„It Causes Me to Tremble, Tremble...”

Joi, 25 iunie 2009 - Gili Cârstea

O melodie dragă inimii multora dintre noi spunea așa: „Were you there when they crucified my Lord?” (Erai acolo când L-au răstignit pe Domnul meu?). Și continuă: „Oh, sometimes it causes me to tremble, tremble…” (Oh, uneori aceasta mă face să tremur, să tremur…).

Poate nu realizăm gravitatea situației, dar noi toți suntem permanent acolo, unde această lume Îl răstignește pe Hristos fără pauză, în fiecare generație.

Fiecare „astăzi” este o reeditare a scandalului crucii, o cruce de o amploare cât marea controversă. De la dezastrul din Eden și până la Nunta Mielului, crucea lui Hristos este o prezență tulburătoare, de neevitat, și în fața căreia ne hotărâm destinul în fiecare clipă. Da, este motivul pentru care chiar trebuie să tremurăm.

Acea gloată care striga odată cu furie „răstignește-L” era compusă din frații noștri, familia lui Dumnezeu păzitoare a sabatului, plătitoare de zecime, păzitoare a reformei sanitare, așteptătoare a venirii lui Hristos. Se aflau față în față cu realitățile eterne pe care le visaseră o viață întreagă, iar acum le luau la goană pe calea cea mai vulgară, nesimțită și violentă. Puntea fragilă dintre tragedie și extaz a fost spulberată cu o inconștiență care pe mine, astăzi, mă face să tremur.

La fel s-a întâmplat acum 120 de ani. Cei mai valoroși oameni ai poporului nostru, fondatorii bisericii de azi, trăind și acționând sub puternica lucrare a Duhului Sfânt, având în mijlocul lor un profet autentic al vremii sfârșitului, profet recunoscut și onorat de ei, au ajuns în situația disperată de a-L străpunge din nou pe Întâiul nostru născut. Au batjocorit și alungat pe Duhul Sfânt în încercarea Lui de a trezi biserica la misiunea ei primordială, aceea de a da naștere Miresei lui Hristos.

Puși în fața manierei neobișnuite de lucru a lui Dumnezeu, aceea „foarte diferită de ordinea firească a lucrurilor,” ei s-au opus lucrării cu o vehemență și o îndârjire care ne face să tremurăm și astăzi. Cei mai valoroși bărbați ai cauzei lui Dumnezeu s-au trezit deodată de partea greșită a baricadei, luptând împotriva Lui în ciuda tuturor avertismentelor din partea celei pe care o priveau ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.

Lumina care urma să lumineze tot pământul a fost „ținută departe de lume” nu datorită opoziției lumii, ci chiar „prin acțiunea propriilor noștri frați” conducători, cei mai buni fii ai bisericii luptătoare, în fața experienței, loialității și credincioșiei cărora măruntele noastre realizări nici nu se zăresc. Dacă cedrii Libanului au fost spulberați de vijelia cruntă a scandalului crucii, ce șansă au boscheții aproape uscați ai generației prezente? Gândul acesta mă face să tremur.

Marea controversă a curs pe sub picioarele generațiilor trecute, și iat-o acum chiar la noi în casă, ne place sau nu ne place. La ușa denominațională bate iarăși „un învățător al neprihănirii,” iar scopul lui rămâne același: Via Domnului trebuie să dea roada cuvenită Stăpânului.

Marea strigare de la miezul nopții trebuie să răsune din nou în biserică, spre a trezi din somnul secular scumpele și prețioasele fecioare, al căror destin înalt umplu de respect și adorare oștile cerești. Copilul de parte bărbătească a ajuns un tânăr matur și onorat, gata de nuntă, dar logodnica Lui doarme profund în imaturitatea spirituală în care o leagănă doinele lui Baal.

În acest moment critic, când povara semnificațiilor întregii istorii apasă dureros pe umerii noștri, demonstrăm că trecutul nu ne-a învățat nimic, dar absolut nimic. Hristos este la fel de neobservat, necunoscut și nebăgat în seamă ca și în generațiile trecute, tocmai de oamenii care au fost onorați cu cele mai înalte privilegii de care un muritor se poate bucura. Să fii o „stea” în mâna lui Hristos (Apoc 1:20), mai ales în ultima fază a marii controverse, în tulburătoarea perioadă laodiceană, este o cinste care le întrece pe toate celelalte.

Și tremur, tremur cu adevărat când văd cu câtă inconștiență este tratat acest privilegiu înalt de către străjerii de pe zidurile Sionului.