Da, suntem gunoieri și răscolim prin mizerii

Vineri, 3 iulie 2009 - Gili Cârstea

Deși nu o dată am fost numiți „gunoieri” și „răscolitori de mizerii” de către păstori ai turmei Domnului, nu am considerat că acuzația merită atenție, venind de la niște copii iresponsabili (Isa 3:4-12).

Dar acum unul dintre străjerii cu experiență și prețuiți în poporul nostru reia acest surprinzător și ciudat atac împotriva declarației noastre de intenție, exprimată magistral în cuvintele servei Domnului:

„Ca ambasadori ai lui Hristos, ei trebuie să cerceteze Scripturile în căutarea adevărurilor ascunse sub gunoiul erorilor, și fiecare rază de lumină descoperită trebuie comunicată altora. Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiți pe toate celelalte: Domnul, neprihănirea noastră” (SD 259).

Da, aici se vorbește despre gunoi, și implicit despre „gunoieri,” iar meseria este cât se poate de onorabilă, dacă este păstrată în acest context. În fiecare generație Dumnezeu a avut ambasadorii Săi, iar misiunea lor a fost mereu să răscolească mormanele de gunoi teologic așezat peste adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu.
De ce consideră frații noștri că aceasta este o meserie reprobabilă, și că este cazul să se roage pentru sufletele noastre? Nu au operat în această branșă puțin apreciată și marii bărbați ai credinței din trecut?

Într-un mic eseu intitulat „Dirty Jobs” (Meserii murdare), după ce recunoaște faptul că orice societate are nevoie de gunoieri, spre a nu se scufunda în propria mizerie, străjerul nostru încheie astfel:

„Cu toate acestea, nu pot să nu mă gândesc cu îngrijorare și la riscurile la care se supun acești semeni întru rațiune. Este foarte posibil ca trudind zi de zi în mediul insalubru al salubrității, acești oameni să considere că întreaga lume și existența însăși nu mai este altceva decât deșeuri, resturi, și lucruri aflate în descompunere. Pentru unii dintre ei începe să devină tot mai greu să facă trecerea la viața normală și atunci când revin printre noi, ei transmit în jur lucrurile pe care ar fi trebuit să le abandoneze la garderoba firmei. Și mai ciudată mi se pare speranța lor de a aduna aur, aur greu și autentic din atâta amar de pustiire și tristețe bacoviană. Prin urmare prieteni, am început să mă rog pentru sufletul lor. Au și ei un suflet, nu?”

Da, avem un suflet. Și ne bucurăm că vă rugați pentru el. Poate așa veți reuși să înțelegeți că mărgăritarul de mare preț a dispărut din casetă, că „bănuțul” bisericii s-a pierdut, și că este neapărat nevoie să măturăm toată casa cu grijă spre a-l găsi (Luca 15:8).

Această mentalitate „insalubră” a fraților noștri provine dintr-o lipsă gravă de cunoaștere a istoriei denominaționale. Ei consideră că la Minneapolis a fost vorba despre o simplă răfuială teologică, un conflict între personalități, și că nu ajută nimănui răscolirea acelei perioade tulburi și neplăcute din istoria bisericii. De ce ar trebui să cunoască frățietatea anului 2009 „mizeriile” unei epoci demult apuse? Cui ar folosi răscolirea „gunoiului” din 1888, dacă noi nu suntem deloc vinovați pentru deciziile lor și nici nu mai putem schimba ceva?

Frații ar avea perfectă dreptate să ne acuze, dacă grupul nostru de studiu s-ar ocupa cu adevăratul gunoi denominațional, în accepțiunea obișnuită a cuvântului. Dar, așa cum cititorii noștri pot observa ușor, publicațiile noastre nu sunt nici tabloide, nici gazete de partid și nici aviziere pentru păcatele conducătorilor.

Nu ne ocupăm cu păcatele personale ale fraților, și nu din lipsă de material. Dacă ar fi să căutăm can-can-uri prin agora adventistă, sau să ținem liste cu aventurile fraților pastori, cine a mai fugit cu cine, sau vreo aventură nefericită cu Mamona, fiți siguri că nu ne-am vedea capul de treabă. Și nici nu ne-ar lipsi audiența.

Dar nu veți găsi așa ceva pe situl sau în publicațiile noastre. Nu săpăm în acest gen de gunoi, și nici nu recomandăm altora acest sport reprobabil. Știm bine de ce este în stare natura umană despărțită de cea divină, deoarece o vedem la noi înșine, și de aceea nu condamnăm pe nimeni pentru „mizeriile” acestei naturi bolnave din tălpi și până în creștet. Prin urmare, nu ne interesează „Glina” pastorală.

Pe noi ne interesază acel „gunoi” pe care sunt chemați să-l măture cei pe care Spiritul Profeției îi numește „ambasadorii lui Hristos.” Există adevăruri și raze prețioase de lumină care au fost îngropate sub molozul erorilor teologice. Există gunoi acumulat peste bănuțul denominațional, peste mărgăritarul de mare preț care ar face din încropita Laodicee o mult slăvită Mireasă a lui Hristos. Poporul nostru a pierdut Piatra din capul unghiului, iar zidarii nu mai reușesc să termine edificiul sanctuarului adventist.

Sora White a sesizat acest lucru abia în 1888, confruntată cu reacția incredibilă a fraților ei față de lumina trimisă de Dumnezeu poporului Său:

„Ce ar face Mântuitorul dacă ar veni la noi aşa cum a venit la evrei? Ar trebui să facă aceeaşi lucrare, de a mătura molozul tradiţiilor şi ceremoniilor. Evreii au fost foarte tulburaţi când El a făcut această lucrare… Orbirea fariseilor este o ilustrare a modului cum oameni care pretind că au lumină mare şi cunoştinţă, pot să înţeleagă greşit şi să denatureze lucrarea lui Dumnezeu. Adevăruri măreţe au fost îngropate, acoperite de noroi şi degradate de eroare şi superstiţie” (RH, 4 iunie 1889).

Hristos este acceptat astăzi în toate funcțiile și capacitățile Sale, cu excepția uneia: Aceea de gunoier, de săpător prin molozul tradițiilor și ceremoniilor. Și totuși, se pare că El doar în această funcție este dispus să vină la noi astăzi. De ce ar fi nepotrivit sau degradant să cooperăm cu El? Acesta să fie motivul pentru care Îl ținem la ușă de peste 120 de ani? Ne este teamă să nu umble prin gunoaiele teologiei noastre, spre a recupera mărgăritarul de mare preț al scopului etern al lui Dumnezeu? Ne este teamă să nu constatăm că adevărurile mărețe ale adventismului au fost „îngropate, acoperite de noroi și degradate de eroare și superstiție”?

Când am început săpăturile în arealul 1888, primul lucru care ne-a izbit a fost bogăția de declarații inspirate că la acea dată Dumnezeu a dorit să vindece rana profundă a fiicei poporului Său, iar poporul Său a repetat revolta lui Core, Datan și Abiram. Cu succes, de data aceasta. Dumnezeu spune că poporul Său a plecat spre Egipt, iar poporul Său spune că merge spre Canaan. Pe cine să credem?

Am continuat săpăturile și surprizele nu s-au lăsat mult așteptate. Solia îngerului al treilea a început să capete nu numai identitate (habar nu aveam ce este ea practic, așa cum nu au habar cei mai mulți dintre membrii bisericii), ci o poziție monumentală pe care cu greu am fi putut-o anticipa. Era, ca să zic așa, puntea invizibilă dintre Romani 7 și 8, cutia de viteze dintre motor și trenul de rulare. Acum aveam o explicație plauzibilă, și pentru inexplicabila întârziere a ceea ce trebuia să fie acel „curând” din GC 490, și pentru încropeala laodiceană din care nicio administrație a Viei Domnului nu reușește să ne scoată, de peste 120 de ani. Dumnezeu declanșase Marea Strigare pentru trezirea fecioarelor, ca să poată avea loc Nunta, dar poporul nostru visa o „strigare” prin care să uimească lumea cu măreția soliei advente.

A trecut un secol, lumea nu este deloc uimită de măreția soliei advente, Marea Strigare și Ploaia Târzie sunt disprețuite cu aceeași obstinație cu care sunt cerute, iar străjerii de pe zidurile Sionului nu pricep că drapelului soliei îngerului al treilea i s-a dat la Minneapolis o „culoare falsă” care „îl ucide, realmente.” Acum se uimesc de acțiunile noastre de recuperare a memoriei și de asumare a responsabilității, și ne roagă să lăsăm la garderobă „nimicurile” adunate de prin gunoaie. Miros urât și produc disensiuni. Le vine greu să creadă că după aurul din Ofir, acela curățit prin foc, trebuie săpat serios și cu orice risc. De ce să ne expunem, dacă oricum poporul este mulțumit cu tinichelele lucitoare ce se vând pe la tarabele Babilonului?

Da, a fost o mizerie că ne-am opus lui Hristos în cea mai evidentă încercare de a trezi biserica.

Da, a fost o mizerie că am batjocorit Duhul Sfânt tocmai atunci când încerca să Se întoarcă în locuința Lui de drept, din care fusese gonit de generații.

Da, a fost o mizerie că am răstignit din nou pe Fratele nostru mai mare, în persoana solilor Săi.  

Da, a fost o mizerie că am părăsit Sfânta Sfintelor „unul câte unul” tocmai când curățirea sanctuarului urma să treacă la cei vii.

Da, a fost o mizerie că am fugit cu Baal chiar în momentul în care Hristos ne aștepta la altar.

Da, a fost o mizerie că am manifestat spiritul de persecuție împotriva oamenilor prin care Dumnezeu lucra, dovedind astfel că suntem „ultimii oameni din lume.”

Dacă acestea sunt mizeriile prin care ne acuză frații că scormonim, atunci da, recunoaștem că suntem gunoieri și chiar ne mândrim cu asta. Și vom continua să scormonim prin ele până când duhoarea insuportabilă va ajunge în palatul de cleștar al îngerului bisericii Laodicea, acolo unde acum doar miresmele Pierre Cardin au trecere și căutare.

Știm ce ne așteaptă, dar mai știm și că o generație viitoare o să ne mulțumească. Poate chiar cea prezentă.

PDF * DOC