Un apel final

Robert H. Pierson

 

Aceasta va fi ultima ocazie când, din poziţia în care mă găsesc acum, stau în faţa conducătorilor bisericii mele, bisericii noastre, şi am câteva cuvinte pentru dumneavoastră.

M-am inspirat dintr-o lucrare scrisă de fratele şi sora Ralph Neall, în care se descrie calea tipică prin care o sectă se transformă în biserică. Ei spun că o sectă începe adesea la iniţiativa unui conducător talentat, extrem de motivat şi dedicat, ca un protest împotriva spiritului lumesc şi formalismului unei biserici. La ea aderă în general cei săraci. Cei bogaţi ar pierde prea mult, deoarece este nepopulară, batjocorită şi, în general, persecutată de societate. Ea are credinţe clar stabilite şi păzite ferm de membrii zeloşi. Fiecare membru ia personal decizia de aderare şi ştie bine ce crede. Organizaţia este modestă, patrimoniul la fel, au doar câteva clădiri.

Grupul are standarde şi reguli de comportare stricte. Predicatorii, deseori fără pregătire teologică, se ridică dintr-un îndemn interior. Există puţin interes pentru relaţiile publice.

Apoi el ajunge la a doua generaţie. Odată cu dezvoltarea apare nevoia de organizare şi clădiri. Ca rezultat al spiritului întreprinzător şi economiei, membrii devin prosperi. Pe măsură ce prosperitatea creşte, persecuţia începe să slăbească. Copiii lor nu mai trebuie să ia decizii personale de aderare. Ei nu ştiu neapărat ceea ce cred. Ei nu trebuie să-şi structureze propriile poziţii. Ele au fost deja exprimate de alţii. Predicatorii apar mai mult prin selecţie şi din ucenicii vechilor lucrători, decât din impuls interior.

În generaţia a treia organizaţia se dezvoltă şi apar instituţiile. Apare nevoia de şcoli care să ducă mai departe credinţa părinţilor. Se înfiinţează facultăţi.

Membrii trebuie îndemnaţi să trăiască la nivelul standardelor, iar nivelul cerinţelor pentru aderare este tot mai coborât. Grupul devine reticent în a mai exclude pe membrii nepracticanţi. Liderii studiază metode pentru propagarea credinţei lor, uneori folosind metode de răsplătire pentru lucrare din partea membrilor. Tineretul se întreabă de ce sunt ei diferiţi de alţii, şi se căsătoresc cu cei de alte credinţe.

În generaţia a patra, maşinăria este stufoasă; numărul administratorilor creşte, în timp ce numărul lucrătorilor de la bază scade proporţional. Se organizează mari conferinţe ale bisericii pentru a defini doctrine. Se organizează multe şcoli, universităţi şi seminarii teologice. Acestea aşteaptă acreditare din partea lumii şi tind să devină lumeşti. Are loc o reexaminare a poziţiilor şi o modernizare a metodelor. Începe să se dea atenţie culturii contemporane, cu accent pe artă: muzică, arhitectură, literatură. Mişcarea încearcă să fie “relevantă” pentru societatea contemporană prin implicare în cauze populare. Serviciul divin devine formal. Grupul se bucură de acceptare deplină din partea lumii. Secta a devenit biserică.

Fraţi şi surori, acest lucru nu trebuie nicidecum să se întâmple Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea! Acest lucru nu se va întâmpla Bisericii Adventiste! Aceasta nu este o altă biserică – este biserica lui Dumnezeu!
Voi sunteţi bărbaţii şi femeile din acest templu în dimineaţa aceasta pe care Dumnezeu contează că acest lucru nu se va întâmpla.

Fraţi şi surori, există deja forţe subtile care au început să se agite. Din păcate, există în biserică unii care pun la îndoială inspiraţia întregii Biblii, care ridiculizează primele 11 capitole din Geneza, care contestă cronologia scurtă a Spiritului Profeţiei despre vârsta pământului şi care, mai mult sau mai puţin subtil, atacă Spiritul Profeţiei. Sunt unii care se îndreaptă spre reformatori sau teologi contemporani ca sursă şi normă pentru doctrina adventistă. Sunt unii care s-au plictisit de sloganurile răsuflate ale adventismului. Există unii care ar dori să uităm standardele bisericii pe care o iubim. Există unii care poftesc şi curtează favorurile evanghelicilor; care vor să lepede mantaua unui popor special; care ar prefera calea lumii materialiste, seculare.

Stimaţi colegi, iubiţi fraţi şi surori, nu lăsaţi să se întâmple aşa ceva! Apelez la voi cu toată puterea de care sunt capabil în dimineaţa aceasta, nu lăsaţi să se întâmple aşa ceva! Apelez la Universitatea Andrews, la Seminar, la Universitatea Loma Linda, nu lăsaţi să se întâmple aşa ceva! Noi nu suntem Anglicani de Ziua a Şaptea, nu suntem Luterani de Ziua a Şaptea, suntem Adventişti de Ziua a Şaptea! Aceasta este ultima biserică a lui Dumnezeu cu ultima solie!

Voi sunteţi bărbaţii şi femeile, conducătorii pe care contează Dumnezeu să păstraţi această biserică a rămăşiţei, pe care Dumnezeu doreşte să o ducă la biruinţă.

Serva Domnului spune: “Cumplite pericole stau în faţa celor care poartă răspunderi în lucrarea Domnului – pericole care mă fac să mă cutremur” (SM vol. 2, p. 391). Iar în Ezechiel citim: “Caut printre ei un om care să ridice o pavăză, care să stea la spărtură să scape ţara de la ruină” (Ez. 22,30 NEB).

Eu cred că în dimineaţa aceasta, dragi colegi, Dumnezeu caută bărbaţi şi femei, cunducători curajoşi, care iubesc biserica lui Dumnezeu şi adevărul Său mai mult decât îşi iubesc propriile vieţi, care să aibă grijă ca această biserică, sub călăuzirea lui Dumnezeu, să ajungă în împărăţie. Sarcina care ne stă în faţă nu va fi uşoară. Dacă înţeleg bine în această dimineaţă Biblia şi Spiritul Profetic, în faţa noastră se află un timp de strâmtorare, o perioadă de provocări aşa cum biserica şi lumea nu au mai văzut.

Serva Domnului spune: “Duşmanul sufletelor a căutat să prezinte supoziţia că printre adventiştii de ziua a şaptea urmează să aibă loc o mare reformaţiune, care ar consta în renunţarea la doctrinele ce alcătuiesc stâlpii credinţei noastre şi iniţierea unui proces de reorganizare. Dacă ar avea loc o asemenea reformă, care ar fi urmările? Principiile adevărului, pe care Dumnezeu în înţelepciunea Sa le-a dat bisericii rămăşiţei, vor fi lepădate. Religia noastră va fi schimbată. Principiile fundamentale care au susţinut lucrarea în ultimii cincizeci de ani vor fi socotite ca fiind eronate. Se va forma o nouă organizaţie. Vor fi scrise cărţi de o nouă ordine. Va fi introdus un sistem intelectual de filozofie. Fondatorii acestui sistem vor merge în oraşe, unde vor face o lucrare minunată. Sabatul, desigur, va fi tratat cu uşurătate, ca şi Dumnezeul care l-a creat. Nimic nu va fi lăsat să stea în calea noii mişcări. Conducătorii vor susţine că virtutea este mai bună decât viciul dar, Dumnezeu fiind înlăturat, ei îşi vor pune încrederea în puterea omului care, fără Dumnezeu, este fără valoare” (SM vol.1, p. 204,205).

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a avut cu ani în urmă criza alfa. Noi vom fi conducătorii care vor înfrunta omega, o criză subtilă şi demonică. Efectul ei va fi mult mai devastator decât alfa. Fraţii mei, vă rog, studiaţi şi vedeţi ce se află înaintea noastră, apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pregătiţi poporul să o înfrunte!
“Dumnezeu cheamă oameni pregătiţi să înfrunte urgenţele, oameni care în criză nu vor fi găsiţi de partea adversarului” (RH 5 noiembrie 1903).

“Ne apropiem de conflictul final şi nu este timpul pentru compromis. Nu este timpul să ne ascundem culorile. Când bătălia se aprinde tot mai tare, nimeni să nu fie găsit ca trădător. Nu este timpul să ascundem sau să aruncăm armele, dând astfel lui Satana un avantaj în luptă” (RH 6 decembrie 1892).

Acum atrag atenţia asupra unei viziuni a servei Domnului, în care a văzut un vapor ce se îndrepta spre un aisberg. Ea spunea: “În faţă, ridicându-se impunător deasupra vasului, stătea un aisberg gigantic. O voce cu autoritate a strigat: ‘Înfruntaţi-l!’ Nu era vremea pentru ezitări. Era timpul pentru acţiune imediată. Mecanicul a cuplat toată puterea, iar omul de la cârmă a îndreptat vasul direct către gheţar. Cu un zgomot îngrozitor, acesta a fost lovit. Şocul a fost cumplit, dar aisbergul s-a prefăcut în bucăţi, căzând pe punte cu un bubuit îngrozitor. Pasagerii au fost zguduiţi cu putere de forţa impactului, dar nu au fost pierderi de vieţi omeneşti. Vasul a fost avariat, dar nu foarte grav. El şi-a revenit în urma coliziunii, tremurând din toate încheieturile, ca o fiinţă vie. Apoi şi-a urmat drumul.

Am înţeles bine sensul acestei reprezentări. Am primit ordinele. Am auzit cuvintele, vocea Căpitanului nostru: ‘Înfruntaţi-l!’ Am înţeles care este datoria mea şi că nu este de pierdut nici o clipă. A sosit timpul pentru acţiune hotărâtă. Trebuie să ascult fără răgaz comanda: ‘Înfruntaţi-l!’” (SM vol.1, p.205.206)

Stimaţi colegi, s-ar putea ca în viitorul nu prea îndepărtat să trebuiască să-l înfruntaţi. Mă rog ca Dumnezeu să vă dea har, curaj şi înţelepciune.

În final, “ce gând minunat este acesta, că marea controversă se apropie de sfârşit! În ultima fază a lucrării vom fi confruntaţi cu pericole la care acum nu ştim cum să răspundem; dar să nu uităm că marile puteri ale cerului sunt la lucru, că o mână divină este la cârmă şi că Dumnezeu Îşi va realiza scopurile. El va aduna din lumea întreagă un popor care Îi va servi în neprihănire” (SM vol. 2,p.391).

Ce făgăduinţă minunată avem în această dimineaţă, fraţi şi surori, că noi suntem în slujba lui Dumnezeu. Această lucrare nu depinde de nici un om; este dependentă de legătura noastră cu El. Nu avem decât o singură cale de a întâmpina viitorul, şi aceasta este la piciorul crucii. O biserică cu ochii la Omul de pe Calvar nu va cădea niciodată în apostazie.

Mulţumesc, fraţi şi surori, că mi-aţi oferit privilegiul să fiu slujitorul dumneavoastră în aceşti 45 de ani. Dumnezeu să vă binecuvinteze pe fiecare.


Review and Herald, 26 octombrie, 1978
Acest mesaj a fost prezentat de fratele Robert H. Pierson în faţa a sute de persoane, printre care întreaga conducere a bisericii adunată la Consiliul Anual, comitetul Conferinţei Generale şi funcţionarii de la Review.