Episodul 23: Atac asupra Sanctuarului și reacția lui Dumnezeu

Vineri, 17 februarie 2012 - Gili Cârstea

PDF * DOC * VIDEO

 

 

Ca și biserica zilelor noastre, Israel a avut parte de perioade de cumplită apostazie, de îndepărtări dramatice de la adevăr. Aproape permanent L-au confundat pe Dumnezeu cu Baal, iar scurtele momente de trezire erau urmate de căderi și mai spectaculoase. Dumnezeu a trimis în fiecare generație pe slujitorii Săi cu lumină și adevăr, sperând să trezească poporul din orbirea în care se desfăta.

Așa s-a întâmplat în timpul domniei lui Ieroboam. Acest urmaș al lui David, din interese politice, a încercat să schimbe credința poporului în cel mai elementar aspect al ei, Sanctuarul. El era tulburat la gândul că oamenii, fiind obligați să meargă la templul de la Ierusalim spre a aduce jertfe, și spre a participa la sărbătorile anuale precum Paștele, Ziua Ispășirii sau Sărbătoarea Corturilor, nu vor avea inima legată de noua împărăție. Dacă se vor duce la Ierusalim, gândea Ieroboam, vor dori reunificarea regatului lui David, „se vor duce după Roboam, iar pe mine mă vor omorî.”

După ce s-a sfătuit cu apropiații lui, împăratul „a făcut doi viţei din aur şi a zis poporului: ‘Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.’ A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan” (1 Împ 12:28-29). A ales preoți din popor, iar el era pontifex maximus, oficiind la altar în ocaziile speciale.

Ce făcea aici împăratul lui Israel era o încercare de schimbare a doctrinei Sanctuarului, schimbare care aducea odată cu ea
- stricarea scopului lui Dumnezeu cu sanctuarul,
- acoperirea intențiilor Sale în planul de mântuire,
- și implicit înlocuirea lui Hristos cu Baal.

Nu știm dacă Ieroboam participase la conferințe cu „evanghelicii” vremii lui; nici dacă dorea să dea dovadă de puritate doctrinală spre a uimi pe cineva. Cert este că el a făcut, în esență, exact același lucru ca și liderii noștri din anii 50, încercând să schimbe adevărul despre Sanctuar.
Dumnezeu nu putea lăsa să se întâmple așa ceva fără să-i avertizeze de pericolele grave la care se expun într-un astfel de proiect. A ales un mesager din Iuda, poporul rămas credincios Sanctuarului, pe care l-a trimis la Betel cu o solie.

Profetul a ajuns la Betel „tocmai pe când stătea Ieroboam la altar să ardă tămâie” (1 Împ 13:1). Fără să ceară permisiune cuiva spre a vorbi, profetul și-a comunicat mesajul:

„Altarule! Altarule! Aşa vorbeşte Domnul: ‘Iată că se va naşte un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine pe preoţii înălţimilor, care ard tămâie pe tine, şi pe tine se vor arde oseminte omeneşti!’… Acesta este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se va despica, şi cenuşa de pe el se va vărsa.”

Uimitoare îndrăzneală, să atace deschis și în public autoritatea și puterea ei eclesiastică! Furia împăratului-preot a explodat imediat: „Prindeți-l!”

De ce să-l prindă? Omul lui Dumnezeu nu dădea niciun semn că ar vrea să fugă. Dar, ca întotdeauna, conducătorii lui Israel au crezut că problema este cu solii, nu cu ei și idolatria lor. Au sperat că dacă închid gura mesagerilor, vor putea păcăli poporul. Și, de cele mai multe ori, a mers.

Mâna acuzatoare pe care Ieroboam o întinsese împotriva slujitorului lui Dumnezeu a paralizat. Altarul s-a despicat, și cenușa de pe el s-a vărsat, ca un semnal pentru toate generațiile viitoare că orice variantă de doctrină mântuitoare se va dovedi falimentară, și că orice variantă de altar ar fi îmbrățișată, ea nu va sluji decât la arderea oaselor profeților mincinoși ai lui Baal.

Omul lui Dumnezeu s-a rugat, iar mâna împăratului și-a revenit. „Intră cu mine în casă, să iei ceva de mâncare, și-ți voi da un dar” (13:7), l-a îmbiat împăratul. Dar omul lui Dumnezeu avea instrucțiuni precise, de care depindea chiar viața lui. Așa că a răspuns: „Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine. Nu voi mânca pâine, şi nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată, prin cuvântul Domnului: ‘Să nu mănânci pâine, nici să bei apă, şi nici să nu te întorci pe drumul pe care te vei duce’” (13:8-9).

Și omul a plecat acasă. Misiunea a fost îndeplinită, iar mesajul corect comunicat. Mărturia lui a produs o enormă comoție în poporul lui Dumnezeu, iar împăratul lui Israel a fost umilit, descurajat și avertizat în intențiile lui de a altera adevărul despre Sanctuar. Domnul vorbise în Betelul idolatru, și vai de preoții noului altar, cu inimile și urechile netăiate împrejur.

Pe drum însă a fost interceptat de un profet din Betel. L-a invitat la masă, în casa lui. Profetul Domnului a refuzat, deoarece ordinele lui erau clare la acest subiect: „Să nu bei apă și să nu mănânci pâine acolo.”

Acum intervine neprevăzutul uluitor și straniu, aproape ireal, care a lovit mereu lucrarea mesagerilor lui Dumnezeu: „Şi eu sunt prooroc ca tine; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului, şi mi-a zis: ‘Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă.’ Îl minţea” (13:18).

Omul lui Dumnezeu l-a crezut, și a intrat la masă, să bea apă și să mănânce pâine în Betelul idolatru. Restul este cunoscut. Omul lui Dumnezeu a fost mâncat de leu.

Cum este posibil? De ce un mesager cu atâta autoritate, evident aflat sub călăuzirea lui Dumnezeu, să sfârșească tragic, chiar în ziua marelui lui triumf? De ce nu l-a avertizat Dumnezeu că prietenul lui teolog îl minte?

În episoadele următoare vă invităm să urmăriți maniera fascinantă prin care Dumnezeu a intervenit în criza din anii 1950, și cum a împiedicat pe împăratul nostru de atunci să șteargă din conștiința adventistă Sanctuarul, temelia și stâlpul central al credinței advente.

***

 

PDF * DOC * VIDEO