Închinarea la Baal

Donald K. Short

 

De curând, un grup de elevi a vizitat campusul Universităţii Andrews şi a făcut un tur al Muzeului Arheologic Horn, proaspăt renovat. Ei au fost foarte impresionaţi. Unii au fost interesaţi să ştie mai multe despre vrăjmaşul din vechime al Israelului, după ce au văzut reprezentată imaginea lui Baal. Un copil a spus: "Chiar mi-a plăcut imaginea lui Baal, numai că e aşa de slab." Un alt copil a spus: "Mie mi-a plăcut… reprezentarea în miniatură a lui Baal."1 Nu numai copiii au fost fascinaţi de acest dumnezeu fals. Idolatrizarea lui Baal, închinarea la Baal, şi influenţa subtilă, puternică, a lui Baal au ţinut pe copiii oamenilor într-o robie tristă, secretă, de-a lungul secolelor.

Istoria ne spune că drumul întortochiat al închinării la Baal duce înapoi în grădina Eden. Desigur, în acel loc minunat nu a existat cu adevărat o reprezentare a lui, dar chiar şi aceasta este o amăgire pe care am moştenit-o. Ultimul lucru de care are cineva nevoie pentru a se închina la Baal este o reprezentare a lui.
Dovada vizibilă a profundei vrăjmăşii împotriva lui Dumnezeu a început să fie văzută foarte curând după episodul din Eden. Raportul ne spune că primul oraş din lume a fost întemeiat de primul ucigaş din lume. Cain a fost cel care a "zidit o cetate, şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh" (Geneza 4:17). Oamenii au început să se închine oamenilor şi şi-au construit monumente. Cain nu avea suficientă încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu de protecţie. Încrederea lui a fost pusă în lucrarea omului, în splendoarea clădirilor, în protecţia asigurată de zidurile de piatră. Rădăcina acestei închinări înşelătoare, amăgirea mistică a închinării la Baal, a apărut când prima pereche din Eden a pus sub semnul întrebării cuvântul Domnului.

"Oare a zis Dumnezeu," a fost sinistra insinuare a şarpelui, care a pus bazele marii lupte din această lume. Apoi a urmat muşcătura din fructul interzis, care a încătuşat până în prezent în degradare rasa omenească. La prima vedere poate părea că aceasta nu are nici o legătură cu închinarea la Baal. Dar lucrarea vrăjmaşului a fost ascunsă întotdeauna în mister şi întuneric. Noi trebuie să răzbatem dincolo de acestea.

Chiar şi eroii credinţei care ocupă locuri de cinste în rapoartele sfinte dau mărturie despre dualitatea naturii umane şi rareori rămâne biruinţa spirituală netulburată de o închinare deschisă sau secretă la Baal. Înţelepciunea, dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu asigură forţa necesară pentru biruirea oricărei urme a acestei false închinări. Făgăduinţa este că va veni timpul când Israelul lui Dumnezeu va înţelege păcatul cumplit al închinării la Baal, şi "apoi sanctuarul va fi curăţit" (Dan. 8:14). În această declaraţie pozitivă există veşti bune. Ea vesteşte că este prevăzut un proces în urma căruia rasa omenească, şi Dumnezeu de asemenea, vor fi eliberaţi pentru totdeauna, fiind dezlipiţi şi curăţiţi de stigmatul păcatului.

 

Mulţi adventişti de ziua a şaptea sunt înclinaţi să creadă că închinarea la Baal este legată de închinarea la soare şi mulţi dintre ei consideră că ea a reprezentat doar apostazia teribilă din zilele lui Ilie. Acea negare a Creatorului a fost doar una dintre dovezile care demonstrează vrăjmăşia îndelungată a inimii omeneşti, care îşi are rădăcinile în Eden.

Apostazia întâiului născut al lui Adam a adus o recoltă aşa de rea încât "I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ" pentru că "răutatea omului era mare pe pământ… toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" (Gen. 6:6, 5). Cain a devenit tatăl celor necredincioşi, care a stabilit un sistem de rebeliune ce a culminat cu potopul. Era un stil de viaţă, o strategie care respingea cuvântul lui Dumnezeu.

A fost nevoie de numai trei generaţii după potop pentru a aşeza piatra unghiulară a marii apostazii atât de adânc şi durabil, încât să reziste până la sfârşitul timpului. Ham, unul dintre cei trei fii ai lui Noe care a fost salvat în arcă, pare să fi învăţat prea puţin din această experienţă. Descendenţii lui Ham sunt celebri pentru depravarea lor. Fiul său, Canaan, a fost tatăl neînduplecaţilor vrăjmaşi ai lui Israel, canaaniţii. Nepotul său a fost Nimrod, şi Nimrod a fost "puternic pe pământ" (Geneza 10:8) şi a devenit fondatorul şi primul conducător al Babilonului. Acesta era oraşul destinat să devină "BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI" (Apoc. 17:5). Nu în splendoarea clădirilor urma să constea măreţia lui, deşi arheologii de astăzi rămân uimiţi când privesc ruinele oraşului, ci în "spurcăciunile" care urmau să îmbete lumea. Carta acestui oraş va exista până când sanctuarul va fi curăţit. Noi trăim în timpul acestei curăţiri.

După încă o mie de ani copiii oamenilor au atins acel nivel în care Domnul S-a confruntat din nou cu o criză. Familia credincioasă a lui Sem aproape dispăruse de pe pământ. Ce putea să facă Domnul? Se părea că rămăsese numai cu familia lui Avram. Era nevoit să încerce iar. Trebuia să îl scoată din ţara lui şi să-l ducă departe de închinarea la idoli, departe de ideile false, într-o ţară pe care Domnul Însuşi i-o va arăta. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Şi apoi a avut loc distrugerea Sodomei; Iosif în Egipt; Moise conducând poporul Israel; Paştele; exodul; sanctuarul şi serviciile efectuate în el; iscoadele, cele credincioase şi cele necredincioase; apostazia de la graniţa ţării făgăduite; tânjirea după un împărat omenesc care să ia locul Împăratului Ceresc, ceea ce până la urmă a condus la urcarea pe tron a lui Ahab. Şi apoi a urmat demonstraţia deplorabilă a amăgirii şi orbirii, care a avut loc pe muntele Carmel. Criza a fost rodul a ani de-a rândul de desconsiderare a cuvintelor de avertizare şi reproş pe care Domnul le transmisese. Fiecare refuz de a se pocăi a adâncit şi mai mult vina lor şi i-a îndepărtat şi mai mult de cer. An după an, timp de aproape un secol, Israel s-a depărtat de calea lui Dumnezeu.

Ilie a putut să-l înfrunte pe regele Ahab doar pentru că a practicat o credinţă sinceră şi tare în puterea de nezdruncinat a Cuvântului lui Dumnezeu. Nu el a cerut să i se dea această sarcină. Dar în acelaşi timp, nu a îndrăznit "să ezite în a asculta de chemarea divină."2 El a recunoscut că "necredinţa separa inevitabil naţiunea aleasă de Sursa puterii ei… Apelurile, reproşurile şi avertizările des repetate nu au reuşit să-l aducă pe Israel la pocăinţă. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să le vorbească prin intermediul judecăţilor… Triburilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate absurditatea încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări temporare."3

 

Trebuie repetat că mulţi adventişti de ziua a şaptea trăiesc cu falsa impresie că închinarea la Baal are în primul rând legătură cu închinarea la soare şi a culminat cu apostazia de pe muntele Carmel. Unii ar adăuga că aceasta reprezintă şi infiltrarea influenţelor lumeşti şi chiar a celor păgâne în biserica noastră. Este posibil să se dea ca exemplu accentuarea tendinţei de a sărbători Paştele; expunerea din ce în ce mai frecventă a simbolului crucii în diferite ornamente din arhitectura bisericilor noastre, lucru care în trecut era evitat pentru că era considerat un semn al bisericii catolice. Alţii ar face referire la răspândirea modei cerceilor, verighetelor şi a altor bijuterii. Unii ar sugera că ceremonia consacrării femeilor ca pastor în biserica adventistă înseamnă închinarea la Baal, ale cărei rădăcini sunt în Babilon, şi sub nici o formă nu poate fi susţinută de Biblie.

Un număr din ce în ce mai mare de adventişti "tradiţionalişti" enumeră fără ezitare creşterea apostaziei şi a corupţiei financiare şi teologice, şi le etichetează ca fiind închinarea la Baal. Într-un anumit sens, toate acestea şi multe altele pot fi adevărate. Dar în realitate toate aceste rele sunt doar pietricelele altarului din templul lui Baal. Ele constituie doar accesoriile exterioare care ascund o amăgire mai profundă şi mult mai subtilă; o amăgire suficient de rafinată încât să ajungă până în mijlocul celor mai conservatori şi ortodocşi farisei pe care îi avem în biserica noastră. Fiecare dintre noi se găseşte în pericol!

Dintre toate pericolele pe care Isus le-a prevăzut în timp ce privea dincolo de Muntele Măslinilor, în viitor, nici unul nu este mai mare decât închinarea la Baal. Ascultaţi-L:

"Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi" (Mat. 24:24).

Cine sunt "cei aleşi"? Dacă nu noi suntem cei cărora li se adresează această avertizare specială a lui Isus, atunci nu avem nici un motiv să existăm. În mod sigur Domnul nu S-ar fi ostenit să ne trimită în 1888 "o foarte preţioasă solie" care urma să fie adusă "proeminent înaintea lumii," dacă nu ar fi dorit să înţelegem clar diferenţa dintre adevăr şi eroare.4 Confruntarea de pe muntele Carmel este doar o umbră slabă a teribilei lupte în care este implicat poporul lui Dumnezeu astăzi. Un Hristos fals nu este altceva decât un Baal modern. Lupta în care este implicată biserica rămăşiţei nu este doar împotriva apostaziei şi a deteriorării standardelor, ci mai degrabă împotriva situării la conducerea întregului sistem de mântuire a însuşi marelui vrăjmaş sau, aşa cum ni s-a spus, "Satana… încercând să conducă lucrarea lui Dumnezeu."5

Nu este suficientă o simplă denunţare a apostaziei şi a conformării cu lumea, o chemare la o experienţă, sau ceea ce unii ar numi o "relaţie" creştină mult mai fierbinte. Punctul central al amăgirii lui Satana este să-l construiască pe Baal în inima fiecărui credincios fără ca acel credincios să fie conştient de schimbarea direcţiei închinării sale către acesta. Aşa se explică existenţa a mii de oameni care se roagă unui Isus care a terminat lucrarea de mai înainte şi acum slujeşte în sfânta sfintelor dincolo de perdea - iar ei nu ştiu. "Cei aleşi" trebuie să cunoască amăgirea închinării la Baal. Adevărul care le-a fost dat trebuie să biruiască somnolenţa laodiceană, să o distrugă şi să trântească la pământ fiecare idol al lui Baal.

Încheierea acestui conflict şi desăvârşirea poporului lui Dumnezeu presupune mai mult decât operări în cărţile din cer. Doar deschiderea arhivelor cereşti şi verificarea cărţilor nu va rezolva problema păcatului şi a neprihănirii. "Cei aleşi" trebuie să ştie ce este în realitate închinarea la Baal. Adevărul este contestat. Lupta de a asimila şi a înţelege adevărul constituie "zguduirea."6

 

Sunt aproape douăzeci şi opt de secole de când Domnul l-a chemat pe Ilie să stea de partea adevărului şi să demaşte închinarea la Baal în locurile înalte. Ar fi părut logic ca istoria antică de acest gen să fie îndosariată în arhive şi uitată. Din punct de vedere omenesc, ar fi părut logic. Dar Domnul lucrează pe baza principiilor veşnice. Lanţul istoriei rămâne întreg. Lupta dintre adevăr şi eroare continuă.

În istoria noastră în urmă cu aproximativ un secol Domnul ne-a trimis o solie care are o asemănare ciudată cu cea trimisă în urmă cu multe secole. Doi ani după întâlnirea de la Minneapolis, Ellen White a avut una dintre cele mai pătrunzătoare şi solemne viziuni. Era în comuniune cu Dumnezeu, camera era inundată de lumină, şi s-a văzut pe ea însăşi "ducând o solie unei adunări care părea a fi Conferinţa Generală. Am fost mişcată de Duhul lui Dumnezeu să fac un apel foarte serios, pentru că eram profund îngrijorată de faptul că ne păştea un mare pericol în inima lucrării."7

Pericolul pe care ea l-a văzut îşi are rădăcinile în respingerea soliei 1888 şi consecinţele erau legate de necredinţa şi apostazia vechiului Israel. Ea avertizează:

„Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară şi să dea roade asemănătoare. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse, iar ele continuă să aducă roade nesfinte care otrăvesc judecata, pervertesc discernământul şi orbesc capacitatea de înţelegere a acelora care vin în contact cu solia şi solii. …Necredinţa şi-a croit drum în rândurile noastre; pentru că este la modă să te desparţi de Hristos şi să faci loc scepticismului. Pentru mulţi strigătul inimilor lor a fost: "Nu vrem ca acest om să domnească peste noi." Baal, Baal este alegerea. Religia multora din mijlocul nostru va fi religia Israelului apostaziat, pentru că iubesc propria lor cale şi părăsesc calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată. …Ce viitor ne aşteaptă dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei? 8

După aproape un secol putem răspunde foarte clar că viitorul pe care ea l-a întrevăzut este ceea ce trăim noi acum. Ar fi mult mai confortabil dacă lucrurile schiţate în experienţa de după 1888 a bisericii ar putea fi aplicate lumii sau ar putea fi în întregime trecute cu vederea. Dar cuvântul Domnului nu va da greş. Satana persistă în eforturile sale de a distruge unicitatea misiunii acestui popor. Metodele sale înşelătoare sunt deconspirate în aceste cuvinte:

Lucrurile pot continua în mijlocul unei prosperităţi aparente; dar Satana este treaz şi studiază şi plănuieşte împreună cu îngerii săi răi un alt tip de atac în care să aibă succes. …Marea luptă se va înteţi din ce în ce mai mult şi va deveni din ce în ce mai hotărâtă. O minte va fi ridicată împotriva altei minţi, planuri împotriva altor planuri, principii cereşti împotriva principiilor lui Satana. Adevărul în diferitele sale faze va fi în conflict cu minciuna în formele ei mereu diferite şi crescânde, care, dacă va fi posibil, va înşela chiar pe cei aleşi…
Pastori nesfinţi se unesc împotriva lui Dumnezeu. Ei preamăresc pe Hristos şi pe zeul acestei lumi cu aceeaşi răsuflare. În timp ce pretind că Îl primesc pe Hristos, ei îl îmbrăţişează pe Baraba şi prin faptele lor spun: "Nu acest om, ci Baraba." …Lăsaţi ca înşelătoria şi mărturia falsă să fie întreţinute de o biserică care a avut lumină mare şi dovezi mari, şi acea biserică va respinge solia pe care Domnul a trimis-o şi va primi cele mai iraţionale afirmaţii, presupuneri şi teorii false…

Mulţi vor sta la amvoanele noastre cu torţa falsei profeţii în mâini, aprinsă de la torţa demonică a lui Satana. …Lupta va deveni din ce în ce mai înverşunată. Satana va prelua controlul şi se va da drept Hristos. El va denatura, va aplica greşit şi va perverti tot ce va putea, pentru a înşela, dacă va fi posibil, chiar pe cei aleşi.9
Această evaluare şi previziune solemnă a închinării la Baal se referă la biserica, membrii şi pastorii noştri. Închinarea la Baal nu a murit pe muntele Carmel. Într-adevăr, este posibil să nu înţelegem ce spuneau copiii lui Israel atunci când strigau: "Baale, auzi-ne" [1Împ. 18:26]. În limba evreiască aceasta înseamnă: "O, Doamne, auzi-ne," pentru că Baal înseamnă pur şi simplu "domn" sau "stăpân," iar numele, cu uşoare variaţii, este întâlnit în numeroase limbi vechi, de la cea babiloniană la cea greacă. În mod special, Baal a fost dumnezeul canaaniţilor, copiii apostaziaţi ai lui Ham. Ideea falsă şi rebelă a lui Cain că rodul pământului va putea ţine locul jertfei vii a fost transmisă din generaţie în generaţie canaaniţilor şi Baal a fost acceptat ca zeu principal al lor, care controla natura; de atunci aveau o religie panteistă .10

Panteismul canaaniţilor nu era cu nimic diferit de panteismul care s-a furişat în biserica noastră aproape pe neobservate la începutul secolului. Minciuni sofisticate, idei scânteietoare, surprinzătoare au fost produse de marele înşelător şi trecute din minte în minte, astfel încât fără să se ştie, pilonii credinţei noastre să fie distruşi. Am fost salvaţi de avertizările insistente ale servei Domnului. Lucru surprinzător, Ellen White ne spune că aceasta a fost doar "alfa ereziilor nimicitoare," iar "omega" va urma şi va fi primită de către aceia care nu doresc să acorde atenţie avertizării pe care Dumnezeu ne-a dat-o." Ea "tremura pentru poporul nostru." 11

Lui Israel i-a trebuit aproape un secol pentru a atinge nivelul de apostazie inconştientă a închinării la Baal. În curând se va împlini un secol de când am fost înşelaţi de "alfa ereziilor nimicitoare." În mod clar avem avertizarea că poporul lui Dumnezeu îşi poate schimba, fără să ştie, conducătorul. Pericolul este mai bine observat când se înţelege că apostazia israeliţilor nu exista numai la Ahab şi Izabela, dar erau patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal, plus încă patru sute de profeţi ai Astarteei care formau comitetul de conducere al naţiunii. Ilie a recunoscut că Baal a luat locul lui Yahveh. Când el a lansat provocarea: "Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal," (1Împ. 18:21) avem în răspunsul lor o înregistrare video foarte clară bisericii din ultimul timp. Raportul spune: "Poporul nu i-a răspuns nimic." Asta înseamnă că ei nu erau nici pentru, nici împotrivă, nu erau nici reci, nici în clocot, ci erau "căldicei." Nu ştiau în ce stare se află. În mod inconştient, îşi schimbaseră conducătorul.

 

O verificare rapidă a indexului scrierilor lui Ellen White scoate la iveală că există peste 100 de referiri la Baal. Am amintit deja viziunea de la Salamanca din 1890 prin care a fost descoperit faptul că în urma necredinţei noastre în adevăratul Hristos în 1888, un hristos fals se va furişa în mijlocul nostru. Adventiştii au ştiut că la sfârşit Satana nu numai că va încerca să preia conducerea lucrării lui Dumnezeu, dar va încerca să se dea drept Dumnezeu. Personificarea la care a făcut Hristos referire este explicată de Ellen White în această descriere cunoscută:

Ca o încununare a marii lucrări de amăgire, Satana însuşi îl va personifica pe Hristos… ca o fiinţă maiestuoasă de o strălucire uimitoare… neîntrecut de nimic din tot ce au văzut ochii omeneşti. Strigătul de triumf străbate văzduhul: "A venit Hristos! A venit Hristos!" Oamenii se prosternă în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi pronunţă o binecuvântare asupra lor… Vocea lui este blândă, dulce şi melodioasă… Aceasta este o amăgire puternică, aproape copleşitoare. 12

Cu mult timp înaintea acestei înşelăciuni finale, Satana îi va face pe oameni să accepte metodele sale. Aceasta înseamnă folosirea "ideilor scânteietoare, surprinzătoare," a "speculaţiilor filozofice atrăgătoare," a "principiilor lui Satana" împotriva "principiilor cereşti," a "pastorilor nesfinţi…" care "se unesc împotriva lui Dumnezeu… preamărind pe Hristos şi pe zeul acestei lumi cu aceeaşi răsuflare." Aşa cum s-a arătat şi în viziune, "religia din mijlocul nostru va fi religia Israelului apostaziat" - închinarea la Baal.

Aşa cum Baal era doar creaţia omului, o înşelăciune, o insultă la adresa Creatorului, făcut pentru a răspunde dorinţei de a fi "puternic… pe pământ," de a construi cetăţi şi de a face din Babilon capitala - la fel de clar ar trebui să fie că închinarea la Baal nu este altceva decât închinarea la sine. Utilizarea verbală a numelui lui Hristos şi a tuturor celorlalte terminologii creştine nu înseamnă nimic altceva decât stabilirea şi identificarea adevărului. Baal este un hristos fals şi ar trebui să fie evident că toată închinarea la sine, chiar dacă este deghizată sub închinarea la Hristos, dar care nu respectă principiul crucii, este în realitate închinare la Baal. Rădăcinile acestei închinări satanice sunt adânci, deseori mai adânci decât ne dăm seama şi trec dincolo de capacitatea noastră de a le conştientiza.

Manifestarea subtilă şi rafinată a actualei noastre închinări la Baal este cultul dragostei de sine. Printr-o manipulare inteligentă a Scripturii, dragostea de sine a fost transformată într-o virtute. În ultimii ani ea a fost predicată în forţă ca o datorie creştină. Porunca divină de a-i iubi pe semenii noştri aşa cum ne iubim pe noi înşine este înlocuită cu porunca de a ne iubi pe noi înşine, când, în realitate, Domnul ne-a învăţat că dragostea păcătoasă faţă de sine pe care o moştenim este transformată printr-o credinţă sinceră într-o dragoste ca a lui Hristos faţă de semenii noştri.

Respectul de sine este o chestiune cu totul diferită. El devine autentic doar printr-o apreciere a dragostei neegoiste a lui Dumnezeu descoperită la cruce. Adevăratul respect de sine este deci înrădăcinat în ispăşirea lui Hristos. Dar dragostea de sine este opusul devoţiunii faţă de Hristos şi lucrarea Sa. Este de aşteptat că vrăjmaşul va promova cultul egoismului ca şi cum ar fi învăţătura lui Hristos. Acesta îi este străin unui popor care se pregăteşte pentru a fi luat la cer.

Nu contează cât de mult pretindem că Îl slujim pe Hristos, nu contează ce poziţie avem în biserică - oriunde egoismul devine obiectul devoţiunii, acolo este închinare la Baal. Numărul imens de forme pe care aceasta le ia este înfricoşător. Într-un anumit sens, segmentul pastoral se află într-un pericol mai mare decât orice alt segment din biserică. Printre pastorii noştri s-a stabilit o fraternitate a scării succesului - ca şi cum funcţia ar putea înfrumuseţa caracterul. Acolo unde avem dorinţa după promovare, umblarea după funcţii, cu prestigiul şi puterea ca motivaţii ale slujirii, acolo avem şi profeţi ai lui Baal.

Această negare a adevăratului Hristos şi glorificare a eului pot fi găsite în multe din practicile noastre standard în prezent. De ce are nevoie biserica rămăşiţei de decoraţii, trofee, diplome şi restul simbolurilor pe care lumea le foloseşte şi pe care le iubeşte? Acolo unde adevărata solie a neprihănirii prin credinţă este înţeleasă şi crezută, aceste embleme ale măreţiei se vor ofili. Închinarea la Baal este rodul unei specii de învăţături pervertite care încurajează o mărturisire a credinţei în Hristos în timp ce eul refuză să fie răstignit cu El.

Cuvântul Domnului transmis prin serva Sa ne dezvăluie cum este posibil să ne găsim în confuzia actuală:
Generaţia de astăzi este o generaţie a idolatriei, la fel cum era în vremea lui Ilie. Poate că nu sunt vizibile altare; poate că nu mai pot fi văzute chipuri; …Masele au o concepţie greşită despre Dumnezeu şi însuşirile Sale şi slujesc unui dumnezeu fals, la fel ca închinătorii lui Baal. 13

În această vreme antihristul va apărea ca fiind adevăratul Hristos. …Dar adevăratul conducător al acestui plan este Satana îmbrăcat în înger de lumină. Oamenii vor fi înşelaţi, îl vor înălţa în locul lui Dumnezeu şi îl vor zeifica. 14

Hristos va fi personificat, dar într-un anumit punct va fi o diferenţă marcantă. Satana îi va întoarce pe oameni de la legea lui Dumnezeu.15

Cei care nu sunt pe deplin consacraţi lui Dumnezeu pot fi conduşi să facă lucrarea lui Satana, în timp ce se măgulesc că se află în slujba lui Hristos.

Apostazia care predomină astăzi este similară celei care cuprinsese Israelul în vremea profetului. Prin înălţarea omului mai presus de divin, prin adorarea conducătorilor populari, prin închinarea la mamona şi prin punerea învăţăturilor ştiinţifice mai presus de adevărurile inspirate, mulţimile urmează astăzi pe Baal.17

 

Poporul lui Dumnezeu are în cartea lui Maleahi asigurarea că, înainte de reîntoarcerea Domnului, Ilie va face din nou o mare lucrare (Maleahi 4:5). În mod sigur este nevoie de o astfel de lucrare. Într-o predică de dimineaţă pe care Ellen White a prezentat-o la Battle Creek în data de 29 ianuarie 1890, ea sugerează că "Ilie" este acea solie care a început să fie dată în 1888.18 Nu este nici o mirare că lupta a fost aşa de intensă şi că Satana doreşte să menţină la infinit o poziţie contrafăcută.

Trebuie să se înţeleagă că acea confruntare de pe muntele Carmel a fost apogeul unui dialog îndelungat dintre Ilie şi Israel. În zadar a încercat el să-i întoarcă de la idolatria lor oarbă. Sufletul lui era mâhnit şi indignarea lui era aprinsă. Inima lui era chinuită de durere atunci când a mers înaintea Domnului şi L-a implorat să-Şi salveze poporul - "fie chiar prin judecăţi. El se ruga lui Dumnezeu ca să retragă de la poporul nerecunoscător roua şi ploaia… pentru ca Israelul apostaziat să poată privi zadarnic la dumnezeii lui. …Domnul i-a spus lui Ilie că i-a ascultat rugăciunea şi că va reţine roua şi ploaia de la poporul Său până când se vor întoarce la El cu pocăinţă."19 Astfel Ilie s-a dus prin credinţă înaintea regelui Ahab şi a vestit cu solemnitate că "în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu" (1Împ. 17:1).

Cine, în aceste zile, ar îndrăzni să meargă înaintea Domnului cu o astfel de rugăciune? Totuşi, în conştiinţa adventiştilor există convingerea că evenimentele din prezent nu pot fi considerate binecuvântări din partea Domnului. Pierderile financiare, intriga politică, incertitudinile teologice, confuzia din planuri, toate sunt lipsite de aprobarea cerească. Totul seamănă cu un pământ fără rouă sau ploaie în timpul foametei. Trebuie să înţelegem că acum, ca şi atunci, Domnului Îi este scârbă de indiferenţa şi delăsarea manifestate în lucrarea Sa în timp de criză."20 Dar Domnul nu ne-a lăsat fără ajutor. Într-adevăr, se pare că El i-a dat Israelului modern doar avertizarea de care avea nevoie pentru a şti la ce să se aştepte. Remarcaţi acest sfat:
Dacă biserica, care acum se dospeşte în propria ei apostazie, nu se va pocăi şi nu va fi schimbată, va mânca din rodul propriilor ei fapte până când se va scârbi de ea însăşi. Când se va opune răului şi va alege binele, când Îl va căuta pe Dumnezeu cu toată umilinţa şi va atinge nivelul chemării ei înalte în Hristos, stând pe platforma adevărului veşnic şi, prin credinţă, înţelegând realizările pregătite pentru ea, va fi vindecată.21
În ciuda apostaziei înspăimântătoare prezentată în aceste cuvinte, există speranţă. Când corpurile administrative, comitetele, conferinţele, bisericile noastre, ca un corp colectiv, şi membrii noştri, în mod personal, vor ajunge să înţeleagă "apostazia" în care ne găsim, ne vom putea ocupa locul lângă Petru. Domnul Lui ştia ceea ce "nici chiar el însuşi nu ştia."22

Avertismentul solemn al Învăţătorului, referitor la vânzare, atât de repede uitat, a scos la iveală cu anticipaţie nerecunoştinţa lui Petru, falsitatea sa, necinstea sa, şi inima sa a fost străpunsă de durere şi amară părere de rău. Apoi Petru s-a pocăit în agonia sufletului. Aceasta a fost ora convertirii lui. O experienţă similară o aşteaptă pe biserica lui Dumnezeu, şi făgăduinţa este: "Va fi vindecată." Dar "până se va scârbi de ea însăşi" şi va experimenta cu adevărat părerea de rău şi pocăinţa, închinarea la Baal va predomina.

 

Ispita de a privi la adventism ca la oricare altă opţiune religioasă, doar o biserică între multe alte biserici, înseamnă a degrada adevărul care ne-a fost dat. Printr-o astfel de atitudine se afirmă în mod inconştient că închinarea la Baal este destul de bună pentru noi, pentru că ni s-a spus că "până la sfârşitul timpului, trebuie să preţuim distincţia sfântă, denominaţională, care ne-a fost dată. …Într-un anumit sens, adventiştii de ziua a şaptea au fost puşi în lume ca străjeri şi purtători de lumină."23

Părerea noastră despre bisericile lumii izvorăşte dintr-o neînţelegere a soliei 1888. Din cauza "prejudecăţilor" şi "opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului," s-a creat un gol pe care încercăm să-l umplem cu metodele noastre şi cu planuri împrumutate. Rezultatul este: "Satana a reuşit să îndepărteze de poporul nostru în mare măsură puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu tânjea să ne-o ofere." Vrăjmaşul ne-a împiedicat să "obţinem eficienţa pe care trebuia să o avem în transmiterea adevărului către lume."24 Nu există nici o cale prin care cercetarea, tehnicile Madison Avenue, seminariile sau oricare alte programe omeneşti să poată înlocui vreodată "puterea" şi "eficienţa" pe care Duhul Sfânt le-ar fi dat poporului lui Dumnezeu.

Timp de ani de zile, şi în special începând cu sesiunea Conferinţei Generale din 1950, s-a vorbit mult despre ploaia târzie. Dar prin solia 1888 urma să ni se dea capacitatea de a transmite evanghelia lumii, "aşa cum apostolii au vestit-o după ziua cincizecimii."25 De ce nu s-a întâmplat acest lucru? Aproape de necrezut, primim răspunsul: "Lumina care urma să lumineze pământul cu slava sa a fost respinsă, şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi a fost în mare măsură ţinută departe de lume."26

Este cumplit să te gândeşti că închinarea la Baal s-a infiltrat în Israelul modern la fel cum s-a înfiltrat şi în Israelul din vechime, dar serva Domnului insistă că acest lucru este adevărat. Noi am avut aceeaşi tendinţă ca şi înaintaşii noştri - de a asimila şi a imita modul de gândire şi obiceiurile popoarelor din jurul nostru. Respingerea soliei 1888 a croit calea pentru aproape un secol de asimilare de genul acesta, începând cu prezentarea ideilor înşelătoare la sesiunea din 1893, care se pretindeau a fi aceleaşi cu neprihănirea prin credinţă.27 De-a lungul anilor ne-am întors iar şi iar cu faţa către bisericile populare şi conducerea lor, pentru idei şi inspiraţie care am crezut că sunt adevărata solie, nesesizând deosebirile fundamentale. Chiar începând cu anii 1890 existau tendinţe de a confunda îndreptăţirea prin credinţă predicată de biserica catolică cu cea adevărată.28 Mai recent, în cartea lui Froom, Movement of Destiny, se afirmă cu mândrie că solia 1888 este în esenţă aceeaşi pe care au predicat-o un mare număr de predicatori evanghelici.29

Nu intenţionez să sugerez că în bisericile care păzesc duminica nu există nenumăraţi laici şi pastori buni, sinceri. Ei sunt fericiţi, iubitori, zeloşi, devotaţi şi, în unele cazuri, cu un spirit misionar mult mai dezvoltat decât al nostru. În multe cazuri, succesul lor în biserică îl depăşeşte cu mult pe al nostru. Dar ei nu au soliile celor trei îngeri, pentru că, după cum ne spune Ellen White, "noi" le-am ţinut departe de ei, de lume, iar golul l-am umplut cu închinarea la Baal. Când vom înţelege situaţia în care ne aflăm, legătura noastră cu acea "foarte preţioasă solie" pe care Domnul a trimis-o, închinarea la Baal va fi nimicită.

 

Babilonul nu a devenit încă ceea ce va deveni atunci când marea strigare va fi proclamată. Căderea lui nu este încă completă. Adevărul zilei antitipice a ispăşirii nu este înţeles. Bisericile lumii "nu cunosc calea către sfânta sfintelor" şi astfel ele "nu pot beneficia de mijlocirea pe care Isus o face acolo."30 Pare că acest adevăr a fost uitat de adventişti. Lucrarea unică a Marelui Preot a fost înlocuită de înşelătoria lui Baal. Această închinare egoistă la Baal Îi provoacă greaţă Domnului nostru. Îi vine să verse (Apoc. 3:16,17). Dar greaţa Lui poate fi eliminată prin pocăinţa noastră (vers. 19). Şi în biserică sunt mulţi care simt greaţă - poate în număr de 7000. Ei văd la fiecare pas cum închinarea la Baal s-a furişat în mijlocul nostru. Ei văd vanitatea, goliciunea predicilor, înălţarea şi măgulirea bărbaţilor şi femeilor, jazz-ul gospel şi exaltările şi sentimentalismele exprimate în ţipete şi strigăte în microfoane, glumele şi gesticulările, evanghelia egocentrică, ale cărei rădăcini sunt în legalism, plus etalarea birourilor şi mobilelor somptuoase, alături de distracţiile menite să mulţumească orice pretenţie - nici o mirare că Domnului Îi este greaţă! Este ca şi pe muntele Carmel la auzirea strigătului "de dimineaţă până la amiază, zicând: 'Baale, auzi-ne!' Dar nu s-a auzit nici glas nici răspuns" (1Împ. 18:26).

Neputinţa noastră spirituală poate fi descoperită prin analizarea istoriei noastre. Adevărurile fundamentale ale soliei 1888 a neprihănirii lui Hristos nu sunt înţelese de noi sau de oricare alt segment creştin care nu înţelege slujba din cele două încăperi a Marelui Preot ceresc. "Evanghelia" proclamată de puterea "cornului cel mic" practic justifică păcatul şi, ca urmare, susţine revolta lui Satana. Acesta este secretul nelegiuirii care inundă lumea modernă la toate nivelele. Toate bisericile, într-adevăr, lumea întreagă are nevoie disperată de solia autentică a celor trei îngeri.

Această solie vesteşte un Mântuitor care "a osândit păcatul în firea pământească," făcând singura ripostă valabilă la acuzaţiile lui Satana împotriva lui Dumnezeu. Ea efectiv "osândeşte păcatul," ceea ce înseamnă că demonstrează că păcatul este inutil în natura umană şi este condamnat la eradicare. Ea confirmă adevărul exprimat de Ellen White: "Neprihănirea lui Dumnezeu este absolută. Această neprihănire caracterizează toate lucrările Sale, toate legile Sale. Aşa cum este Dumnezeu, aşa trebuie să fie şi poporul Său."31 Această solie va dărâma fiecare idol al lui Baal şi va pregăti un popor pentru revenirea Domnului, iar păcatul nu va mai apare vreodată pentru că cei mântuiţi percep şi apreciază adevăratul caracter al lui Dumnezeu.

Toate acestea înseamnă că în Babilon nu există nimic pentru Israel. El este într-adevăr "un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte" (Apoc. 18:2). El neagă perpetuitatea legii lui Dumnezeu, inclusiv a sabatului; neagă mortalitatea sufletului; neagă curăţirea sanctuarului ceresc şi nu este capabil să aprecieze slujba lui Hristos în ziua finală a ispăşirii. Aceste "pietre de hotar" ale adevărului32 susţin Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ea nu este Babilon. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ea să devină Babilon, la fel cum nu a dorit nici ca Israelul din vechime să devină Babilon. Închinarea la Baal a fost şi este încă o boală a corpului, străină lui, şi care îi face rău. Dar vindecarea este posibilă prin pocăinţă şi reformă. Soluţia nu este nimicirea bisericii, ci recuperarea ei spirituală. Avem încurajare în acest sens:

Dumnezeu conduce un popor. …El îi va mustra şi îi va corija. Solia către Laodicea se aplică adventiştilor de ziua a şaptea care au avut lumină mare şi nu au umblat în ea. …Solia de a numi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Babilon şi de a chema poporul lui Dumnezeu afară din ea nu vine de la un sol ceresc, sau de la vreun agent omenesc inspirat de Duhul lui Dumnezeu. …Dumnezeu… are o lucrare pentru biserica Sa. Ea nu urmează să fie Babilon, ci sarea pământului, lumina lumii…, proclamând o solie vie în aceste zile din urmă.33
Da, avem speranţă! Problema este că atunci când mândria şi egoismul se ascund sub masca devotamentului faţă de Hristos, avem închinare la Baal. Şi ea a pătruns la toate nivelele corpului bisericii. Ni se spune cu solemnitate: "Cinstea şi politica nu vor putea lucra împreună în aceeaşi minte. În timp, fie politica va fi exclusă, şi adevărul şi cinstea vor domni, fie politica va fi preţuită, iar cinstea va fi uitată. Acestea două nu sunt niciodată în consens; nu au nimic în comun. Una este profetul lui Baal, cealaltă este adevăratul profet al lui Dumnezeu."34

Hristos nu va putea veni până când nu vom înţelege pe deplin adevărul istoriei noastre şi Baal nu va fi demascat. El are un zâmbet constant de indulgenţă pentru poporul său. Este un idol cu un zâmbet îngheţat. Într-un contrast teribil, faţa lui Hristos exprimă durerea greţei acute, o boală divină a inimii cauzată de încropeala, egoismul şi falsul nostru devotament. Dar această situaţie se poate schimba - trebuie să se schimbe - se va schimba.

Raportul este clar: Domnul ne-a spus că sanctuarul va fi curăţit. Dar, mai mult decât atât, lucrarea de curăţire se face sub privirile întregului univers. După un mileniu de închinare la Baal şi după ultimul secol când respingerea pe faţă a planului Domnului a fost evidentă, când închinarea la Baal a luat cea mai subtilă formă de pe tot parcursul istoriei, Domnul ne asigură vindecarea printr-o promisiune minunată:"În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice: 'Bărbatul meu!' şi nu-Mi vei mai zice: 'Stăpânul meu!' [Baal]. Voi scoate din gura ei numele Baalilor, ca să nu mai fie pomeniţi pe nume… Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul!" (Osea 2:16,17,19,20).

Întârzierea îndelungată a luat sfârşit. Baal este trântit la pământ. Mirele divin a câştigat în sfârşit inima miresei Sale. "Ziua aceea" poate veni oricând mireasa spune că este gata să se căsătorească.

"Ziua aceea" poate fi mai aproape decât gândiţi.

. . . . .

1. Newsletter, Horn Archaeological Museum, Vol. 8, No. 1, Winter 1987.

2. PK 121.

3. Ibid. p. 120.

4. TM 91.

5. EW 56.

6. Ibid. 270.

7. TM 461.

8. Ibid. 467, 468; cf. GC 583.

9. Ibid. 407, 409-411.

10. SDA Bible Dictionary, p. 99, and others.

11. Special Testimonies, Series B, No. 2, pp. 50, 53.

12. GC 624.

13. PK 177.

14. TM 62 (1893).

15. FE 471 (1847).

16. 5T 103.

17. PK 170.

18. See 1SM 406-416; RH, Feb. 18, 1890.

19. 3T 263, emphasis supplied.

20. PK 149.

21. 8T 250.

22. DA 713.

23. 9T 18, 19.

24. 1SM 234, 235, (1896).

25. Ibid.

26. Ibid.

27. See GCB 1893, pp. 358, 359.

28. Ibid. pp. 244, 261, 262, 265, 266.

29. Movement of Destiny, pp. 255-258, 319-321, 1971 ed.

30. EW 261.

31. Special Testimonies, Series B, No. 2, p.16.

32. CW 30.

33. 2SM 66, 67.

34. 5T 96.