Din Africa, 1888 Reexaminat împlinește 50 de ani

Dennis Hokama

 

Acum 50 de ani, pe 11 iulie, doi misionari puțin peste treizeci de ani, veniți în concediu din Africa, au înmânat Comitetului Conferinței Generale aflat în sesiunea Conferinței Generale din 1950 la San Francisco, o scrisoare cu o teză șocantă. Acea scrisoare de patru pagini și consecințele ei au transformat peisajul teologic adventist al următoarei jumătăți de secol, chiar dacă teza ei centrală a fost în mod repetat respinsă de biserică.

Chiar astăzi, într-o eră a limbajului violent și a unei deschideri în exprimare care ar fi șocat generațiile trecute, acea scrisoare fatidică scrisă de Robert J. Wieland și Donald K. Short, care a generat o mie de cărți și articole, continuă să tune la fel de tare:

„Stimați frați,

„În această zi de post și rugăciune, noi, ca popor, trebuie să căutăm nu pe dumnezeul Ecronului, ci pe Dumnezeul adevărului, autorul și desăvârșitorul credinței noastre. Cuvântul mișcător rostit aseară de președinte, care ne chema să păstrăm credința dată sfinților odată pentru totdeauna și să luăm poziție în apărarea ei, prezintă o provocare. În lumina acestei viziuni, este imperativ ca noi să știm exact ce anume să păstrăm, căci este evident astăzi că în mijlocul nostru ca popor există mare confuzie.

„Această confuzie s-a putut vedea în “predicarea lui Hristos” care ni s-a oferit mereu la adunările Asociației Pastorale din ultimele patru zile. Intenția era ca aceste adunări să pregătească scena pentru o mare redeșteptare în poporul lui Dumnezeu la această sesiune a Conferinței Generale. Această “predicare a lui Hristos,” așa cum se așteaptă susținătorii ei, urmează să aducă o mare mișcare de reformă printre pastorii adventiști din lumea întreagă.

„Nimeni, nici măcar pentru o clipă, nu poate disprețui predicarea adevăratului Hristos ca centrul și temelia soliei celor trei îngeri. Cu toate acestea, în confuzia prezentă s-a putut vedea că mult din această așa zisă “predicare a lui Hristos” nu a fost în realitate decât o predicare împotriva lui Hristos. Acest lucru afectează vital rezultatul acestei sesiuni a Conferinței Generale. O asemenea luare de poziție față de Comitetul Conferinței Generale pare fantastic. Dar biserica din ultimele zile trebuie să se aștepte la lucruri uimitoare.

„…În predicile și luările de cuvânt ale ultimelor patru zile nu s-a făcut nici o deosebire clară între Hristosul Adventismului de Ziua a Șaptea și acest hristos fals. Deși cu buzele s-a plătit un tribut predicării doctrinelor noastre specifice, ele au fost deschis și în repetate rânduri batjocorite ca fiind secundare, acest “Hristos” fiind considerat primordial. În acest fel un misticism vag infiltrează adventismul de ziua a șaptea. Dus la concluzia lui logică, el nu poate să producă decât un gen mincinos de “experiență creștină,” calculată să amăgească și pe cei aleși, dar care nu va grăbi încheierea lucrării care ne-a fost încredințată. Este o copie modernă a chemării lui Israel în pustie de a se întoarce în Egipt. Nu considerați că această problemă, stimați frați conducători, ar trebui analizată cu seriozitate de bărbați capabili să discearnă între amăgirile diavolului și lucrarea solemnă a adevăratului Duh Sfânt?

„Nu socotiți că postul, rugăciunea și dorul nostru după revărsarea Duhului vor fi tragic împiedicate până când această chestiune nu va fi clarificată? Cea mai fierbinte rugăciune de mijlocire oferită inconștient lui Baal nu va aduce lui Israel nici o picătură de ploaie cerească, în acest timp de secetă spirituală. Nu este oare adevărat că “Hristosul” acestor actori spiritualiști moderni este în realitate vechiul dușman al lui Israel, Baal, într-o deghizare nouă și mult mai rafinată?

„…Există o profeție fără echivoc în Mărturii pentru predicatori, paginile 467, 468, care spune că, deoarece nu au reușit să discearnă lumina neprihănirii prin credință descoperită în 1888, mulți dintre noi vor fi înșelați să se închine realmente lui Baal.

„Această închinare modernă la Baal și spritualismul foarte rafinat sunt rezultatul unei specii mincinoase și contrafăcute a neprihănirii prin credință. Această redeșteptare a “predicării lui Hristos,” practic identică cu “evanghelia” Babilonului modern, nu este adevărata redeșteptare care ne-a fost adusă prin Jones, Waggoner și sora White acum 62 de ani.

„Această falsă credință în Hristos nu poate pregăti biserica rămășiței pentru ziua Domnului și nu este solia distinctă care va lumina pământul cu slava lui Dumnezeu. Dusă la finalul ei logic, ea ne va jefui de solia specifică dată nouă de Dumnezeu pentru lume. Este o chemare înapoi spre Egipt.

„…Dragul nostru popor, dacă și-ar putea exprima dorința negrăită, ar apela astfel la autoritatea cea mai înaltă a bisericii adunată la această sesiune mondială din 1950, de a clarifica problema foarte importantă a diferenței dintre Dumnezeul adevărat și cel fals, adevăratul Hristos și antihristul, adevăratul Duh Sfânt și spiritismul, adevărata experiență creștină și presupunerile false. Pe ordinea de zi a acestei adunări nu poate exista nici o altă prioritate mai serioasă decât aceasta (Faith on Trial, paginile 39-43).

Prima consecință a acelei respingeri inițiale a fost scrierea în grabă a unui manuscris de 204 pagini care a devenit 1888 Re-examined. Deși le-a păstrat acreditările și le-a asigurat întoarcerea ca misionari în Africa, documentul a fost interzis, iar numele lor au fost umbrite până în ziua de astăzi. Încercarea bisericii de a-l interzice nu a prevenit însă ajungerea acestuia în mâinile adventismului subteran, iar instigatori ca Brinsmead și Hudson l-au folosit foarte eficient pentru a-l tulbura pe Israel. Între timp, Robert J.Wieland și Donald K.Short s-au simțit în sfârșit liberi, din punct de vedere moral, să-l publice în 1987, neprihănirea prin credință și 1888 devenind cel mai controversat subiect și an în adventism după 1844 și “ușa închisă.”

Ca un ghețar invizibil care erodează văile, autorii și-au lăsat amprenta chiar în bastioanele respingerii. Nimeni nu a luptat mai puternic împotriva tezei lui Wieland și Short decât White Estate. Dar 1888 Re-examined i-a forțat ca în următoarele lor publicații să se întărească împotriva atacului cărții 1888 Re-examined. Un exemplu este Testimonies to Ministers (Mărturii pentru predicatori). Publicată pentru prima oară în 1923, reeditată în 1944, conține mai multe îndrumări ale sorei White privind 1888 decât oricare altă carte a ei. Dar cea de-a treia ediție publicată în 1962, prima din perioada Wieland-Short, prezintă dintr-o dată un Cuvânt înainte istoric de 22 de pagini, un apendice de 14 pagini, și o prefață de cinci pagini care nu se găseau în primele ediții. Era evident că scopul pentru care fuseseră introduse ulterior acele pagini era acela de a contracara teza lui Wieland și Short. Pe pagina xi din prefață se afirmă: “Aceste note îl vor ajuta pe cititor să discearnă corect ce a intenționat autoarea să afirme în soliile prezentate aici.” Dar, după ce au făcut acest lucru, în introducere se spune, la pagina xxxvi, că “Nu este menirea celor care îngrijesc de scrierile lui Ellen G. White aceea de a explica sau de a interpreta îndrumările date de ea.”

Volumul trei din Selected Messages a apărut în 1980. În el se găsește o colecție a afirmațiilor lui Ellen G.White referitoare la Conferința de la Minneapolis din 1888.  Așa cum s-a întâmplat și cu ediția din 1962 a cărții Testimonies to Ministers, cei de la White Estate nu au considerat de cuviință să permită cititorilor să ia contact cu afirmațiile lui Ellen G.White referitoare la 1888 fără îndrumarea lor. Sunt introduse șapte pagini de comentariu ca prefață, pentru a caracteriza comentariile negative ale lui Ellen G.White asupra acestui eveniment istoric ca fiind doar “întâmplătoare” și restrânse.

Arthur White, în biografia mamei sale, Ellen G.White, The Lonely Years, 1876-1891, publicată în 1983, atacă de multe ori teza lui Wieland și Short; cel mai explicit dintre atacuri este următorul: “Conceptul conform căruia Conferința Generală, și, implicit, denominațiunea, au respins solia neprihănirii prin credință în 1888 este fără fundament și nu a fost lansat decât după patruzeci de ani de la întâlnirea de la Minneapolis și după treisprezece ani de la moartea lui Ellen White. Scrierile din acea vreme nu sugerează o respingere denominațională. Nu există nici o afirmație a lui Ellen G.White prin care ea să afirme acest lucru” (p. 396).

Începând din 1962, a apărut o serie de cărți apologetice care par să fi fost comandate de biserică, în scopul de a combate teza lui Wieland și Short. By Faith Alone, Norval Pease, 1962;  Through Crisis to Victory 1888-1901, A.V. Olson, 1966; Movement of Destiny, Leroy Froom, 1971; From 1888 to Apostasy: The Case of A.T. Jones, George Knight, 1987; Angry Saints, George Knight, 1989; The Nature of Christ, Roy Adams, 1994; A User Friendly Guide to the 1888 Message, George Knight, 1998.

Preludiul

Ce circumstanțe i-au determinat pe acești doi tineri misionari din Africa, prezenți la prima lor sesiune a Conferinței Generale, să scrie o scrisoare atât de îndrăzneață, și să o susțină la un interval de aproximativ două luni cu un manuscris de două sute de pagini?

Robert J.Wieland s-a născut în Iowa în 1917, părinții lui fiind luterani riguroși. Tatăl său, care era electrician, păstra cu atâta strictețe sabatul, încât nici măcar nu cumpăra benzină în această zi. Familia s-a mutat în Florida pentru a scăpa de iernile reci. Era elev la un liceu public, dar urma  școala de duminică a bisericii prezbiteriene când a studiat Biblia personal în cadrul bisericii în 1929, ca elev în anul doi de liceu. Deoarece cânta la vioară și era un elev bun, s-a insistat mult asupra lui să participe la activitățile de duminică, dar el a refuzat. După absolvire, a intrat la Columbia Union College, unde a fost coleg cu Donald K.Short, pe atunci însă fiind doar cunoștințe.

În cel de-al treilea an petrecut la colegiu a descoperit pentru prima oară cartea Glad Tidings scrisă de Waggoner, ale cărei învățături urmau să-i schimbe viața. La ora de teologie, un frate pe nume Lindsay Semmens a susținut că John Ford, un profesor australian, nu a înțeles semnificația celor două legăminte. Robert J.Wieland l-a întrebat: “Dar cine înțelege semnificația lor?” Profesorul i-a recomandat cartea Glad Tidings. Profesorul avea doar un singur exemplar, dar l-a predat la bibliotecă pentru ca studenții să îl poată citi. Robert J.Wieland l-a citit și a fost impresionat. Și-a luat mașina de scris la bibliotecă și a copiat capitolele principale. Tot acolo a învățat și ce înseamnă neprihănirea prin credință. După aceea a purtat cu el peste tot acele pagini scrise la mașină.

A absolvit Columbia Union College în 1939 și a fost angajat ca pastor în Conferința Florida în 1940. În 1944 a fost chemat la misiunea Kakoro din Africa de Est, unde a sosit în 1945. Urma să petreacă în total 24 de ani în Africa, deși nu consecutiv. S-a întors definitiv din Africa în 1984.

Donald K.Short s-a născut pe data de 2 ianuarie 1915 în Fort Wayne, Indiana. Familia sa nu avea o viață religioasă. Tatăl său a murit înainte ca el să împlinească doi ani, și nu și-l amintește decât pe tatăl său vitreg. Dar a locuit mult timp cu bunica sa, și nu își amintește să fi avut o influență religioasă prea puternică din partea lor. Singura legătură pe care familia lui a avut-o cu biserica adventisă a fost o mătușă și un unchi din partea bunicilor; pe unchi îl chema John C.Carr, și erau adventiști în zona Battle Creek. Unchiul său a făcut o bine cunoscută fotografie la o reuniune a conducătorilor AZȘ.

Când s-a convertit, era elev în anul doi în Daytona Beach și mergea la o școală publică. Fratele Dudley a ținut într-un cort câteva adunări de evanghelizare care l-au impresionat. În acea vreme existau postere cu fiarele din Apocalips, etc. A fost botezat în 1930, și ulterior s-a transferat la școala bisericii pentru a-și termina studiile. A terminat liceul la Forest Lake Academy, a mers la Southern Junior College, și apoi la Columbia Union College, unde s-a întreținut singur, conducând o activitate particulară de tipărire, și s-a implicat în lucrarea de evanghelizare.

După ce a absolvit în 1940, a fost trimis ca misionar în Africa și a navigat în acea toamnă până în Mbeya, Tanganyika. A rămas în Africa de Est până în 1960, îndeplinind diferite funcții, inclusiv de director de misiune și manager la tipografie. Apoi a fost transferat în Africa de Sud, unde a slujit ca pastor până în 1978, când s-a pensionat, după 37 de ani petrecuți în Africa.

Robert J.Wieland, când a ajuns în Africa, a fost mai întâi foarte deprimat și dezamăgit, datorită promiscuității sexuale fără margini din rândul lucrătorilor băștinași, și a minciunii prin care se încerca să se ascundă această situație. Mulți dintre profesorii care predau la școala bisericii întrețineau relații intime cu elevii lor. Situația era complet scăpată de sub control; a fost încurajat de câțiva misionari cu experiență să accepte pur și simplu acest lucru ca făcând parte din cultura lor, însă nu a putut accepta. Apoi a găsit o soluție la această problemă în capitolele din Glad Tidings pe care le luase cu el. Acea neprhănire prin credință din 1888 includea o înțelegere a naturii lui Hristos, care era complet umană, din ea făcând parte și sexualitatea. Aceasta însemna că Hristos a trebuit să biruiască și dorința sexuală. Faptul că lui Hristos I s-a dat puterea să biruiască dorința sexuală, și a fost Mântuitorul nostru, presupunea că Duhul Sfânt oferă și credincioșilor putere să-și controleze pornirile sexuale.

Aceasta a fost la început o idee șocantă pentru băștinași, dar ea Îl prezenta pe Hristos ca pe cineva cu care se puteau identifica. Robert J.Wieland a concluzionat că pachetul teologic din 1888 conținut în Glad Tidings era cheia către solia adventistă, clădindu-și lucrarea în jurul acesteia. Aceasta includea o înțelegere unitară a legămintelor, nu pe dispensațiuni, natura umană deplină a lui Hristos care a făcut din El Modelul nostru în orice lucru, și darul fără plată al mântuirii pentru orice om,  care nu depinde de faptele omului.

În 1949, s-a întors în vacanță la bordul lui SS Llandovery Castle împreună cu Donald K.Short, care fusese în Africa din 1940. Plănuiseră să studieze la seminar pe parcursul iernii și primăverii din ‘49-’50, și să participe la Conferința Generală ca delegați din Africa înainte de a se întoarce la posturile lor din misiunea africană. Pe parcursul celor trei săptămâni cât au fost împreună pe vapor, au descoperit că împărtășeau aceleași puncte de vedere asupra celor mai multe aspecte și au legat o prietenie strânsă. Când au ajuns la seminar, Short s-a înscris la cursul de istorie a bisericii, iar Wieland s-a înscris la cel de teologie. 

Exmatricularea din Seminar

Robert J.Wieland a participat la un seminar despre neprihănirea prin credință, condus de George Vandeman. La început a fost impresionat, dar s-a alarmat când a observat că Vandeman continua să prezinte analogii care indicau faptul că era nevoie de efort pentru a obține neprihănirea prin credință. Un exemplu de care își amintește este acela al unei persoane care pune o monedă în orificiul automatului unei uși și așteaptă să se deschidă. Dar nu se întâmplă nimic. Până la urmă, cineva îi spune: “Trebuie să împingi!” Astfel, omul împinge și intră pe ușă. Vandeman gândea că este asemănătoare cu mântuirea. Nu este suficient să introduci moneda credinței; mai trebuie să și “împingi” ușa pentru a intra.

Un număr de ilustrații de acest fel l-au ajutat pe Robert J.Wieland să înțeleagă că Vandeman predica o neprihănire prin credință care necesita “șocul” unor fapte, diferită de versiunea 1888 pe care o învățase de la Waggoner și pe care se fundamentase lucrarea sa de pastorație în Africa. După ce a discutat acest subiect cu Vandeman și nu a primit răspunsuri satisfăcătoare, a mers direct la președinte, D.E. Rebok, fără să mai vorbească cu altcineva.

După ce a terminat să-i explice lui Rebok ceea ce îl preocupa, Robert J.Wieland a fost șocat când Rebok i-a cerut să părăsească seminarul imediat. Rebok l-a condus direct la apartamentul său de lângă seminar și a început să-l ajute să-și facă bagajul. A mers până acolo încât a verificat și vesela pe care a luat-o Wieland, pentru a se asigura că nu era din dotarea apartamentului. Doamna Wieland a fost la fel de șocată și îngrozită pentru ceea ce s-a întâmplat ca și Robert J.Wieland.

Când a fost întrebat ce anume a afirmat de l-a determinat pe Rebok să ia o decizie atât de drastică și de urgentă, Robert J.Wieland a susținut că nu a cerut nimic, și nici nu a făcut vreo afirmație dură sau personală; doar a observat că neprihănirea prin credință prezentată de Vandeman nu coincidea cu neprihănirea prin credință prezentată de Waggoner. Pe atunci el nu știa nimic despre 1888, și a presupus că punctul de vedere al lui Waggoner era acceptat, deoarece îi fusese recomandat de profesorul lui de la Columbia Union College. 

Începe cercetarea

Deși terminase deja cu împachetatul, fiindu-i stârnită curiozitatea, Wieland s-a decis să mai facă ceva înainte să părăsească orașul. S-a dus la White Estate și a încercat să găsească tot ceea ce a spus Ellen White despre 1888 și E.J. Waggoner. Arthur White era plecat în călătorie, iar în locul lui era D.E. Robinson. Când Wieland a cerut să vadă comentariile lui Ellen White cu privire la 1888, Robinson i-a spus că acest subiect era controversat, și în mod obișnuit accesul era interzis. L-a întrebat, deci, dacă are acreditare. Când Wieland i-a spus că era delegat la Conferința Generală și misionar din Africa, și că îl cunoștea pe Virgil, fiul acestuia, Robinson i-a dat îndată materialul dorit.

Imediat ce a început să citească afirmațiile lui Ellen G.White referitoare la 1888 și susținerea ei față de Waggoner, Wieland și-a dat seama că a descoperit un scandal de mari proporții care părea să explice ceea ce i se întâmplase. A obținut permisiunea de a-și aduce mașina de scris și a început să copieze cât de multe scrisori a putut până când White Estate s-a închis. Și-a lăsat acolo mașina de scris și s-a întors a doua zi dimineața pentru a continua. Dar Robinson i-a spus că se făcuse o greșeală și că nu putea să-i mai dea acel dosar. I-a oferit alt dosar care conținea documentele pentru Testimonies to Ministers. Deoarece avea deja un exemplar al cărții, a refuzat oferta și a plecat.

El spune că aceasta a fost o perioadă critică în viața sa. În ciuda faptului că lucrurile îi erau clare, faptul că a fost dat afară din seminar a constituit pentru el un eveniment atât de traumatic și demoralizator încât ar fi renunțat dacă nu ar fi fost sprijinit de două persoane. Ţinând cont de judecata și logica lui Donald K.Short, i-a prezentat acestuia dovada, și concluziile i-au fost confirmate. Acest lucru i-a dat încredere să continue căutarea dovezilor pentru a-și susține convingerea.

În iarna acelui an, atenția i-a mai fost atrasă de comentariul pe care Vandeman îl făcuse în numărul din februarie al revistei Review asupra unei cărți scrise de un predicator metodist, pe nume E. Stanley Jones. Wieland a simțit că părerile lui E. Stanley Jones în ce privește neprihănirea prin credință aveau o tentă spiritistă și erau incompatibile cu ideea că neprihănirea prin credință este “cu adevărat solia îngerului al treilea.” El a scris Asociației Pastorale și președintelui Conferinței Generale, exprimându-și îngrijorarea. Recunoaște că în general mesajele sale nu au fost bine primite, deși a primit o scrisoare din partea președintelui McElhaney în care părea că-și exprimă o apreciere sinceră pentru îngrijorarea sa. Dar apoi a primit două scrisori din partea lui W.A. Spicer în care acesta îl susținea puternic: 

Slavă Domnului că ai văzut răul din această carte. Consider că face cea mai rea lucrare dintre toți agenții moderni din lumea religioasă… Dacă ar mai protesta și alții așa cum ai făcut-o tu, poate că ar ajuta la ceva.

În vara acelui an, spune el, Spicer a început să scrie un articol în Review exprimându-și frământarea legată de acest lucru. Susținerea din partea lui Spicer – președinte al Conferinței Generale între 1922-1930, pensionat, și unul dintre cei mai respectați lideri din biserică la acea vreme – spune el, alături de susținerea din partea prietenului său, Donald K.Short, a fost crucială pentru întărirea încrederii sale în acea iarnă marcată de dezamăgiri. Dacă nu ar fi existat acea susținere, probabil că ar fi aruncat prosopul teologic și pur și simplu s-ar fi alăturat mulțimii, iar cu timpul ar fi devenit cel mai plictisitor pastor din câți au existat vreodată.

În loc să studieze la seminar așa cum plănuise, a petrecut acea iarnă în Florida cercetând istoria și solia 1888 și pregătind un manuscris care peste șaptesprezece ani urma să fie publicat sub titlul In Search of the Cross (În căutarea crucii). Deoarece i se interzisese accesul la White Estate, și-a făcut un alt plan pentru a intra în posesia materialului pe care Ellen White îl scrisese despre 1888. A început să apeleze și să le scrie pastorilor pensionați care o cunoscuseră personal pe Ellen White, întrebându-i despre corespondența lor cu Ellen White. Majoritatea au fost dornici să îl ajute, și curând a strâns un teanc de scrisori (indică între palme aproximativ 15 cm înălțime) care se refereau la problema 1888. Acele scrisori, a afirmat el, au devenit fundamentul pentru ceea ce urma să devină 1888 Re-examined. Deși Wieland nu mai era la seminar, Short a început să îl ajute făcându-i rost de materialele de care avea nevoie de la White Estate și seminar. Acestea îi erau expediate prin poștă lui Wieland în Florida și apoi returnate.

În ciuda ocolului neprevăzut pe care l-a făcut Wieland, amândoi bărbații au sosit la San Francisco pe data de 6 iulie pentru a participa la sesiunea Conferinței Generale ca delegați din Africa. Wieland avea 33 de ani, iar Short 35. La acea sesiune, fratele McElhany s-a retras din funcția de președinte, iar W.H. Branson a fost ales în locul său. Fratele L.K. Dickson a declarat la serviciul divin din sabat, care a precedat sesiunea, că “la această sesiune trebuie să facem alegerea corectă, acolo unde în 1888 am făcut alegerea greșită.” De asemenea s-a anunțat public că dacă vreunul dintre delegați are o povară pe inimă, să și-o exprime. Convergența acestor două declarații în contact cu experiența recentă a lui Wieland au fost ca un semn providențial care i-a determinat să scrie o scrisoare către Comitetul Conferinței Generale. Restul este istorie. 

Robert J.Wieland și Donald K.Short astăzi

Astăzi, după cincizeci de ani, la mult timp după ce partenerii lor de dialog au trecut la odihnă, frații Wieland și Short lucrează încă plini de energie în favoarea convingerilor lor de la început, plini de speranță că într-un fel anume atitudinea colectivă de respingere care s-a manifestat în 1888 și, din nou, în 1950, poate fi schimbată. În ultimele trei săptămâni, de când autorul acestui articol l-a contactat, fratele Wieland a fost plecat de acasă la fiecare sfârșit de săptămână, dând curs unor invitații de a predica în public. A fost de acord, cu amabilitate, să îmi trimită prin poștă copii ale unor documente valoroase pe care le-au strâns în odiseea lor care a durat cincizeci de ani, documente pe care se bazează și acest articol.

Când scriitorul a reușit în sfârșit să se întâlnească cu ei în seara de 7 februarie 2000, amândoi veniseră cu avionul în Loma Linda și se cazau la Loma Linda Motel pentru ultima întâlnire din cadrul seriei de discuții intitulată Primacy of the Gospel Committee, condusă de Conferința Generală, care urma să aibă loc a doua zi în clădirea Drayson. Înainte ca seara să se încheie, s-au cazat și ceilalți membri ai Comitetului de Studiu al Soliei 1888 și s-au strâns în camera lui Wieland pentru o discuție.

Fratele Wieland este acum în vârstă de 83 de ani, și colegul său, Don Short, tocmai a împlinit 85 de ani pe data de 2 ianuarie. Amândoi au petrecut în total 61 de ani ca misionari în Africa. Până acum au avut dialoguri serioase cu șapte președinți ai Conferinței Generale, de la Spicer (care s-a retras în 1950) la Folkenberg. Amândoi au migrat din era mașinii de scris în era computerului și continuă să fie niște cititori și scriitori prolifici. (Înainte ca întâlnirea să aibă loc, autorul a schimbat câteva mesaje prin e-mail cu amândoi.) Acum amândoi au părul nins, dar Short pare să și-l fi păstrat pe tot, în timp ce Wieland a mai pierdut ceva din zăpada de pe vârful muntelui. Sunt la curent cu toate cărțile care au apărut în ultimul timp și care fac referire la neprihănirea prin credință – 1888 și își scriu comentariile asupra fiecăreia dintre ele.

Cei cincizeci de ani de respingere nu par să-i fi înrăit împotriva bisericii, ci, dimpotrivă, s-ar putea spune că rămân excesiv de loiali și de respectuoși la adresa organizației. Până în prezent, nici ei, nici Comitetul de Studiu al Soliei 1888, care s-a dezvoltat în jurul lucrării lor, nu au acceptat bani din zecime în baza principiului că, din punct de vedere moral, nu pot concura cu biserica lui Dumnezeu, care, cred ei cu tărie, până la urmă va încheia lucrarea în slavă. Nimeni dintre cei care citesc corespondența lor cu biserica și cu teologii ei desemnați din ultimii 50 de ani nu poate să nu rămână uimit de felul în care au reușit să echilibreze logica, ce nu permitea nici un compromis, cu generozitate și umilință atunci când primeau îndrumări care, uneori, erau violente și defavorabile.

Wieland mai poartă încă o atelă la gât, singura urmare vizibilă a accidentului grav pe care el și soția sa, Grace, l-au suferit în Kentucky pe data de 22 august, anul acesta. Soția sa, care a rămas acasă în Meadow Vista, California, și-a rupt amândouă picioarele în zona de deasupra genunchilor în acel accident. El stă drept ca bradul și calcă cu ușurința și grația unui atlet. Și-a scos atela imediat cum a intrat în cameră și a așezat-o pe un raft. Oricum, când au sosit și alți membri ai Comitetului de Studiu al Soliei 1888 și au trecut pe la el ca să îl viziteze, Wieland s-a sculat ca să le arate atela pentru gât și, glumind, a spus că aceasta îi oferise în avion avantajul că putea să primească orice loc dorea. De fiecare dată când sosește un alt membru, se râde și se glumește mult. Este evident că tuturor membrilor Comitetului de Studiu al Soliei 1888 le place să fie în preajma celor doi octogenari, și invers.

Fratele Short are o înălțime de aproximativ 1,70 m și pare cu aproape zece centimetri mai scund decât Wieland. În timp ce Short pare să aibă o sănătate solidă și merge normal, recunoaște că s-a bucurat să accepte oferta liniei aeriene de a-l duce la avion cu scaunul pe rotile, deoarece până acolo era ceva distanță. Amintesc aici acest lucru doar pentru că a fost singura concesie pe care a făcut-o vârstei pe parcursul întregii seri. La început, când l-a întâlnit, autorul a făcut greșeala de a i se adresa spunându-i “doctore” și a avut parte de o prelegere dură în care titlul a fost negat.

Deși amândoi bărbații erau direcți și deschiși, ezitau să dezvăluiască informații personale, din teama de a nu se abate sau distrage de la misiunea pe care o au. Autorul nu a forțat nota. Și Wieland, și Short au afirmat că soțiile lor, Grace și respectiv Garnette, nu sunt teologi, dar îi susțin. În trecut Grace a dactilografiat multe documente. Wieland are doi băieți și o fată. Unul dintre băieți este medic în Laguna Nigel și a absolvit școala medicală Loma Linda. Celălalt băiat lucrează in cadrul sistemului de asigurări. Fata este profesoară la o școală în cadrul bisericii din California. Nici unul dintre ei nu participă la proiectele părinților lor. Short are un băiat și o fată. Băiatul este pastor și este implicat în promovarea cauzei pentru care luptă tatăl său.

În cameră nu era decât un singur scaun, pe care cei doi predicatori au insistat ca autorul să îl ocupe. Wieland s-a așezat pe pat sprijinindu-se de tăblie pe parcursul discuției care a durat două ore și jumătate pe tema istoriei, teologiei și logicii. Short a stat pe lada de lemn de la capătul patului până după ora 2200, în ciuda faptului că venise cu avionul din Carolina de Nord, fusul orar fiind modificat. Pe parcursul întregii seri, autorul nu a fost niciodată nevoit să repete o întrebare, iar Wieland și Short nu au încurcat nici măcar o dată sau un nume. Pe la 2230, aproape de încheiere, Brian Schwartz și soția sa Lydia, Sidney Sweet și Lloyd Knecht stăteau pe pat sau pe podea și participau la discuție. Lloyd Knecht părea să aibă cam 60 de ani, dar ceilalți păreau în jur de 30. 

Comitetul de Studiu al Soliei 1888

La scurt timp după ce fratele Wieland s-a întors definitiv din Africa în 1984, a primit un telefon de la Helen Smith, care în 1950, când Wieland și Short trimiseseră pentru studiu 16 copii ale cărții 1888 Re-examined la birourile Conferinței Generale, era acolo tânără secretară. A făcut în așa fel încât a obținut acces la documentul interzis și a fost extrem de impresionată de el. L-a întrebat pe fratele Wieland dacă este de acord să vină și să le vorbească, ei și prietenilor ei, despre solia 1888. La prima întâlnire, în 1985, au fost prezente 125 de persoane. De atunci au continuat să aibă întâlniri anuale, de fiecare dată cu înlesnirea bisericii. Pe parcurs, Comitetul de Studiu al Soliei 1888 s-a dezvoltat și acum are un comitet de conducere de 24 de membri și publică un buletin informativ al cărui tiraj este de 15.000 exemplare. Mai publică și cărți, inclusiv 1888 Re-examined, care a fost publicată în 1987. Șase membri s-au adunat pentru a participa la cea de-a zecea și ultima întâlnire din cadrul seriei Primacy of the Gospel.

Este cea de-a cincea ocazie, din 1950, când Robert J.Wieland și Donald K.Short poartă discuții cu Conferința Generală sau cu persoanele desemnate de aceasta. Primele patru ocazii au fost în 1950, 1958, 1964-72, 1973-75. De fiecare dată rezultatul a fost o respingere hotărâtă, deși ultima oară fratele Pierson a fost foarte înțelegător, spune Wieland, până când Desmond Ford l-a făcut să se răzgândească la întâlnirile de la Palmdale în 1976.

Când a fost întrebat care speră să fie rezultatul acestor întâlniri după cincizeci de ani de dialog cu Conferința Generală, Wieland a recunoscut că după cincizeci de ani mai este încă suficient de optimist pentru a spera că va avea loc o acceptare și o pocăință colectivă, însă acum ar stabili bucuros o încetare a ostilităților, astfel încât să poată predica fără a fi întrerupți.

Rațiunea cărții 1888 Re-examined

Atunci când pregătea acest articol, autorul a citit corespondența de pe parcursul a aproape 25 de ani pe care Wieland și Short au avut-o cu Conferința Generală și Leroy Froom, și a analizat replicile pe care cei doi le-au dat fiecăruia dintre acuzatorii lor, de la J.I. Robinson în 1950 la Roy Adams și George Knight în anii 1990. Teza șocantă care a lansat carierele lor teologice publice în 1950 nu poate fi separată de logica sa. Bătălia teologică dintre ei și apărătorii denominațiunii care a durat cincizeci de ani pare mai degrabă o bătălie nerecunoscută între două sisteme incompatibile de logică decât o bătălie între istorie și teologie.

De la început până în prezent, Wieland și Short au concordat și au fost deschiși în privința logicii abordate, deși era vizibil pe parcursul interviului din 7 februarie că nu erau conștienți de acest lucru, exprimat așa, deoarece altă logică nu cunoșteau. Cu toate că au exprimat-o în scrierile lor, probabil că cea mai clară exprimare a ei poate fi găsită în corespondența lor cu Leroy Froom. Pentru a pune logica lor în contrast cu cea a lui Froom, cel mai bine este să începem cu cea a lui Froom. Pe data de 04.12.1964 Froom le-a trimis o scrisoare prin care era clar că intenționa să îl intimideze așa de tare pe Wieland încât să-l determine să renunțe la concluziile sale, dar singurul lucru pe care îl demonstrează aceasta este că Froom nu înțelege prăpastia exegetică care îl desparte de Wieland:

“Frate Wieland, este oare înțelept sau sigur din partea dumneavoastră să continuați să vă expuneți punctele de vedere personale care contrazic descoperirile unui grup format din teologi serioși și lideri devotați – printre care oameni ca A.G. Daniells, A.W. Spalding, L.H. Christian și A.V. Olson, și probabil că și eu m-aș putea încadra în această categorie? Și mai sunt mulți alții pe care nu este nevoie să îi numesc. Concluziile la care au ajuns ei sunt aproape identice.

…Iar mie mi s-a cerut de către lideri responsabili de la sediu și de către lideri din administrația universității să studiez în întregime, pe larg, mărturiile istorice, inclusiv toate mărturiile sorei White (subliniere adăugată). Și eu m-am preocupat mult timp de acest aspect. Nu numai că am avut acces la biblioteca unde sunt păstrate scrierile lui Ellen G.White, dar am beneficiat și de ajutorul practic al lui R.L Odom, care, ca persoană care se ocupă în mod oficial de alcătuirea indexului, probabil că are cele mai vaste cunoștințe despre conținutul scrierilor ei. Domnișoara Bessie Mount a efectuat un studiu similar asupra articolelor lui Ellen G.White. Și Arthur White este familiarizat de o viață cu mărturiile nepublicate și cunoaște îndeaproape toate indexele manuscriselor și materialelor speciale.

Îndrăznesc să afirm că toți aceștia constituie un grup formidabil de experți. Am fost și eu însărcinat să pătrund în profunzimea acestor evenimente având la dispoziție toate aceste facilități. Dar, pe lângă toate sursele menționate mai sus, am mai avut la îndemână și rapoartele a 24 dintre martorii oculari care au participat la conferința din 1888, obținute în 1930. Nimeni altcineva nu a mai avut ocazia să țină în mână tot materialul la care m-am referit. Acestea sunt avantajele de care dumneavoastră nu ați beneficiat atunci când v-ați elaborat teza.

Eu trebuie să-mi declar oficial încredințarea că dumneavoastră, cunoscând doar o parte din evenimente și cercetând întâmplările care au avut loc doar într-o scurtă perioadă, ați ajuns la concluzii neadevărate și incorecte care mai degrabă au produs agitație decât să descopere o lumină mai puternică, aducând confuzie în loc de înțelegere.

…Mai este ceva ce trebuie luat în seamă. Peste puțin timp povestea întreagă, documentată, a episodului 1888 va fi fără îndoială publicată. Și dacă nu vă veți schimba prezentarea, vă veți găsi într-o poziție de neinvidiat. Contrastul va fi marcant.

…Vă rog să-mi înțelegeți intenția și îngrijorarea. Doresc să vă feresc de necazurile care vor urma, pentru că sunt interesat de ceea ce se întâmplă cu dumneavoastră.”

Fraza cheie din toată muștruluiala părintească a lui Froom este “…inclusiv toate mărturiile sorei White” (subliniere adăugată). Prin deducție, putem concluziona că logica lui Froom este de natură inductivă. Logica inductivă este logica cunoașterii, spre deosebire de matematică și teologie, care sunt de natură deductivă. Logica inductivă interzice orice presupuneri explicite despre lumea reală, exceptând pricipiul fundamental al continuității sau uniformității în univers. Concluziile formate prin logica inductivă se bazează pe exemplele descoperite în datele aferente adunate.

Metoda inductivă în sine constă în a face generalizări pornind de la exemple particulare. Trecerea de la particular la general este justificată de presupunerea menționată mai sus că în univers există continuitate. Astfel, se presupune că datele examinate sunt similare cu datele neexaminate. Oricum, inducția este, din punct de vedere logic, o evitare anticipată a unei concluzii finale, datorită faptului că în analiza sa nu pot fi incluse toate datele aferente care pot exista în legătură cu orice subiect dat.

Pentru că logica inductivă nu poate permite presupuneri explicite (afirmația lui Ellen White nu poate fi considerată ca fiind adevărată), mărturia lui Ellen White nu reprezintă decât “mai multe detalii” pentru a fi inclusă în analizele cuiva, pentru a fi pusă alături de evaluările celorlalți. Datorită faptului că acuratețea logicii inductive este limitată de datele incomplete, Froom se laudă incluzând toate mărturiile lui Ellen White. Mai mult este mai bine.

Răspunsul lui Wieland și Short din data de 06.12.’64 demonstrează un sistem de logică în întregime diferit:

"…În măsura în care ne cunoaștem propriile inimi, dorim să înțelegem și să primim orice lumină pe care Domnul o are pentru noi. Tot ceea ce am înțeles despre episodul 1888 din istoria noastră și consecințele lui grave se bazează în întregime pe numeroase afirmații din Spiritul Profetic cu care suntem familiarizați. Declarăm deschis că nu cunoaștem nimic mai mult în legătură cu acest subiect decât ceea ce a fost înregistrat în scrierile lui Ellen G.White. Cantitatea materialului pe care l-am avut la dispoziție în 1950 a crescut de-a lungul anilor, și simțim că publicațiile ulterioare de la White Estate au confirmat premisa fundamentală a manuscrisului nostru. Am fi bucuroși să vedem afirmațiile lui Ellen White pe care le aveți și care credeți că modifică premisa noastră. Credem că este de datoria noastră să susținem punctul de vedere inspirat exprimat în afirmațiile sorei White. Mai credem că dacă toate afirmațiile ei din arhivă referitoare la istoria 1888 ar fi fost strânse laolaltă într-o compilație și ar fi fost oferite lucrătorilor noștri, confuzia și agitația existente în prezent ar fi fost eliminate odată pentru totdeauna.

…Suntem gata să luăm în considerare orice dovadă oferită de solul Domnului care ar schimba punctul de vedere de mai sus pe care l-am prezentat înaintea fraților în 1950. Suntem gata să luăm în considerare opiniile oricăror martori oculari sau savanți și lideri denominaționali, și să le studiem cu seriozitate, cu condiția de a ni se permite să punem mărturia lui Ellen G.White mai presus de cea a oricărui contemporan de-al ei sau istoric, dacă și acolo unde apare vreo discrepanță.

În răspunsul oferit de ei propozițiile cheie sunt: “Declarăm deschis că nu cunoaștem nimic mai mult în legătură cu acest subiect decât ceea ce a fost înregistrat în scrierile lui Ellen G.White. …Noi credem că este de datoria noastră să susținem punctul de vedere inspirat exprimat în afirmațiile sorei White. …Suntem gata să luăm în considerare opiniile oricăror martori oculari sau studenți și lideri denominaționali, și să le studiem cu seriozitate, cu condiția de a ni se permite să punem mărturia lui Ellen G.White mai presus de cea a oricărui contemporan de-al ei sau istoric, dacă și acolo unde apare vreo discrepanță.”

Aceste propoziții arată în mod clar că logica lui Wieland și Short are în esență o natură deductivă. În timp ce Froom de abia include afirmațiile lui Ellen White în baza sa de date, Wieland și Short declară că nu cunosc “nimic mai mult” decât afirmațiile lui Ellen White asupra acestui subiect. Contrar logicii inductive, logica deductivă nu numai că permite, dar impune presupuneri explicite ca premise sau puncte de plecare pentru o analiză. Aceste premise nu pot fi exceptate, iar informațiile senzoriale nici măcar nu sunt relevante.

În matematică, de exemplu, nimeni nu poate demonstra că 1+1=2 măsurând ceva. De fapt, orice încercare de a demonstra acest lucru poate conduce la a demonstra exact opusul, pentru că este improbabil ca două obiecte existente în lume să fie identice, exceptând sensul abstract. În matematică, 1+1=2 prin definiție. Oricine dorește să contrazică acest lucru nu face decât să se îndepărteze de la “credință” (credința matematicii).

În același sens, Wieland și Short echivalează declarațiile sau afirmațiile lui Ellen White despre 1888 cu istoria 1888 și se simt datori să procedeze în felul acesta. A proceda altfel ar însemna să renunțe la a mai fi adventiști. Afirmațiile altor martori oculari prezenți la același eveniment sunt acceptate numai dacă coincid cu afirmațiile ei, dar sunt respinse dacă există vreo discrepanță. În plus, deoarece ei afirmă că ea nu se poate contrazice, nu este necesar să vezi tot ce a scris. Nu trebuie decât să aibă o afirmație clară despre orice subiect, restul fiind de prisos sau o lărgire a ceea ce a spus deja.

Din punctul lor de vedere, oricine dorește să folosească un alt sistem de logică nu face decât să se îndepărteze de la credința Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Deși mulți pot obiecta în legătură cu premisa particulară de la care Wieland și Short au pornit, tot spectrul teologic exceptând înalta critică, operează după același principiu, cu toate că fiecare teolog poate porni de la o premisă diferită (vezi de exemplu Reason and the Contours of Faith, cap. 3, de Rick Rice).

Răspunsul pe care Froom i l-a dat lui Wieland în data de 21.12.’64 arată că nici el nu poate înțelege, sau nu vrea să recunoască faptul că el și Wieland folosesc sisteme de logică diferite:

"…Observ că bunele mele intenții nu au avut nici un succes. Mi-aș dori ca cineva să poată trece dincolo de bariera pe care ați ridicat-o prin faptul că nu doriți să înțelegeți. În felul acesta ați avea o viață mai fericită, o încredere mai puternică și o altă atitudine. Îmi pare sincer rău pentru dumneavoastră. Rolul lui Ilie de “numai eu singur” nu este unul de dorit, fie pentru dumneavoastră sau pentru altcineva…

…Să nu credeți că sunteți singurul care face din declarațiile Spiritului Profetic proba finală. Dar unii dintre noi insistă să aibă toate dovezile relevante din scrierile lui Ellen G.White înainte de a-și forma un punct de vedere corect, echilibrat și consistent. Cred cu tărie că rezultatul oricărei alte proceduri constă într-o înțelegere distorsionată și confuzie. Aceasta, se pare, a fost și continuă să fie problema dumneavoastră."

În loc să recunoască analiza diferită a lui Wieland, și să o combată, el pretinde că joacă după aceleași reguli, numai că o face mult mai bine. Însă termenul de “echilibrare” a tuturor dovezilor pertinente din lucrările lui Ellen White pentru a obține “un punct de vedere adevărat și echilibrat,” este inductiv. Folosirea acestui termen este proprie unui judecător sau unui juriu cu privire la mărturia contradictorie dintr-un proces penal.

Prin contrast, nu este nevoie să se “echilibreze” sau să se cântărească afirmațiile într-o chestiune de raționament deductiv, după cum consideră Wieland și Short că este aceasta. Fiecare afirmație distinctă a lui Ellen White se susține singură, și nu o poate contrazice pe cealaltă. Afirmațiile făcute de oameni neinspirați, fără a ține seamă de poziția lor, sunt doar “zgomot” ce trebuie filtrat, dacă acestea contrazic afirmațiile lui Ellen White.  

În plus, expresia folosită mai devreme de Froom “incluzând mărturia doamnei White” contrazice deja, logic, pretenția lui “și eu” exprimată aici (“…nu sunteți singurii care afirmați că Spiritul Profetic este proba finală”). Nu este posibilă doar “includerea” dovezii considerată a fi proba finală.  

Deși Movement of Destiny nu a menționat autorii pe nume, nu este nici o îndoială că Froom se referea la Wieland și Short, când a făcut apel la cei care au acuzat biserica că a respins neprihănirea prin credință în 1888 și a împiedicat, prin aceasta, revărsarea ploii târzii, să-și ceară iertare în fața bisericii:

"…Cei ce răspândesc astfel de idei, persistă încă, susținând că liderii Mișcării din acea perioadă (1888) „au respins” solia neprihănirii prin credință, atrăgând astfel dizgrația permanentă a lui Dumnezeu.

Iar această ipoteză este însoțită de afirmația că până când Mișcarea de astăzi ca un întreg – aproape optzeci de ani mai târziu – nu se pocăiește ca un singur trup în sac și cenușă pentru păcatele “unora” care, în acea vreme memorabilă, au respins definitiv solia de la Minneapolis în timpul și după 1888, surâsul și binecuvântarea lui Dumnezeu nu se vor mai manifesta peste poporul și mișcarea Adventă, iar solia nu va mai fi proclamată în aceste condiții… Cu alte cuvinte, aceasta susține că marea strigare și ploaia târzie nu se vor manifesta până ce nu se recunoaște mai întâi necesitatea căinței retroactive și aplicarea acesteia…

…Dacă acuzația nu este adevărată, (cum crede Froom că a dovedit) bisericii de astăzi i se cuvine o mărturisire din partea celor ce au adus o acuzație falsă, în primul rând împotriva celor din conducerea de după 1888, toți fiind trecuți la odihnă acum. Tot la fel li se cuvine și celor din biserica de astăzi, care au fost tulburați și înșelați de o astfel de afirmație. Și, în cele din urmă, acuzația reprezintă o discreditare a celor morți, fiind o problemă extrem de gravă."

Când, în noiembrie 1972, Wieland și Short au răspuns acestei provocări cu un articol intitulat: “An Explicit Confession… Due the Church,” (O mărturisire explicită… datorată Bisericii), au acționat de așa manieră încât Froom a căzut în capcana propriilor (…”nu sunteți singurii care considerați Spiritul Profetic proba finală) argumente logice. 

O mărturisire explicită… datorată Bisericii

Broșura lor de șaizeci și patru de pagini, din noiembrie 1972, cu titlul de mai sus, a început prin a schița cu mare atenție istoria dialogului purtat între ei și biserică, culminând cu provocarea lui Froom. Apoi Wieland și Short au răspuns la Movement of Destiny, reamintindu-i lui Froom regulile logice de bază cu care a fost și el de acord:

Cei doi autori ai cărții 1888 Re-examined împreună cu autorul cărții Movement of Destiny au convenit că “mărturia concludentă a Spiritului Profetic… constituie factorul determinant” pentru aflarea adevărului în această chestiune așa cum este enunțată la pagina 358. Prin urmare, ceea ce trebuie stabilit este fie includerea fie excluderea “mărturiei concludente a Spiritului Profetic” care este vital și relevant. Lăsând la o parte mărturia principală, devine imposibil să înțelegem corect semnificația istoriei adventiste de ziua a șaptea post-1888… Biserica va pleda și trebuie să pledeze pentru studierea “mărturiei concludente a Spiritului Profetic.”

Cei doi autori au trecut apoi la prezentarea multor extrase din declarațiile devastatoare ale lui Ellen White, pe care în mod convenabil Froom le-a exclus din volumul său de 700 de pagini, care, dacă ar fi acceptate la o evaluare corectă (așa cum o cere în mod firesc deducția), contrazic fiecare punct stabilit de Froom în mod inductiv prin mărturiile cumulate ale conducătorilor bisericii (neinspirați). Aceste declarații au fost prezentate pe larg în 1888 Re-examined, și nu vor mai fi reproduse aici. După ce au fost prezentate, autorii și-au exprimat nedumerirea:

"După citirea acestor declarații din mărturiile sorei White, putem percepe ceva din problema întâmpinată de autorii cărții 1888 Re-examined. Pe de o parte, Movement of Destiny, purtând girul Conferinței Generale, solicită din partea noastră “o mărturisire explicită” în ceea ce privește scuzele Bisericii pentru afirmația că a avut loc o respingere a soliei de către conducere, chiar solia prin care Domnul intenționa să pregătească un popor pentru revenirea Sa, în urmă cu optzeci de ani. Pe de altă parte, conștiința noastră este constrânsă de mărturia clară a Spiritului Profetic.

„Bunul simț ne îndeamnă să tragem concluzia că dacă “noi” am fi primit solia 1888 în adevărata ei semnificație, “începutul” ploii tărzii și marea strigare, nu am mai fi astăzi în lumea aceasta. Biserica nu s-ar mai confrunta cu o misiune încă neterminată într-o lume în permanentă expansiune.

„Ellen G.White nu-și contrazice mărturiile. Atât în lucrările ei publicate cât și în cele nepublicate nu a fost găsit și nici nu se va găsi un singur cuvânt care să contrazică semnificația clară a declarațiilor folosite în acest material. Așa ceva nu există. Autorii cărților Through Crisis to Victory and Movement of Destiny au cercetat amănunțit colecția lucrărilor nepublicate care se găsește în arhivă, și nu au găsit nimic. Acest lucru este evident acum, după parcurgerea lucrărilor lor exhaustive despre acest subiect.

„…Întrebăm cu sinceritate, “Unde este ‘mărturia’ sorei White care convinge pe ‘toți ceilalți’?” Orice “mărturie care contrazice afirmațiile clare ale lui Ellen G.White este o minciună. Ca autori, nu dorim să ne facem vinovați de o “evidentă încăpățânare.” Am ales să fim loiali lui Hristos și adevărului Său. Cartea Movement of Destiny ne-a pus în fața unei dileme fără precedent în istoria Adventiștilor de Ziua a Șaptea."

Dilema lor este următoarea: Wieland și Short trebuie să dea curs solicitării lui Froom de a face o mărturisire serioasă, deoarece solicitarea poartă girul Conferinței Generale, pe care ei o recunosc ca fiind expresia autorității lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel. Mai mult, ei insistă că sunt una cu biserica și nu separați de aceasta. Pe de altă parte, afirmațiile sorei White și logica lor, la care însuși Froom a subscris, îi obligă să creadă că teza lor este corectă, iar Froom este greșit. Așa că ei trebuie să mărturisească, dar ce anume?

Soluția lor a fost să facă o mărturisire - gen Daniel - în șapte puncte, în numele “noi,” biserica, prezentată succint mai jos. 

Noi mărturisim:

1. …adevărul că ne găsim în starea laodiceană datorită concepției că suntem bogați și plini de cunoștință în ce privește evanghelia și neprihănirea prin credință, când de fapt noi suntem orbi și goi.

2. …o speranță mai strălucită decât o oferă această imagine

3. …că somația din Apocalips 3:19, “Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te!” este o chemare la pocăință denominațională.

4. …că o pocăință din partea acestei generații pentru greșelile generației trecute este bine venită.

5. …încrederea totală în triumful bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și în pocăința sa finală.

6. …aprecierea sinceră pentru adevărurile glorioase ale soliei 1888 conținute în sursele tipărite.

7. …că suntem cei mai mici și cei mai nevrednici dintre toți slujitorii Domnului.

Autorii au dat copii numai președintelui Conferinței Generale, Robert Pierson și vicepreședintelui Neal Wilson. Pierson a considerat răspunsul lor atât de devastator, spune Wieland, încât le-a cerut să nu fie pus în circulație, pentru că l-ar putea omorî pe Froom, acesta fiind bolnav. Autorii au fost de acord, și Froom, care a fost chemat la odihnă în 1974, se pare că nu l-a văzut.  

Solia 1888 Jones-Waggoner, cum o vede Grupul de Studiu Minneapolis 1888

Deci, care este conținutul teologic actual al soliei 1888 pe care Wieland și Short au promovat-o timp de o jumătate de secol? După cum spun ei, majoritatea celor care spun că o înțeleg, nu o înțeleg. Scriitorul a folosit două surse principale pentru a răspunde la această întrebare. Una este o broșură numită What is the 1888 Message? (Ce este solia 1888?) pregătită de Grupul de Studiu Minneapolis 1888 pentru Primacy of the Gospel Committee, publicată anul trecut. Cealaltă este In Search of the Gospel-We Believe, scrisă de același grup, în 1996. Caracteristicile proeminente ale acestei solii par a fi următoarele:  

A fost unică

Neprihănirea prin credință din 1888 a fost unică, nu numai o restaurare a celei pe care reformatorii au avut-o cu o sută de ani în urmă. Nici nu a fost tăciunele Roman al neprihănirii prin credință, împotriva căruia au protestat reformatorii. “Jones și Waggoner au înțeles că neprihănirea prin credință autentică este o experiență condusă din Sfânta Sfintelor, din 1844. Scopul ei principal nu este să pregătească un popor pentru moarte (ca în cazul neprihănirii prin credință convenționale), ci să pregătească un corp colectiv al poporului lui Dumnezeu pentru luarea la Cer la revenirea lui Hristos. Marea controversă dintre Hristos și Satana nu poate fi încheiată până ce nu va avea loc o astfel de demonstrație.

Este evident astfel că doctrinele bisericilor populare, care nu-L urmează pe Hristos prin credință în lucrarea Sa din Sfânta Sfintelor, nu pot fi ‘adevăr prezent’ - neprihănirea prin credință. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea are o solie unică, specială, a evangheliei veșnice încredințată nouă. (P.18) Legătura dintre doctrina neprihănirii prin credință și lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor este numită “geniul” soliei din perioada 1888. (P.11)

Hristos a luat natura noastră căzută

Pentru a putea fi Marele nostru Preot, Isus trebuia să ia asupra Sa natura noastră căzută. (Totuși, ei ezită să o numească natură “păcătoasă.”) Acest punct de vedere al Cristologiei este considerat ca esențial pentru un popor chemat să biruiască așa cum a biruit Isus și să fie luați la Cer (deși nu este esențial pentru creștinii care așteaptă să fie luați la cer – via mormânt). 

Desăvârșirea caracterului nu este doar posibilă, ci sigură

Desăvârșirea caracterului nu este doar posibilă, ci sigură pentru toți cei care cred “evanghelia veșnică” din Apocalips 14. Este exact opusul “perfecționismului,” spune el, care este înrădăcinat în egocentrism. Wieland respinge chiar și expresia “perfecționismul generației finale” pentru că, spune el, aceasta încă implică o preocupare egocentrică nesănătoasă despre sine, care este contrară “desăvârșirii de caracter,” care este dezinteresată și plină de agape.

Toate ofertele lui Dumnezeu sunt garantate, așa că este ușor să fie mântuit și greu să fie pierdut cineva care înțelege și crede adevărul deplin al evangheliei. Această neprihănire este obținută în întregime prin credință, nu prin fapte. Aparent este transformarea caracterului prin puterea lui Dumnezeu mai degrabă, decât doar o declarație (sau o ficțiune legală) care se întâmplă în credinciosul adevărat. Această înțelegere a neprihănirii prin credință: 

a. reprezintă adevărul care duce la bun sfârșit însărcinarea evangheliei

b. reprezintă ploaia târzie

c. a fost începutul marii strigări (care a început în 1888)

d. pregătește un popor pentru luarea la cer

Crede și trăiește

Singurul aspect dificil al mântuirii este să învățăm să credem cât de bună este Vestea cea Bună, deoarece necredința este înrădăcinată în inima omenească. Dar Jones și Waggoner au înțeles de asemenea că “Dumnezeu a dăruit fiecărui om o măsură de credință” pe care fiecare o poate exercita prin alegere. (p. 40)

Unicul legământ al lui Dumnezeu

Singurul gen de “legământ” pe care l-a inițiat Dumnezeu vreodată, sau a dorit să-l inițieze, a fost făgăduința unilaterală făcută lui Avraam. Acesta nu stipula angajament reciproc. Avraam doar l-a primit prin credință și a crezut. Acesta este legământul “veșnic” sau “nou.” Toate celelalte “legăminte” sunt doar abateri cauzate de inițiativa omului de a modifica legământul lui Dumnezeu făcut cu Avraam și urmașii acestuia. Toate amendamentele inițiate de om au devenit obstacole insurmontabile deoarece, spre deosebire de oferta lui Dumnezeu, oferta omului este neputincioasă.

Prin urmare, “vechiul legământ” a fost un plan alternativ apărut datorită necredinței lui Israel. Pavel l-a definit corect ca fiind doar un îndrumător/educator care să ne învețe că planul inițial al lui Dumnezeu cu Avraam a fost cel mai bun. De fapt, “noul legământ” este întoarcerea la legământul lui Avraam. (pg. 31-33, 52-54) 

Jertfa lui Hristos a realizat mântuirea atât din punct de vedere obiectiv cât și legal

Concepția că prin moartea lui Hristos pe cruce lumea este mântuită atât legal cât și obiectiv, prin faptul că Hristos a murit de moartea a doua în locul fiecărui om, reprezintă solia de evanghelizare din Apocalips 14. “Astfel că nu există nici un motiv pentru care vreun om să moară de moartea a doua, cu excepția propriei lui necredințe, a refuzului de a aprecia ceea ce a realizat Hristos (nu doar temporar) pentru el pe cruce” (We Believe, p.4).   

Wieland și Short în perspectivă

Conceptul mai larg este acela că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea are nevoie din ce în ce mai mult de o explicație satisfăcătoare în ce privește întârzierea celei de-a doua veniri. Teza respingerii soliei prezentată de Wieland și Short a atins o coardă sensibilă în adventism. Wieland și Short pot cunoaște ceva sau pot să nu cunoască nimic despre 1888, sau despre neprihănirea prin credință. Ei chiar i-au mărturisit lui Leroy Froom: “Mărturisim că nu cunoaștem nimic mai mult în această chestiune decât a fost scris în lucrările lui Ellen G.White.” Și-au petrecut toată viața studiind, nu 1888 și neprihănirea prin credință în sine, ci 1888 și neprihănirea prin credință așa cum a rezultat din scrierile lui Ellen White și a celor doi soli (A.T. Jones și E.J. Waggoner) susținuți de sora White. Acest lucru au făcut ei cunoscut în mod sincer încă de la început, și nu s-au schimbat.

Indiferent dacă aceasta este o cale potrivită pentru a descoperi adevărul despre 1888 și motivul acestei lungi întârzieri a celei de-a doua veniri, sau nu, nu acesta este subiectul acestui material. Dar istoria ne va arăta că odată admise premisele lor, ei și-au dovedit că își pot apăra formidabil tezele împotriva întregii opoziții timp de peste o jumătate de secol.

Aceia care n-au fost de acord cu punctele lor de vedere de-a lungul ultimei jumătăți de secol, fără ca mai întâi să renunțe la logica lor, ca Froom și Knight, și-au frânt sulițele doveditoare în logica aceea de granit. Pe de altă parte, teologii care au respins public logica lor, punând la îndoială integritatea istorică a lui Ellen G.White, cum ar fi Desmond Ford și chiar Robert Brinsmead, curând s-au plasat într-o poziție teologică divergentă cu frații chiar mai mare decât cea a lui Wieland și Short. Astfel că impasul este foarte probabil să continue.

Ceea ce nu poate fi tăgăduit este faptul că Ellen White a scris extrem de negativ despre sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis din 1888 și despre toți cei care s-au opus atât ei cât și soliei celor doi – Jones și Waggoner. Aceia care s-au opus ei atunci, s-au simțit pe deplin justificați în demersul lor, bazându-se pe aparenta contradicție a afirmațiilor făcute de Ellen White mai înainte. Ellen White a negat acuzația aceasta, la aceasta alăturându-se desigur și Wieland și Short. Dar indiferent dacă ei au dreptate în ce privește Ellen White, 1888, neprihănirea prin credință sau cauza Marii Întârzieri, cine poate contrazice concluzia că în timp ce au dus lupta cea bună, Wieland și Short nu au descoperit izvorul tinereții?