurile împotriva poziției exprimate de biserică în Questions on Doctrine cu privire la natura lui Hristos la întrupare, despre care susținea că a fost natura umană de după cădere. Un alt motiv major de îngrijorare s-a ivit la sfârșitul anilor 1950 – posibilitatea respingerii doctrinei despre Sanctuar, era doar o chestiune de timp.24 Păzirea sabatului va intra în atenția criticilor prin 1981. 25

De-a lungul anilor în care Brinsmead își evidențiase prezența, fulgerând de la un capăt la celălalt al orizontului adventist, alții au ales să procedeze într-o manieră mai puțin spectaculoasă. Așa cum s-a spus, până spre ultima parte a anilor 1960, concepția predominantă a bisericii părea a fi destul de solid ancorată în ideea nerealizării desăvârșirii înainte de glorificare. Punctul de vedere era, desigur, fundamentat pe concepția că natura lui Hristos la întrupare fusese natura umană de dinainte de cădere, așa cum susținea Questions on Doctrine. Asociată cu învățătura tradițională evanghelică a ispășirii definitivate pe Calvar, aceste concepte realizaseră o imagine teologică de ansamblu a bisericii noastre, destul de acceptabilă pentru cei ce își îndreptau privirile spre ea.

Unii se temeau că, dacă nu se luau măsuri imediate, învățăturile discutabile, neclarificate în urma conflictelor cu Brinsmead, ar fi putut deveni concepții universal acceptate. Dar n-a fost să fie așa. Printre acțiunile interpretate ca fiind un efort de a întări pozițiile teologice adoptate de Questions on Doctrine a fost și publicarea, în 1971, a cărții Movement of Destiny (Mișcarea Destinului), scrisă de L. E. Froom. Această carte a produs tot atâta îngrijorare ca și Questions on Doctrine, dacă nu chiar mai multă și – dintr-un motiv foarte ușor de înțeles – paginile ei conțineau date care ar putea fi clasificate fără dificultăți ca fiind printre cele mai neglijente sau cele mai necinstite „cercetări” care s-au strecurat vreodată în publicațiile adventiste de ziua a șaptea.

Probabil, cel mai flagrant dintre exemplele ce pot fi citate, se află la pagina 497. Sub titlul „Natura lui Adam înainte de cădere,” dr. Froom a enumerat nouăsprezece declarații care conțin elemente de susținere ale ideii expuse de către el. Fiecare declarație include una sau mai multe extrase din scrierile sorei White. Totuși, nici unul dintre citate nu dovedește poziția lui Froom. Dimpotrivă, mai multe dintre ele – dacă sunt cercetate în contextul original – contrazic în mod explicit tocmai concepția pe care erau menite să o argumenteze.

Cea de a șasea, a șaptea și a opta dintre cele nouăsprezece citate selecționate din scrierile lui Ellen G. White provin din aceeași sursă originală și pot fi găsite în cartea Selected Messages (Mărturii Selectate), volumul unu, pag. 252 – 256. Acolo descoperim, nu fără o considerabilă uimire, că pasajul din care sunt preluate citatele începe cu cuvintele „Luând asupra Sa natura umană în starea ei decăzută…”26 Faptul că o asemenea referință a putut fi prezentată ca dovadă într-un capitol intitulat „Natura lui Adam înainte de cădere,” a pus la grea încercare imaginația tuturor celor ce deveniseră conștienți de problemă.

Această nouă carte a fost, probabil, ceea ce a determinat ruperea tăcerii multor glasuri de protest care existaseră până atunci în stare latentă în interiorul bisericii. În orice caz, începutul anilor 1970 a înregistrat o schimbare vizibilă în acest sens.27 Doi dintre editorii de la Review and Herald au deschis calea. Thomas A. Davis a scris mai întâi în Romans for the Everyday Man (Romani pentru omul obișnuit). Abordând subiectul în cadrul dezbaterii pasajului din Romani 8:3 („Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”), Thomas a prezentat pur și simplu declarația clară a lui Ellen White, în care spune că, „asemenea fiecărui copil al lui Adam, El a luat asupra Sa, odată cu natura umană, și rezultatele marilor legi ale eredității.”28

Cea de a doua voce care urma să fie auzită, a fost aceea a lui Herbert E. Douglass. Scriind editorialul revistei Review, el a afirmat că Domnul Hristos „și-a asumat problematica umană, beneficiind de aceleași resurse și aptitudini de care poate dispune un om, și s-a împotrivit ispitelor lui Satana în aceleași condiții în care este nevoit să li se împotrivească omul.”29

La sfârșitul anului 1971 și începutul lui 1972, în trei săptămâni succesive, Douglass și-a expus în mod detaliat cercetările, devenind din ce în ce mai clar și mai convingător, și utilizând de fiecare dată citate tot mai numeroase și mai directe din Spiritul Profeției. Trei ani după aceea, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, Douglass a continuat să sublinieze realitatea naturii umane a lui Hristos. Când a fost întrebat ce l-a determinat să procedeze astfel, Douglass a scris: „Era evident că subiectul devenise un argument reprezentativ al tuturor celor ce credeau că nu vor mai vedea vreodată publicat acest adevăr… Eu nu am dorit decât să le ofer pur și simplu un sprijin călduros, cu privire la un punct de vedere deosebit de proeminent în istoria bisericii noastre și, de asemenea, proeminent în viețile și gândirea multor frați din conducerea Conferinței Generale, alături de care am slujit zi de zi.”30

Subiectul naturii lui Hristos este strâns legat de problema desăvârșirii caracterului. Motivul este ușor de dedus: Dacă Domnul Hristos a venit în lumea noastră cu o natură căzută și nu a avut nici un avantaj de care omul nu ar putea beneficia, ar fi logic să acceptăm apelul Bibliei de a trăi o viață sfântă în sensul literal al cuvântului. Dar, pe de altă parte, dacă Domnul Hristos s-a bucurat de avantajul substanțial al unei naturi necăzute, atunci ar fi dificil și chiar nerezonabil să așteptăm ca omul căzut să învingă păcatul, așa cum a făcut-o Hristos. Prin urmare, la începutul anilor 1970, când subiectul naturii lui Hristos a intrat din nou în centrul atenției, era foarte normal să se ridice și câteva întrebări cu privire la sfințire și desăvârșirea caracterului. Aceasta și-au propus și editorii de la Review and Herald, într-un număr special al revistei (16 mai 1974), dedicat subiectului neprihănirii prin credință.

Autori ca C. Mervyn Maxwell, Don Neufeld, George Vandeman, Herbert Douglass și Kenneth Wood s-au dovedit a fi uniți în susținerea concepției că neprihănirea prin credință însemna, într-o analiză finală, biruința împotriva păcatului. Este ușor de imaginat faptul că, promulgarea unor asemenea puncte de vedere ar fi putut da naștere unor tulburări. Aceia care susțineau Questions on Doctrine și Movement of Destiny au fost, bineînțeles, plasați într-o poziție dificilă, fiind nevoiți să armonizeze învățăturile celor două cărți cu ceea ce prezenta Review la începutul anilor 1970. Se părea că, încă o dată, s-a produs o scindare teologică majoră. Dar totul s-a desfășurat într-o atmosferă oarecum liniștită. Curând această situație avea să se schimbe.

În 1975, Gillian Ford a scris o lucrare intitulată „The Soteriological Implications of Human Nature of Christ” (Implicațiile soteriologice ale naturii umane a lui Hristos). Deși publicată sub numele ei, era evident că ideile promovate sunt identice cu cele ale soțului ei, Desmond. În lucrare se conturau trei poziții majore: doctrina naturii umane căzute a lui Hristos era în întregime respinsă; neprihănirea prin credință era definită ca fiind o îndreptățire în exclusivitate atribuită (adică sfințirea vieții cuiva nu avea nici o legătură cu mântuirea lui); iar conceptul desăvârșirii caracterului în timpul acestei vieți era declarat ca totală erezie. Fără alte adăugări, lucrarea dovedea în mod clar că dezbaterile ajunseseră într-o fază critică.

La începutul lunii februarie 1976, pozițiile doctrinare susținute de dr. Ford au fost examinate în cadrul unei întruniri la care au participat numeroși lideri ai bisericii Australiene. J. W. Kent și F. A. Basham au fost cei dintâi care și-au exprimat îngrijorările cu privire la posibilitatea ca dr. Ford să se fi așezat într-o poziție ireconciliabil opusă învățăturilor bisericii. Se pare că acuzațiile de acest fel nu l-au surprins deloc pe Ford. În aparență, întrunirea nu a condus la adoptarea nici unei măsuri, stabilindu-se o a doua întrunire ce avea să se desfășoare în luna aprilie 1976, la Palmdale, California. Întrunirea de la Palmdale s-a finalizat prin formularea unei declarații oficiale, destinată clarificării subiectelor. În realitate, nu se clarificase nimic. Dr. Ford a revenit în țara natală, proclamând că la Palmdale s-a petrecut „ceva minunat,” deoarece declarația formulată susținea concepția lui că neprihănirea prin credință nu include nimic altceva decât o îndreptățire forensică (legală).

Totuși, alții au înțeles diferit declarația. Atât Kenneth Wood, editor al Review and Herald, cât și Robert H. Pierson, președintele Conferinței Generale, au pus la dispoziția membrilor bisericii un raport al întrunirii, publicat în revista Review and Herald. Când textul concret al declarației de la Palmdale a ajuns în mâinile cititorilor, a devenit evident faptul că, spre deosebire de versiunile eronate ajunse în Australia, declarația nu îi oferea lui Ford sprijinul pe care și l-ar fi dorit. În cele din urmă, în loc de a constitui o rezolvare, acest eveniment nu a făcut decât să accentueze confuzia deja existentă.

Nici cu privire la subiectul naturii Domnului Hristos, Palmdale nu reușise să definească o rezoluție. După descrierea celor două concepții, cea referitoare la natura de dinaintea căderii și cea a naturii de după cădere, raportul prezentat în Review preciza că, „indiferent care dintre cele două concepții privitoare la natura umană a lui Hristos sunt susținute de către creștini, noi credem că învățătura centrală este aceea de a-L recunoaște pe Isus ca Mântuitor al întregii omeniri și că, prin viața biruitoare pe care a trăit-o în trup omenesc, El face posibilă legătura dintre divinitate și umanitate.”31

Această declarație afirma în mod clar că acest punct de doctrină nu este considerat esențial. Membrii bisericii erau liberi să aleagă între cele două concepții care se excludeau reciproc și conduceau la concluzii foarte diferite (deși este posibil ca acest aspect să nu fi fost bine înțeles în acel timp), rămânând totuși pe o poziție sănătoasă și echilibrată. Deși ideea că toți oamenii sunt liberi să aleagă în domeniul lucrurilor spirituale, ar fi trebuit să existe dintotdeauna în mințile lor, totuși este foarte nefericit faptul că una dintre pozițiile doctrinare istorice susținute de Adventism – și în special de Spiritul Profeției – era atât de puțin înțeleasă și apreciată în adevărata ei însemnătate. Nu putem decât să ne întrebăm cu uimire, care ar fi putut fi rezultatul, dacă studiul vast al lui Ralph Larson în domeniul Hristologiei Adventiste (The Word Was Made Flesh – Cuvântul s-a făcut trup), ar fi fost realizat cu zece ani mai devreme și ar fi fost în stare să își exercite influența la acea dată când, probabil, era cea mai mare nevoie de el.

În cel de-al doilea trimestru al anului 1977 (aprilie – iunie), în centrul atenției s-a aflat Lecțiunea Școlii de Sabat, scrisă de Herbert Douglass. Intitulată „Jesus the Model Man” (Isus – omul model), seria de lecții trata subiecte ca natura umană a lui Hristos, Hristos exemplul nostru în biruirea păcatului, desăvârșirea ultimei generații. Dacă un articol întâmplător, apărut într-o revistă, putea fi trecut cu vederea de către oponenții punctelor lui de vedere, lecțiile zilnice destinate unui studiu de treisprezece săptămâni se dovediseră prea greu de înghițit pentru ei. Glasuri din ce în ce mai puternice au început să se opună folosirii materialelor pregătite. Un protestatar îngrijorat scria că opoziția față de aceste învățături este „extrem de răspândită printre pastori de pretutindeni din biserică și se pare că va continua să crească dacă frații de la Washington nu își recunosc greșeala.”32

În luna august, în arena discuțiilor își face apariția o nouă publicație, The Shaking of Adventism (Zguduirea Adventismului). Fapt destul de ciudat, autorul era un pastor anglican, Geoffrey J. Paxton, care declara că nutrește un mare interes față de soarta Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Lucrarea pretindea a fi o evaluare prietenoasă a afirmațiilor în care Biserica Adventistă susținea că este continuatoarea Reformațiunii. Cu toate acestea, Paxton a căzut pradă ispitei aproape universale de a idolatriza omenescul. În loc de a cerceta continuitatea Reformațiunii din perspectiva progresivității, el analiza totul în lumina propriilor lui idei preconcepute, prin prisma cărora vedea Reformațiunea într-o formă definitiv cimentată. Evident, orice înțelegere avansată, care depășea interpretările lui Luther și pe acelea culese de Paxton din scrierile „teologilor Reformațiunii,” era consisderată confuză ori eretică.

Oricât de evidente erau predispozițiile teologice ale lui Paxton, acestea nu l-au împiedicat să atragă, pe parcursul călătoriei lui prin Statele Unite, mulțimi mari de adventiști care îl ascultau, invocând nevoia bisericii de a avea o conducere conservatoare, care să se pocăiască de teologia ei „romano – catolică” și lăudând ideile lui Desmond Ford și Robert Brinsmead. Este interesant că Paxton nu acorda nici o atenție doctrinei adventiste cu privire la sanctuar și el evita subiectul cu scrupulozitate în toate discursurile sale. Având în vedere relația strânsă pe care o avea cu dr. Ford, oricine își poate da seama că Paxton fusese suficient de amabil să nu proclame înainte de vreme concepțiile acestuia.

În sabatul din 27 octombrie 1979, dr. Ford a lansat în scenă ultimul act al conflictului început odată cu apariția cărții Questions on Doctrine. Din motive pe care numai el le știe cu adevărat, Ford a ales acea zi pentru a recunoaște în mod public faptul că, de mai bine de treizeci de ani, renunțase să creadă în doctrina adventistă cu privire la Sanctuar. Evident, credința în inspirația lui Ellen White era de asemenea așezată sub semnul întrebării. El era dispus să accepte și să se apere în fața oricăror urmări ce aveau să survină în urma unei asemenea declarații. Ford era privit ca un om rațional. Acceptând niște premise false, el a fost suficient de rațional pentru a le duce până la punctul final.

Pentru mulți, acea zi a fost o zi de răscruce. Unii au salutat cu bucurie anunțul lui Ford. Alții au pășit înapoi surprinși și șocați. Iar alții se întristau, înțelegând că dincolo de simțământul de nesiguranță pe care îl trăiseră în preajma talentatului predicator, se afla mai mult decât înțeleseseră ei până atunci. Pentru toți a fost o zi crucială. Ce vor crede în continuare?

În aceste circumstanțe, Walter Martin urma să-și reia contactele cu Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

21 Pentru o înțelegere mai clară și mai profundă a celor întâmplate în această perioadă de timp, vezi Russell R. Standish și Colin D. Standish. Adventism Challenged, volumele unu și doi, disponibile la Hartland Publications.

22 Vezi Geoffrey Paxton, The Shaking of Adventism, 107 – 115.

23 Ibid., 112

24 Vezi Robert D. Brinsmead, 1844 Re-examined.

25 Verdict, Iunie 1981.

26 Pentru o analiză completă a acestui pasaj, vezi Ralph Larson. The Word Was Made Flesh, 249 – 259.

27 Pentru un rezumat excelent cu privire la evoluția dezbaterilor privitoare la natura umană a lui Hristos, vezi Bruno W. Steinweg, The Doctrine of the Human Nature of Christ Among Adventists Since 1950, ediție revizuită.

28 Thomas A. Davis, Romans for Everyday Man, 105; citat în Steinweg, 10.

30 Scrisoare, Douglass către Steinweg, 12 ianuarie, 1986, citată în Steinweg, 12.

31 Review and Herald, 27 mai 1976: citat în Steinweg, 15.

32 Jack D. Walker, Adventist News Service, publicat de autor, Route 2, Box 319-C, Goodlettsville, TN 37072; citat în Steinweg, 13.  

 

 

3.

Era ianuarie 1980. Vestea despre negarea bruscă și în mare parte neașteptată a doctrinei adventiste de către dr. Ford, și-a croit drumul spre nord, traversând granița internațională a paralelei patruzeci și nouă. Deodată, tulburarea s-a strecurat în inima și mintea unui profesor de religie de la Academia adventistă din Kelowna British Columbia. Căutând să ajungă la rădăcina problemelor, el s-a decis să cunoască adevărul cu privire la biserica sa și cu privire la liderii ei, în care avusese încredere. Concluzia lui era că miezul problemelor trebuie să se afle în înțelegerea dezbaterilor care avuseseră loc cu douăzeci și cinci de ani înainte.

Scriindu-i lui Walter Martin, profesorul îi spunea: „Uneori este destul de greu să înțelegi cu claritate situația unei denominațiuni. Oare suntem noi divizați?”

„V-aș fi recunoscător dacă ați putea să-mi oferiți orice date de care dispuneți în urma cercetărilor dumneavoastră, pentru a mă ajuta să limpezesc în mintea mea acest subiect odată pentru totdeauna.”33

Răspunsul a sosit după aproape un an. Scuzându-se pentru întârziere, pe motivul programului lui „teribil” de încărcat, dr. Martin i-a criticat cu asprime pe acei adventiști care se deziceau de învățăturile promovate în Questions on Doctrine. Faptul că urmărise îndeaproape Adventismul era evident. Iar atitudinea unora, ajunși în conducerea bisericii, spunea el, a fost de natură să „favorizeze un fenomen ce poate fi definit în prezent ca o schismă crescândă în interiorul denominațiunii Adventiste de Ziua a Șaptea.”

Cu referire la pozițiile doctrinare adventiste, el a declarat în mod limpede: „Dacă ai o prăjitură și o mănânci, nu o vei mai avea. Nimeni nu poate să le aibă pe amândouă în același timp. Fie denominațiunea Adventistă de Ziua a Șaptea a crezut în cele expuse în Questions on Doctrine, fie au tipărit niște idei pe care doar pretindeau a le crede. Eu nu accept varianta a doua și toate dovezile sunt în favoarea celei dintâi. Dacă doriți, puteți să vă consultați cu dr. (Roy Allan) Anderson. Este un om de onoare și are o memorie bună: iar dacă va trebui să ajungem în posesia unor date concrete, „aceia care caută să diminueze semnificația lucrării Questions on Doctrine nu vor avea prea mult succes în apărarea unor poziții duplicitare.”34

Ar fi important să ținem seama de faptul că, până la data aceea, influența lui Walter Martin ajunsese mult mai puternică decât fusese în anii 1950. În calitate de fondator și președinte al Christian Research Institute (Institutul de Cercetare Creștin) și ca vorbitor principal al programelor de radio „Bible Answer Man” (Biblia îi răspunde omului), Walter Martin nu era o personalitate nesemnificativă în cercurile teologice. Tot ceea ce scria și rostea zilnic în fața unui auditoriu de două, trei milioane de oameni, avea un mare impact.

Deși se vorbea adesea că dr. Martin ar fi revenit la implicarea sa activă în disputele gălăgioase din perioada anilor 1980, prezența sa pare insesizabilă. Este posibil ca influența lui să fi fost cu atât mai mare, tocmai pentru că manifestase o atât de mare reținere. În luna aprilie 1985, lucrarea sa clasică The Kingdom of Cults a văzut încă o dată lumina tiparului în cea de a treizeci și șasea ediție. Recent revizuită și dezvoltată, cartea de 544 de pagini conținea un apendice de 92 de pagini dedicat în exclusivitate Adventismului de Ziua a Șaptea (aproape o șesime din carte și cu patru pagini mai mult decât secțiunii celei de a doua ca mărime, dedicată Martorilor lui Iehova). Martin îi amintește din nou pe adventiști ca fiind mai degrabă creștini decât eretici sectanți, deși nu fără o notă de precauție și teamă.

„Până în prezent, consider că trebuie să rămân la evaluarea mea de la început cu privire la Adventismul de Ziua a Șaptea, așa cum a fost prezentat pe larg în prima mea carte cu privire la acest subiect, precum și ulterior în acest volum. Numai evenimente încă necunoscute mie, dar bine știute de Însuși Domnul, vor decide dacă evaluarea mea necesită o revizuire în viitor. Rugăciunea mea este ca aberantele curente din interiorul Adventismului contemporan să nu învingă, iar Adventismul să continue a fi o denominațiune, deși unică, totuși creștină și evanghelică.”35

Înțelegem încă odată că dr. Martin nu își pierduse interesul în urmărirea evenimentelor din interiorul bisericii noastre:

În perioada ultimilor zece ani (de la începutul lui 1970), denominațiunea Adventistă de Ziua a Șaptea s-a confruntat cu tulburări, atât administrative, cât și doctrinare, mai accentuate decât orice frământare de până acum în istoria organizației. Conducători și pastori adventiști au fost îndepărtați din mijlocul lor, datorită presupuselor sau doveditelor incorectitudini în activități financiare, inclusiv însușirea frauduloasă de fonduri. La nivelul guvernului Statelor Unite, precum și al IRS, SEC, FBI și Departamentul de Justiție, s-au inițiat cercetări, iar unii administratori ai Conferinței Adventiste de Ziua a Șaptea au ajuns chiar să fie chemați în fața justiției pentru fraude. Din punct de vedere doctrinar, biserica a ajuns în stadiul unei rupturi profunde între acei membri și lideri care sunt temeinic plasați în tabăra creștinilor evanghelici și acei membri și lideri care, datorită accentului pus asupra neprihănirii prin fapte și legalismului și asupra statutului profetic acordat fondatoarei Ellen G. White, ar putea împinge denominațiunea, cândva în viitor, în afara granițelor evanghelice și probabil chiar într-un adevărat sectarism.”36

În dorința de a cita „o declarație publică și oficială a reafirmării sau negării autorității cărții adventiste Questions on Doctrine,” în februarie 1983, Martin a scris Conferinței Generale. În 29 aprilie, 1983, W. Richard Lesher, vice-președinte al Conferinței Generale, i-a răspuns printr-o scrisoare personală. Răspunsul său conține, printre altele:

„Ați dorit să știți dacă adventiștii de ziua a șaptea continuă să adere la convingerile formulate în Questions on Doctrine, în aceeași măsură în care au făcut-o în 1957. Răspunsul este Da. În scrisoarea dumneavoastră ați menționat că unii s-au opus răspunsurilor publicate atunci și, într-o anumită măsură, aceeași situație există și astăzi. Dar, cu siguranță, marea majoritate a adventiștilor de ziua a șaptea este în armonie cu concepțiile exprimate în Questions on Doctrine.”37

Pe temeiul unei asemenea asigurări, Walter Martin a proclamat din nou în fața lumii că adventiștii erau – cel puțin până la acea dată – creștini.

Pe parcursul disertației sale voluminoase cu privire la Adventism, Martin s-a folosit de ocazia de a aborda încă odată subiectul ispășirii. Respingând acuzația referitoare la teoria ispășirii incomplete, el a afirmat că, în prezent, adventiștii cred că ispășirea a fost un act complet și încheiat pe cruce. Astfel, noi am fost informați că învățătura susținută mai bine de un secol de către adventiștii de ziua a șaptea – lucrarea de mijlocire din sanctuarul ceresc – „a fost respinsă de către denominațiunea Adventistă de Ziua a Șaptea.”38

De fapt, Martin afirmă că acest concept este demonstrabil, nu pe baza scrierilor vreunui adventist nesemnificativ, ci chiar pe temeiul declarațiilor lui Ellen G. White, scrise în Review and Herald, 21 septembrie 1901.” Apoi, citează cele ce urmează:

„Crucea lui Hristos a fost asemenea punții așezate între cer și pământ și când Tatăl a privit sacrificiul Fiului Său, Și-a aplecat fața spre El în semn de recunoaștere a desăvârșirii Lui. 'Destul’ a rostit El, ‘Ispășirea a fost îndeplinită”39 Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că acest citat se află, în realitate, în Review and Herald din 24 septembrie 1901, și că, în original, ultimul cuvânt citat este „deplină” și nu „îndeplinită,” așa cum l-a scris Martin.

Curând după ce ultima ediție a cărții lui Martin a ajuns în mâinile publicului, îl descoperim apărând în „John Ankerberg Show,” o foarte populară emisiune evanghelică televizată. În program, cel de-al doilea invitat la dezbaterile lui Ankerberg, nu era altul decât William Johnsson, editor al Adventist Review.

Deși interviul (unii ar spune „confruntarea”) a fost transmis într-un serial alcătuit din cinci părți, în realitate a fost filmat într-o singură ocazie. În scenă se aflau William Johnsson și Walter Martin, iar John Ankerberg se deplasa cu microfonul printre participanții din auditoriu, intervenind din când în când prin scurte comentarii și conducând dialogul.

Ankerberg a început cu o dezbatere privitoare la Questions on Doctrine, menționând că împotriva acestei cărți a existat o anumită opoziție. Johnsson a recunoscut că M. L. Andreasen făcuse o obiecție referitoare la poziția cărții asupra naturii lui Hristos și ispășire, dar nu a ezitat în a-și exprima încrederea cu privire la „conducerea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, care nu a încetat să adere la Questions on Doctrine.” Pentru a-și susține convingerea, nu era necesar decât să sublinieze faptul că lucrarea fusese deja tipărită de opt ori și în prezent existau mai mult de 150 000 de exemplare publicate.40

Cea mai mare parte a discuțiilor s-a concentrat în mod distinctiv asupra rolului lui Ellen White: era Ellen White considerată un „comentator și interpret infailibil al Scripturilor,” sau adventiștii aveau libertatea de a alege să ignore oricare dintre sfaturile ei? Pentru a complica subiectul, Martin a pretins că în perioada de început a lucrării ei, Ellen White negase divinitatea absolută a lui Hristos – dar că își schimbase poziția mai târziu. Johnsson a protestat, afirmând că el nu a auzit niciodată de existența vreunei referințe de acest fel, dar atmosfera discuțiilor fusese deja marcată.41

Martin crease o dilemă artificială și distorsionată; dar Johnsson era în lumina reflectoarelor și se aștepta un răspuns. Înțelegând inițiativa, el a vorbit astfel: „Răspunsul meu este următorul: ea nu este un comentator și interpret infailibil al Scripturii.”

Johnsson căzuse în capcana unuia dintre cele mai vechi șiretlicuri ale interlocutorului, unul care funcționase prea adesea și prea bine. Pune o întrebare distorsionată și apoi insistă asupra unui răspuns neoficial. Este evident că orice răspuns care nu începe cu sublinierea aspectelor deficitare ale întrebării, va deveni inevitabil o componentă a acestor deficiențe.

Ocazional, atenția s-a orientat spre doctrina sanctuarului. Martin, așa cum era de așteptat, s-a legat de interpretarea adventistă a capitolului nouă din Evrei și de judecata de cercetare. Pe măsură ce Johnsson vorbea în apărarea acestor adevăruri, Martin se pregătea să intervină, afirmând că, indiferent cum ar putea fi înțeleasă această judecată, cu siguranță nu va putea afecta în vreun fel mântuirea credinciosului. John Ankerberg s-a alăturat discuției, spunând că judecata avea doar scopul de a „oferi răsplata.” Natural, o asemenea idee a îndepărtat imediat atenția de la importanța reală a judecății. („Deși este posibil ca judecata să aibă o legătură cu numărul stelelor pe care le ai în coroana ta sau cu numărul camerelor pe care le vei avea în casa ta cerească, dar ce contează aceasta?”)

Aflat sub presiune, atât din partea gazdei, cât și din partea interlocutorului său, fratele Johnsson i-a liniștit în cele din urmă, declarând: „Ei bine, nu cred că judecata este destinată mântuirii noastre, în nici un fel.” Odată smulsă această afirmație, era timpul ca discuția să fie orientată spre alte subiecte. Îndată, Ankerberg și Martin s-au asociat pentru a-și exprima îngrijorarea că fratele Johnsson ar putea suferi datorită poziției sale, exprimată împotriva lui Ellen White. Desmond Ford a fost concediat, judecaseră ei, poate că veți fi și dumneavoastră.

Un segment scurt al dezbaterilor fusese dedicat întrebărilor venite din partea auditoriului. Interesul a fost atras în mod special de următoarea întrebare pusă de un participant ce se identificase drept pastor adventist:

„Mă întreb dacă dr. Johnsson ne poate spune ce aplicație practică are pentru mine, în calitate de creștin, învățătura legată de anul 1844? Această învățătură ne expune interpretărilor greșite și dizgrației lumii creștine și a fraților noștri evanghelici. De ce să nu renunțăm pur și simplu la această idee? Ce valoare are? Ca pastor, eu nu am fost niciodată capabil să descopăr nici măcar un singur element creștin valoros în această doctrină.”42

Bineînțeles, un asemenea atac a mers direct la inima audienței. Dar, ar fi putut constitui de asemenea o provocare lansată la adresa noastră, ca popor, de a conștientiza în mod inevitabil, cât de mic este procentul membrilor noștri care posedă ceva mai mult decât niște idei vagi cu privire la sanctuar și însemnătatea lui. Acest domeniu fusese aproape întru totul ignorat înainte de perioada în care apariția lui Robert Brinsmead făcuse necesară o aprofundare. Iar acum, în lumina importanței rolului pe care această doctrină trebuia să-l dețină în cadrul scenelor finale ale marii lupte, o asemenea ignoranță și neglijență nu își găseau nici o scuză. În orice caz, era evident că acest adevăr necesita o mai mare atenție.

În încheiere, Ankerberg l-a întrebat pe Martin dacă Adventismul era aproape de stadiul în care să poată fi așezat fără rezerve în rândul sectelor. Răspunsul, suficient de discret, era previzibil: nu încă, dar tot mai aproape. Cu asigurările iubirii și a atenției evanghelice, seria emisiunilor s-a încheiat.

La mai puțin de trei ani după aceea, în vara anului 1988, Christian Research Journal, revista oficială a Institutului de Cercetare Creștin, condus de Martin, publică un articol de șase pagini, intitulat „From Controversy to Crisis: An Updated Assessement of Seventh-day Adventism” (De la controversă la criză: O evaluare actualizată a Adventismului de Ziua a Șaptea). Deși fusese scris de către Ken Samples, articolul reprezenta în mod evident o continuare a procesului de evaluare început de Walter Martin cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Samples schițase istoria dialogului Adventist/Evanghelic începând din 1955 și până la data respectivă. Relatările privitoare la întrunirile de atunci și publicarea lucrării Questions on Doctrine sunt corecte, cu excepția ideilor preconcepute ale autorului, care se dovedesc uneori a fi împotriva pozițiilor doctrinare ale Adventismului. Străbătând cursul timpului, Samples își conturează propria teză și anume că, în realitate, în prezent, există două feluri distincte de Adventism: „În timp ce Questions on Doctrine este considerată a fi originea Adventismului Evanghelic, cartea reprezintă, de asemenea, ținta atacurilor celor ce susțin Adventismul Tradițional. În urma publicării ei, M. L. Andreasen, un respectat teolog adventist, a criticat sever Questions on Doctrine, declarând că, după părerea sa, Adventismul s-a vândut pe sine Evanghelicilor. Câțiva ani mai târziu, în timpul administrației Pierson, doi teologi proeminenți, Kenneth Wood și Herbert Douglass, declaraseră că publicarea lucrării Questions on Doctrine a fost o mare greșeală.”43

Nu mai este nevoie să precizăm, Samples și Martin simpatizau mai mult cu Adventismul „Evanghelic” decât cu cel „Tradițional.” Ceea ce îi deranja în mod deosebit însă, era retragerea autorizației pastorale a lui Desmond Ford, pe care ei îl descriau ca fiind „un teolog prolific și minuțios.” Articolul exprima îngrijorarea cu privire la semnalele confuze ce vin dinspre denominațiune și conduc la o concluzie evidentă, pe care mulți din interiorul denominațiunii încă o neagă: „Deși deciziile Conferinței Generale par să se exprime în favoarea Adventismului Tradițional, denominațiunea neagă faptul că, în realitate, se străduiește să elimine toate influențele evanghelice (prin concedierea sau demisia forțată a unor angajați denominaționali). Mulți pastori adventiști și profesori de religie mai în vârstă ar contesta cu putere această declarație. Totuși, s-ar părea că încă există un mare număr de adventiști care suferă persecuția declanșată împotriva evanghelicilor, desigur, nu atât de evidentă după Glacier View (întrunirea oficială care s-a pronunțat împotriva convingerilor lui Ford).”44

Ca notă de încheiere, se concluziona că „referitor la acuzația că Adventismul Tradițional este o sectă necreștină… s-ar părea că acesta este cel puțin aberant, ambiguu sau neconcludent cu privire la adevărul biblic (cum ar fi, concepția lor despre îndreptățire, natura lui Hristos, întemeierea pe o autoritate nebiblică). Trebuie menționat de asemenea că, dacă tabăra tradițională continuă să se îndepărteze de Questions on Doctrine și să o promoveze pe Ellen White ca fiind comentatorul și interpretul infailibil al bisericii, într-o zi, denominațiunea ar putea merita pe deplin denumirea de „sectă,” fapt recunoscut chiar de către unii adventiști.”45

După publicarea acestui articol mai rămăsese doar o singură ocazie semnificativă pentru dialogul dintre adventiști și Walter Martin. Această ocazie finală ne-a fost oferită în 26 ianuarie 1989, prin intermediul a două întruniri desfășurate la biserica Campus Hill din Loma Linda. Din fericire, această ultimă ocazie a fost, fără nici o îndoială, cea mai grăitoare.

.......

33 Scrisoare, Willard L. Santee către Walter Martin: copie păstrată de autor.

34 Scrisoare, Walter Martin către Willard Santee: copie păstrată de autor.

35 The Kingdom of Cults, 410

36 Ibid.

37 Ibid.

38 Ibid. 434

39 Ibid.

40 The Evangelical Conferences and Their Aftermath, (Pilgrims Rest, Beersheba Springs, TN 37305), 110.

41 Este interesant de observat faptul că în The Kingdom of the Cults, Martin prezintă o dezbatere lungă privitoare la lucrarea Ellenei White, incluzând o mențiune a acestei acuzații de arianism. Deși nu aduce nici o dovadă pentru a-și susține pretenția. Fratele Johnsson trebuie scuzat pentru ignoranța sa cu privire la o asemenea „dovadă.”

42 The Evangelical Conferences and Their Aftermath.

43 Samples, 12

44 Ibid., 14 (accentul în original)

45 Ibid.

4.

Pastorii Dave Vandenburgh și Larry Cristoffel de la Campus Hill Church, Loma Linda, se gândeau la posibilitatea de a organiza în biserică un seminar despre secte, în special despre sectele „New Age,” ce păreau să-și fi găsit raiul într-o mare parte a Californiei. Pe parcursul organizării le-a venit ideea că ar avea ceva de învățat cu privire la subiect, de la o autoritate recunoscută a lumii evanghelice. Prin urmare, iată-i călătorind la San Juan Capistrano, pentru a se întâlni cu Walter Martin.

Așa cum relata pastorul Cristoffel, „În timp ce ne aflam în biroul dr. Martin, am petrecut multă vreme discutând despre Adventismul de Ziua a Șaptea.”46 Vandenburgh explică: „Pe măsură ce discutam, am început să vorbim despre Adventism, despre originile lui, perioada de început și locul în care se află în prezent, și am descoperit că dl. Ken (Samples, un cercetător angajat la Institutul de Cercetare Creștin, condus de Martin) era pe cale de a realiza un articol important despre Adventismul de Ziua a Șaptea, urmând să apară în Christian Research Journal. Articolul avea să fie, ni s-a spus, un fel de re-evaluare a Adventismului de Ziua a Șaptea în lumina evenimentelor petrecute de la data publicării (cărții Questions on Doctrine) și a discuțiilor dintre dr. Martin, dr. Barnhouse și Conferința Generală.”47

Acest articol, intitulat „From Controversy to Crisis: Un Updated Assessement of Seventh-day Adventism,” a fost publicat în vara anului 1988. Apariția lui a trezit interesul celor doi pastori adventiști. Cristoffel expică: „Ne întrebam dacă era sau nu posibil să formulăm un răspuns la articol. Prin urmare, la început s-a luat legătura cu Școala de Religie (de la Loma Linda University), pentru a vedea dacă există vreun interes în alcătuirea unui răspuns. Am contactat de asemenea pe președintele Conferinței, pentru a ne asigura că dumnealor înțeleg ce anume intenționăm să facem. Iar în final, s-a decis ca în Campus Hill să se organizeze două întruniri (cu participarea dr. Martin și a asociatului său, Ken Samples), una în care ei să poată invita pastorii (bisericilor Adventiste din împrejurimi) pentru un schimb de păreri (dimineața), iar a doua zi, după-amiaza, (pentru Facultatea Școlii de Religie):”48

La începutul fiecăreia dintre aceste două întruniri, dr. Martin i s-a oferit cuvântul pentru câteva remarci introductive. Așa cum era de așteptat, el și-a prezentat istoria relațiilor personale cu adventiștii începând încă din anii 1950. Noi am examinat deja în lucrarea prezentă o mare parte a acestei istorii, dar ceva din ceea ce avusese de spus Martin, adaugă o notă importantă la imaginea pe care ne-am format-o cu privire la modul în care înțelegea el Adventismul.

„Când am ajuns în perioada publicării, s-a convenit ca lucrarea mea, Adevărul despre Adventismul de Ziua a Șaptea, să fie distribuită în librăriile adventiste în același tiraj ca și Questions on Doctrine. Dar, în momentul publicării cărții mele, Conferința Generală și-a schimbat decizia și nu au făcut așa cum au spus. Froom, Read, Unruh și Anderson au fost trimiși la mine cu scuze sincere, pentru faptul că ei crezuseră că pot favoriza un aranjament pe care Conferința Generală nu mai era dispusă să îl accepte. Ca rezultat al acestui incident, noi am primit toate bombardamentele criticilor, atât din partea prietenilor, cât și din partea adversarilor, în timp ce Conferința Generală a rămas neatinsă.”49

„Îmi vine să râd astăzi când citesc în unele dintre publicațiile adventiste sau în unele publicații adventiste aberante, care spun că eu am forțat mâna lui R. A. Anderson, L. E. Froom, W. E. Read și T. E. Unruh și că personalitatea mea dinamică și persuasivă i-a înghesuit în colț și, într-un fel sau altul, i-am presat pe acești sărmani bătrâni în situația de a vinde evanghelicilor Adventismul. Priviți la buzele mele – Tpsht! (efortul stenografului de a descrie expresia de dezgust a lui Martin. Caseta video a întrunirilor arată că Martin și-a scos ușor limba printre buze și a suflat). Acestea nu sunt decât niște gunoaie. Iar voi aveți o rară ocazie astăzi. În fața voastră se află singurul martor ocular care a supraviețuit. Eu am fost acolo. Eu am auzit ceea ce au spus ei. Am luat notițe amănunțite. Am scris o carte pe temeiul lor și am retipărit această carte, The Truth About Seventh-day Adventism. Am avut patru editori care stăteau la coadă ca să obțină cartea, deci există un mare interes față de ceea ce vom discuta acum.”50

„Cea mai mare bucurie a vieții mele în relația și dialogurile cu Adventismul a fost aceea de a mă fi aflat alături de Roy A. Anderson în orașul Ierusalim în 1970 și de a-l privi pe Roy Anderson împărtășindu-le Sfânta Cină unor oameni care nici măcar nu ar fi auzit de el cu douăzeci de ani în urmă și care îl numeau iubit frate, îl îmbrățișau și îl prezentau ca fiind cel mai mare pastor adventist de ziua a șaptea din întreaga lume, un frate în Hristos.

„Trăirea acelui moment a meritat din plin și aș lua-o încă o dată de la început, măcar pentru acel glorios moment.”51

În aceste întruniri descoperim o imagine deosebit de interesantă. Este clar că dr. Martin avea o minte ascuțită. De asemenea, este limpede că dr. Martin era pe deplin conștient de faptul că nu mai existau alți „martori oculari” în viață, care i-ar fi putut contrazice mărturia. Cu siguranță, el nu trecea cu vederea influența personală și influența scrierilor lui și se pare că nu fusese tocmai modest prin faptul că le amintea celorlalți despre acele fapte. Iar toate acestea erau combinate cu grija și dragostea des exprimate față de adventiști, în special față de aceia care puteau fi clasificați drept adventiști evanghelici.

După remarcile introductive ale primei întâlniri, pastorilor din auditoriu li s-a oferit ocazia de a transmite întrebări scrise. Câteva dintre acestea – precum și răspunsurile din partea dr. Martin și a asociaților lui – sunt foarte interesante.

Întrebare: „De ce nu clasificați Romano-catolicismul drept sectă, având în vedere că (a) nu crede în neprihănirea doar prin credință; (b) au un interpret infailibil al Scripturilor, despre care se spune că este biserica sau papa; (c) (pretinde) mărturisirea păcatelor în fața oamenilor mai degrabă decât mărturisirea directă în fața lui Dumnezeu; și (d) (învață) multe alte doctrine eretice?”

Martin: „Ei bine, am clasificat Romano-Catolicismul ca fiind o biserică apostaziată. Eu am fost educat de ei. Am absolvit școlile lor. Catolicismul este apostaziat în anumite privințe și este greșit în unele dintre lucrurile pe care le puneți aici în discuție. Da. Dar nu poate fi clasificat drept sectă, deoarece afirmă doctrinele fundamentale ale teologiei biblice și poți fi mântuit ca romano-catolic; nu ca martor al lui Iehova, nu ca mormon, nu ca scientolog sau ca adept al New-Age…”

Samples: „Cred că problema Romano-Catolicismului, în esență, este aceea că adepții lui nu sunt atât de eretici din punct de vedere al structurii, ci din punct de vedere al consecințelor. Dacă priviți la structură, dacă cercetați crezul, ei sunt ortodocși, atât în conformitate cu standardele noastre, cât și cu standardele voastre.”

Martin: „Ken este un fost romano-catolic, deci vorbește din perspectiva unui grad de cunoaștere mai profund.”52

Întrebare: „În înțelegerea unora, Questions on Doctrine reprezintă o scindare teologică majoră ce s-a produs în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în anii 1950, o scindare pe care mulți ar dori să o nege. Iar în înțelegerea altora, Questions on Doctrine reflectă pur și simplu o clarificare a ceea ce adventiștii de ziua a șaptea au afirmat dintotdeauna și o eliminare a ceea ce adventiștii de ziua a șaptea nu doresc să li se atribuie drept caracterizare. Deci, cum este de fapt? A fost a scindare teologică majoră ce a avut loc în anii 1950, în care au fost înlăturate anumite lucruri, sau a fost o clasificare a lucrurilor pe care adventiștii de ziua a șaptea le-au exprimat tot timpul?”

Martin: „Oamenii cu care am stat de vorbă susțineau că a fost o clarificare, că poziția lor putea fi apărată pe temeiul scrierilor adventiste și au afirmat cu tărie că nu schimbă nimic din ceea ce considerau a fi esența mesajului adventist. Cu toate acestea, cred că ei au recunoscut necesitatea unor schimbări – (și aș putea să-mi amintesc ziua în care s-a întâmplat, când dr. Murdoch și dr. Happenstall erau prezenți și a apărut problema.). Exegetam (interpretam pasaje biblice) doctrina sanctuarului, sfânta sfintelor și în continuare (cartea) Evreilor. Cu aceste (ocazii) am fost însoțit de dr. George Cannon care pe vremea aceea era profesor de greacă la Bethel Seminary, iar după aceea a fost profesor de greacă și teologie la Nyack Missionary College. Dumnealui are un doctorat în greacă la Union Seminary și este un teolog strălucit. Îmi amintesc că George, dr. Heppenstall și dr. Murdoch au întreprins un studiu pe baza textului grec al Noului Testament, parcurgând pasajul rând cu rând, iar când au ajuns în punctul crucial, fiecare a ascultat cu atenție părerile celuilalt. Cannon s-a uitat la ei și le-a zis: „Nu mai are nici un rost să continuăm discuția pe acest subiect. Textul este clar. La învierea Sa, Isus Hristos a intrat în cea de a doua încăpere a sanctuarului, în cea mai sfântă dintre toate, purtând propriul lui sânge, după ce a obținut răscumpărarea veșnică pentru noi. Aceasta nu putea să se întâmple la 1844.”

Domnii s-au uitat foarte lung și grav la el, iar Cannon a declarat, Textul spune că El a intrat în cea de a doua încăpere, nu-i așa? Dr. Happenstall a răspuns: Da, în cea de a doua încăpere, în cea mai sfântă dintre toate, cu propriul său sânge, la înviere. Textul așa spune.

Murdoch a rostit același lucru. Acum, poți să-l citești pe Desmond Ford cu privire la acest fapt în detaliu. El este probabil unul dintre cei mai expliciți și cu siguranță unul dintre cei mai străluciți dintre teologii voștri, pe care i-am întâlnit în Adventism și în teologia generală. Cred că veți ajunge la concluzia că el a realizat o lucrare foarte lăudabilă în exegetarea acestui text, dar la data aceea (în anii 1950) lucrul acesta era permis…

Acum, dacă citiți Questions on Doctrine cu privire la aceasta, autorii au explicat foarte limpede și profund lucrarea lui Hristos, considerând că vor realiza o clarificare a subiectului. Acum, pe mine nu mă privește dacă veți spune „clarificare” sau „termenul opus,” important este să vă referiți la ceea ce spune textul. Convingerile se întemeiază în cele din urmă pe „ceea ce spune textul.” Nu pe ceea ce afirmă cineva că spune textul. M-am săturat de asemenea lucruri în romanism. Am avut parte de destule asemenea lucruri în biserica în care am crescut. Iată de ce am învățat principiul de a descoperi ce spune textul. Iar acum știu ce spune. Și el spune că nu s-a întâmplat în 1844. Nici o șansă, Jose! Tu poți să crezi ce dorești, dar nu se află acolo. Deci, indiferent dacă este vorba de o clarificare a subiectului sau altceva, dar în mod sigur este adevărul.”53

După un dialog de acest fel, este evident pentru cititorii noștri că oricărui adept al Adventismului istoric trebuie să-i fi fost extrem de dificil să-și păstreze calmul, ascultând o asemenea prezentare. Totuși, se pare că nu a avut loc nici un incident nedorit din partea pastorilor din audiență. Din nou, ar trebui subliniat că raportul lui Martin a fost prezentat în deplina conștiență a faptului că nu putea fi confruntat nici un „martor ocular” pentru a-l contrazice. În orice caz, să continuăm cu alte câteva întrebări și răspunsuri ale dr. Martin.

Întrebare: „Cum se produce schimbarea unei biserici? Desmond Ford continuă să predice dar fără autorizație pastorală. Mulți au impresia că el prezintă în mod corect lucrurile. Este suficient pentru noi (a) să predicăm adevărul pentru noi înșine, și (b) să așteptăm mai multe funeralii, până când predicatorii adventiști mai tineri vor tinde spre poziții evanghelice, sau ar trebui să facem ceva mai mult?”

Răspuns: „Vă aflați între ciocan și nicovală și dacă sunteți adventist, cel mai greu vă va fi dacă vă răzvrătiți împotriva lui Ellen White și a câtorva dintre concepțiile fundamentale care au fost promovate. Aveți propriile voastre legitimații pastorale, aveți propriile voastre biserici locale, vi s-a încredințat lucrarea de a-i învăța pe alții, oricare ar fi, sau oricare este poziția voastră și sunteți tentați să rămâneți în rândurile bisericii și să lucrați pentru schimbare în interiorul ei. Această filozofie s-a derulat până acum, din 1957, 1960 când a început mai întâi cu Questions on doctrine și Adevărul despre Adventismul de Ziua a Șaptea, și a creat o atmosferă de controversă considerabilă.

„Cu toate acestea, fiecare, în mod individual, trebuie să treacă printr-un moment al adevărului, un moment în care să decidă într-un fel sau altul și care implică uneori o mare pierdere din punct de vedere al spațiului și timpului. Îi admir pe acei pastori adventiști de ziua a șaptea și pe aceia din poziții de autoritate, pastori și profesori, care au simțit că, în virtutea conștiinței lor, nu mai pot accepta unele dintre lucrurile în care au crezut anterior, înfigând steagul pe metereze pentru toți cei care vor să-l vadă. Iar eu aș spune că, după părerea mea, aceea este decizia corectă pe care trebuie să o ia toți cei care se întreabă ce trebuie să facă. Aceasta este convingerea mea cu privire la subiect. Eu cred că Ford a procedat drept. Cred că el a fost un fel de Martin Luther modern.”54

Așa cum ar fi fost de așteptat, dr. Martin a avut considerabil de multe lucruri de spus cu privire la Ellen White. Poziția sa era interesantă, deși surprinzătoare pentru cineva care face un apel atât de vehement la „logică.” El a recunoscut în mod liber că d-na White, cel puțin ocazional, „a avut acces la o sursă de informație supranaturală” și că „Domnul a folosit specificitatea ei pentru a îndeplini o anumită lucrare” pentru un anumit timp.55 Totuși, el a criticat scrierile ei, descriind-o ca pe un „papă femeie,” și a declarat că ea a greșit adesea și a fost indusă în eroare cu privire la modul de a înțelege lucrarea inspirației în propria ei viață: „Noi discutăm despre o persoană care a avut darul profeției în diferite ocazii, dar nu în permanență și prin urmare, este foarte posibil ca ea să fi făcut greșeli și erori exegetice.”56 Așa cum procedase și în cartea The Kingdom of the Cults, Martin s-a referit la un mare număr de „dovezi” care, spunea el, demonstrau eșecurile ei. Dar, din nou, descoperim că Martin nu a prezentat nici un exemplu concret care ar fi putut fi investigat cu acea ocazie – „Ei bine, eu nu am la mine o valiză cu documente. Evident, sunt limitat în acest sens.”57

Apoi a fost luat în discuție un alt subiect major al dezbaterilor din trecut și anume, sanctuarul și judecata de cercetare. Ken Samples și-a exprimat îngrijorarea cu privire la pierderea simțământului de „siguranță a mântuirii” pe care presupunea că adventiștii l-ar pierde ca urmare a împărtășirii acestei doctrine. O asemenea îngrijorare este ușor de înțeles din partea dl. Samples, dacă ne amintim că el se declarase a fi adeptul „unei viziuni Calviniste moderate.” După o discuție despre diferitele concepții calviniste referitoare la „supralapsarian,” „infralapsarian” și „dubla predestinație.” Din fericire, Samples și-a clarificat poziția, afirmând că, după opinia sa, „un credincios cu adevărat renăscut nu poate să cadă în imoralitate.”58 Cu alte cuvinte, el credea în doctrina – odată mântuit, pentru totdeauna mântuit.

Este ușor de înțeles că această doctrină, precum și doctrina asociată a predestinației, se potrivesc cu greu cu doctrina judecății de cercetare, deși nici Martin, nici Samples nu au recunoscut vreodată acest fapt în mod deschis. Asemenea reacții sunt de așteptat ori de câte ori are loc o discuție cu calviniștii, indiferent dacă sunt sau nu moderați.

Așa cum se întâmplă de obicei, o concepție teologică le va afecta întotdeauna pe celelalte și aici este punctul de convergență în care apar cele mai serioase dificultăți. În timp ce vorbea despre ceea ce înțelegea el prin pericolele antinomianismului, dr. Martin a împărtășit următoarele opinii personale: „vom desființa adevărul legii prin credință? Nu, noi întărim adevărul legii. Singurul aspect nefericit cu privire la acest subiect este acela că legea nu poate fi ținută.”59 Probabil că noi am dori ca el să fi adăugat, „în propria ta putere,” dar faptul trist este că aceia care aderă la doctrinele calviniste, neagă puterea Domnului de a-l păzi pe cel credincios de căderea în păcat. Pentru calviniști, nu există speranță cu privire la biruința păcatului în timpul acestei vieți pământești.

Ellen White, desigur, nu este de acord: „Satana a declarat că era imposibil ca fiii și fiicele lui Adam să păzească legea lui Dumnezeu, iar ca urmare L-a acuzat pe Dumnezeu de lipsa înțelepciunii și a iubirii. Dacă oamenii nu ar putea să păzească legea, greșeala îi aparține Dătătorului Legii. Cei ce se lasă conduși de Satana repetă aceleași acuzații împotriva lui Dumnezeu, susținând că oamenii nu pot păzi legea Lui. Isus s-a umilit pe Sine Însuși, s-a dezbrăcat de slava divină, luând asupra Lui natura omenească, tocmai pentru a îndeplini rolul de reprezentant și întâi născut al familiei omenești și pentru a dovedi falsitatea acuzațiilor lui Satana, condamnând păcatul în trup, atât prin învățătură cât și prin exemplul Său personal.” Semnele Timpului, vol.3, 264.

Acesta este punctul central în care calvinismul devine o învățătură periculoasă, deoarece preconcepțiile gândirii calviniste orbesc mintea, împiedicând înțelegerea scopului esențial al venirii lui Hristos pe pământ.

În cele din urmă, ziua petrecută în compania lui Walter Martin a fost o zi deosebit de interesantă, o ocazie de a învăța ceva din partea unui bărbat ce părea să cunoască atât de multe despre noi. Pare greu de înțeles cum a putut cineva să-și petreacă treizeci și cinci de ani urmărind îndeaproape biserica rămășiței lui Dumnezeu, așa cum a făcut-o Walter Martin, și totuși să nu reușească să descopere în mesajele ei ceva care să-l atragă. Cu toate acestea, cred că am reușit să începem să înțelegem câte ceva din cauzele acestui fapt. Din nefericire a fost mult prea târziu; prea târziu pentru aceia care au reprezentat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea cu treizeci și cinci de ani în urmă și prea târziu pentru dr. Martin.

Cele două întruniri de la Loma Linda au constituit ultima ocazie de a-i prezenta lui Walter Martin adevărurile distinctive ale Adventismului. Cinci luni mai târziu, pe douăzeci și șase iunie 1989, el a suferit un atac de cord și și-a încheiat subit călătoria pe acest pământ. Astfel s-a încheiat și lunga istorie a relației dintre Martin Walter și Adventism.

Multe ar putea fi spuse în retrospectivă. Lecțiile pe care le avem de învățat sunt numeroase. Probabil că, dintre toate concluziile care ar putea fi rostite, atenția noastră merită să se oprească asupra a două declarații – una aparținându-i lui Walter Martin și a doua Ellenei White.

„Ceea ce întâlnim în Adventism reprezintă o schismă ce se adâncește pe zi ce trece și pe care nici o acțiune discretă, oricât de puternică ar fi, nu o va rezolva. Chiar dacă nu vom trăi să vedem cu ochii noștri, pot să vă spun că, la fel de sigur precum este respirația noastră în această încăpere, această schismă va cauza probleme mai mari decât oricare altele cu care s-ar fi putut confrunta Adventismul vreodată.”60

„Eu sunt profund convinsă că unica noastră șansă de a fi în siguranță este aceea de a fi uniți cu Domnul Isus Hristos. Pentru aceasta ne putem permite să pierdem prietenia oamenilor din lume.”61    

.......

46 Întâlnirea dintre Martin Walter, Ken Samples și Facultatea Școlii de Religie, de la Loma Linda University (Loma Linda și La Sierra Campuses) la Linda Hall din Campus Hill Seventh-day Adventist Church, joi, 26 ianuarie, de la 1 la 3 P.M.” 1. Această transcriere de 56 de pagini prezintă dialogul celei de a doua dintre cele două întruniri desfășurate la acea dată; prin urmare, din acest moment, se va face referire cu mențiunea Transcrierea doi.

47 „Walter Martin și Ken Samples la întâlnirea cu pastorii, Loma Linda Campus Hill Seventh-day Church, 26 ianuarie, 1989,” 3. Această transcriere de 57 de pagini prezintă dialogul primei dintre cele două întruniri desfășurate la acea dată: prin urmare, din acest moment se va face referire cu mențiunea Transcrierea unu.

48 Transcrierea doi, 1

49 Ibid., 6

50 Transcrierea unu, 11 – 12

51 Ibid., 18

52 Ibid., 26 – 27

53 Ibid., 31 – 33

54 Ibid., 40 – 41

55 Ibid., 38

56 Transcrierea doi 28 – 29

57 Transcrierea unu 35

58 Transcrierea doi 36 – 38

59 Ibid., 48

60 Ibid., 12

61 The Paulson Collection, 206

5.

Este normal ca, la un moment dat, fiecare persoană să se oprească și să se întrebe: „Oare nu cumva greșesc?” Ca adventiști de ziua a șaptea, noi trebuie să ne întrebăm dacă modul în care înțelegem adevărurile este corect. Cu siguranță, nimeni nu ar accepta vreodată susținerea unei erori, iar dacă altcineva – categoric, oricine altcineva – ne poate demonstra că există o înțelegere mai clară a adevărului, nu am fi atât de lipsiți de rațiune, încât să o respingem.

Cititorii acestei broșuri se pot întreba dacă nu cumva acuzațiile lui Walter Martin împotriva bisericii adventiste de ziua a șaptea, ar putea fi adevărate. Deși spațiul acestei lucrări nu permite o analiză completă a tuturor pozițiilor doctrinare susținute de dl. Martin, un rezumat al câtorva elemente esențiale poate fi de folos cititorului.

Pe parcursul a aproape treizeci și patru de ani, Walter Martin a criticat multe învățături istorice ale Adventismului. Printre acestea se află: sabatul zilei a șaptea, semnul fiarei, starea morților, nimicirea finală a celor nelegiuiți, cea de a doua venire a lui Hristos, profeția celor 2300 de zile din Daniel capitolul opt, sanctuarul ceresc, judecata de cercetare, ispășirea, spiritul profeției, natura umană a lui Hristos și conceptul de biserică a rămășiței.

Obiecțiile pe care le-a adus la adresa acestor puncte de doctrină erau cele amintite de obicei de către adversarii protestanți ai Adventismului. Aceste obiecții fuseseră tratate deja cu abilitate, în numeroase cărți ce prezentau învățăturile adventiste istorice. Cu toate acestea, este deosebit de interesant faptul că dr. Martin pare să fi înțeles mai bine decât mulți alți oponenți importanța teologiei sistematice. Există un adevăr simplu și anume că, singurele doctrine care rezistă testului timpului, sunt acelea care pot fi asociate în mod consecvent și se pot uni alcătuind un întreg. Walter Martin a înțeles acest fapt.

În ciuda dezacordului personal cu numeroase doctrine adventiste, descoperim un aspect evident încă de la apariția primei sale cărți și până la data ultimului său contact cu Adventismul și anume că dr. Martin a fost dispus să treacă cu vederea punctele de deosebire „minore.” De asemenea, el a fost dispus chiar să recunoască faptul că Ellen White fusese inspirată – cel puțin ocazional. Totuși, cu privire la alte învățături, Martin a rămas inflexibil: „Adventiștii pot fi puțin cam demodați,” pare să spună el, „dar ei sunt totuși creștini, atâta vreme cât cred…”

Dar ce anume trebuia să credem? În mintea dr. Martin persistau două doctrine pe care le considera esențiale: finalitatea ispășirii pe cruce și natura fără păcat a lui Hristos. Din punctul de vedere al lui Walter Martin, adventiștii puteau fi considerați creștini, doar dacă acceptau aceste idei.

Dar și mai interesant este să medităm asupra naturii izvorului doctrinar din care se desprind aceste două puncte de doctrină. Oare este o simplă coincidență faptul că tocmai cele două subiecte, pe care dr. Martin le estima ca fiind cele mai importante, sunt două dintre pietrele de temelie ale sistemelor doctrinare Catolice și Calviniste? Deși este adevărat că mai există încă un punct esențial, mai semnificativ decât oricare altul în gândirea teologică („ce este păcatul?”), cele două subiecte subliniate de către dr. Martin sunt de o importanță crucială.

Credința în finalitatea ispășirii pe cruce, conduce la concluzia că, creștinul nu este în stare să-și decidă în mod personal propriul destin. Pentru catolici, Hristos și-a încheiat lucrarea preoțească a ispășirii la cruce, oferind astfel un tezaur de merite care urmau să fie administrate în dreptul păcătosului prin lucrarea de mijlocire a preoților pământești, a Mariei și sfinților. Pentru calviniști, Hristos și-a încheiat ispășirea la cruce, așezând astfel problema mântuirii dincolo de influența deciziei umane. Această învățătură care derivă doctrina predestinației (și verișoara ei primară, „odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”).

Nu e nevoie de prea multă imaginație pentru a înțelege că, indiferent de direcția pe care ar putea s-o urmeze această teologie, acceptarea doctrinei finalității ispășirii la cruce va exclude adevărul despre lucrarea de mare preot a lui Hristos în cer. Odată realizat acest compromis, urmează erodarea rapidă a altor adevăruri. Dacă nu există o lucrare de mare preot în cer, de ce ar mai fi nevoie de un sanctuar ceresc? Ce valoare ar avea curățirea unui sanctuar inexistent? Ce se poate spune despre profeția celor 2300 de zile din Daniel? Ce nevoie ar fi de o biserică a rămășiței, dacă nu există un adevăr mai mare de proclamat sau o misiune specială de îndeplinit?

Pretinzând un asemenea compromis din partea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Walter Martin nu ar fi făcut decât să-i ceară a capitulare necondiționată în fața armatelor erorii. Dar a accepta ideea finalității ispășirii la cruce, nu era decât o jumătate a problemei – ce consecințe ar fi putut implica cealaltă jumătate?

Problema naturii umane a lui Hristos nu era nouă. Ea fusese dezbătută timp de secole de către numeroși susținători ai unor concepții diverse. În ultimii ani, această istorie controversată a fost adesea citată ca motiv pentru evitarea subiectului, în speranța că în cele din urmă, acesta va fi ignorat cu desăvârșire. (Dintoteauna, totuși, cei ce sunt cei mai insistenți în evitarea unei discuții deschise despre subiect, par să găsească adesea suficiente motive și ocazii pentru a-și susține propriile lor idei). Deși este adevărat că o controversă este departe de a fi plăcută, pare greu de admis ca fiind un motiv suficient de justificabil pentru a abandona apărarea adevărului Bibliei. O asemenea scuză ar putea așterne întunericul asupra oricărei învățături din Cuvântul lui Dumnezeu.

Așa cum trebuie să facă orice teolog sistematic, Walter Martin a adoptat o concepție despre natura lui Hristos, care să fie compatibilă cu celelalte doctrine pe care le susținea. Această concepție era considerată vitală în evaluarea Adventismului – acordul adventiștilor în această privință era una dintre condițiile nenegociabile. Din nefericire, doctrina pe care ne încuraja să o acceptăm, este menționată de către apostolul Ioan, de repetate ori, ca fiind unul dintre semnele de identificare a antihristului.

„Prea iubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh, care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire ați auzit. El este în lume acum” (1Ioan 4:1-3).

Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!” (2Ioan 7).

Mulți vor spune că aceste texte nu au nici o relevanță asupra subiectului, dar ele sunt importante. „Trup (termenul grecesc este sarxcarne, trup) este același cuvânt folosit pretutindeni în Noul Testament pentru a desemna natura căzută a omului. Observați alte locuri în care apare acest cuvânt:

„Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

„Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh, este duh” (Ioan 3:6).

„Duhul este acela care dă viața, carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt Duh și viață” (Ioan 6:63).

„Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească (în carnea mea), pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:18).

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești (cărnii), ci după îndemnurile Duhului… Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească (carnea) o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești (cărnii), ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești (cărnii), umblă după îndemnurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după îndemnurile Duhului. Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace… Deci, cei ce sunt pământești, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:1, 3-6, 8-9).

„Și faptele firii pământești (cărnii) sunt cunoscute, și sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările, și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (Galateni 5:19-21).

„Și fără îndoială, mare este taina evlaviei… Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă” (1Timotei 3:16).

De fiecare dată când în aceste texte apare cuvântul fire pământească, trup (carne), este o traducere a originalului grec sarx. În Romani 8:6, apare de asemenea sarx, tradus prin „fire pământească.” Totuși, este de asemenea adevărat că, uneori, sarx se referă la trupul fizic, organismul tangibil pe care îl posedăm cu toții. Dar întrebarea este: „Care dintre semnificațiile lui sarx se aflau în mintea lui Ioan, când a scris avertizarea cu privire la învățătura antihristului?”

Să ne aducem aminte că avertizarea are un dublu aspect: Orice duh care învață că Hristos a venit în sarx este de la Dumnezeu. Orice duh care neagă faptul că Hristos a venit în sarx este antihrist. Nu există variantă intermediară.

Ați întâlnit vreodată un creștin adevărat care să învețe că Isus nu a avut un trup real? Cunoașteți învățătura Bisericii Catolice cu privire la acest subiect? Biserica Catolică (alături de majoritatea denominațiunilor creștine) învață că Hristos a avut un trup real, în carne și oase. În doctrina catolică, în perioada vieții Sale pe pământ, trupul lui Hristos a fost întru totul fizic asemenea trupurilor noastre.

Deci, la ce se referă învățătura antihristă?

Când ne referim la problema naturii umane a lui Hristos, situația se modifică subit. Iar motivul este simplu: Dacă diavolul trebuia să admită faptul că Hristos a învins păcatul în aceeași natură căzută pe care o posedăm noi, întreaga lui cauză este total pierdută.

Desigur, diavolul nu ar tolera sub nici o formă un asemenea adevăr puternic. Nicidecum. De aceea trebuia menținută cu perseverență ideea că natura umană a lui Hristos avea anumite avantaje în raport cu natura noastră. Doctrina catolică realizează acest deziderat prin doctrina „concepției imaculate.” Mulți oameni cred că această învățătură este legată doar de concepția lui Isus în pântecul Mariei, dar în realitate doctrina vorbește despre concepția Mariei în pântecul mamei sale.

Se pare că, era atât de important ca Hristos să beneficieze de un avantaj în raport cu noi, încât Biserica Catolică s-a simțit nevoită să se ocupe de încă o generație în urmă, pentru a se asigura că Maria fusese totalmente eliberată de păcatul original, astfel încât să dispară absolut orice îndoială cu privire la faptul că Isus nu a venit în sarx. Aceasta este învățătura care constituie semnul antihristului, indiferent de locul sau forma în care se află.

Din nefericire, subiectul nu a fost clar nici măcar în mințile adventiștilor care ar fi trebuit să îl cunoască mai bine. Ellen White scrie: „Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu putea avea o natură identică cu a omului, deoarece dacă ar fi avut-o, ar fi fost predispus să cadă în fața unor ispite identice.”

Și care a fost răspunsul ei? „Dacă El nu a avut natura omului, El nu putea fi Exemplul nostru. Dacă Isus nu a fost părtaș al naturii noastre, El nu a putut fi ispitit asemenea omului… Realitatea solemnă este că Hristos a venit să se confrunte cu luptele omului, în locul omului. Ispitirea și biruința Lui ne învață că omenescul trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să devină părtaș al naturii divine.”62

Toată această digresiune, oricât de interesantă ar fi, a fost destinată să scoată în evidență importanța celor două cerințe pe care Walter Martin le prezenta Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Dar pentru unii rămân câteva semne de întrebare. Dr. Martin spunea că noi am greșit în interpretarea Epistolei către Evrei. Oare chiar am greșit? Întrebările sunt bune. Dar, există și răspunsuri bune? Din nefericire, nu la fel de bune precum am dori noi. Dr. Martin nu a adus niciodată dovezi temeinice în susținerea vreuneia dintre acuzațiile lui și este foarte greu să contrazici o acuzație exprimată în mod vag. Dr. Martin nu ne-a demonstrat niciodată prin exemple că Ellen White a negat divinitatea lui Hristos. Iar în comentariile lui privitoare la cartea Evrei, anterior amintită, nu a menționat niciodată care dintre capitolele cărții este în discuție. Putem să dovedim că greșește? Nu fără o analiză completă a cărții Evrei și a tuturor scrierilor lui Ellen White în acest sens. Avem noi vreun motiv serios de a crede că dr. Martin are dreptate? Nu. Dar o declarație insistentă, care nu oferă nici un argument și nu dovedește nimic, este adesea mai dificil de contrazis decât un raționament logic care încearcă să dovedească ceva anume și nu reușește. Probabil că dr. Martin fusese întotdeauna conștient de acest fapt.

 

62 Selected Messages, vol. 1, 408