Diaconul Ștefan și taina lui Dumnezeu

17 iunie 2009 - Teodor Erbiceanu

După revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime, sămânţa credinţei a dat rod şi creşterea numărului de credincioşi a făcut necesară alegerea celor şapte diaconi, „bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune” (Fapte 6:2), dintre care s-a remarcat Ştefan, cel dintâi dintre ei, un om cu o profundă pioşenie şi o mare credinţă. 

Stând în apropierea ucenicilor, Ştefan a fost dornic să cunoască şi să afle cât mai multe despre Domnul lor ce se înălţase la cer şi, în ceasurile de linişte, a cerut să i se povestească iarăşi şi iarăşi viaţa lui Isus şi învăţăturile Lui.

De la Maria, al cărei suflet a fost străpuns de sabie, el a aflat împrejurările naşterii lui Isus şi a rămas impresionat de cuvintele ieşite de pe buzele solului ceresc: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

Ca martori ai învierii, ca unii care Îl văzuseră cu ochii lor, Îl pipăiseră şi stătuseră de vorbă cu Domnul lor ridicat din mormânt, ucenicii insistau că se împliniseră chiar cuvintele lui Isus, acelea pe care le spusese dinainte, că va învia în trei zile. Cu toţii îşi aminteau că într-o ocazie, pe vremea când încă prezenţa Lui dulce înmiresma vieţile lor, Isus i-a luat deoparte şi „a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). Matei vorbea despre semnul proorocului Iona (Matei 12:39-40), iar tânărul Ioan despre incidentul acela din templu, de la începutul lucrării Lui publice, când Isus se confruntase cu autorităţile templului şi dezvăluise, încă de pe atunci, intenţiile criminale din inima vrăjmaşilor Săi (Ioan 2:19-21).

Întâmplarea aceea din curţile templului îi amintea lui Ştefan de acuzaţiile aduse lui Isus la proces cum că ar fi spus că va dărâma slăvita clădire, mândria naţiunii (Matei 26:61). El ştia că templul de la Ierusalim era inima religiei iudaice şi mai ştia că acele acuzaţii nu puteau fi adevărate. Aici trebuia să fie ceva mult mai profund; poate că Isus voise să spună altceva, dar ascultătorii Săi nu L-au înţeles. Ştefan s-a apropiat de tânărul Ioan, care-şi amintea cel mai bine întâmplarea, i-a cerut să-i povestească faptele și de pe buzele lui a aflat adevărul:

„Paştele Iudeilor erau aproape; şi Isus S-a suit la Ierusalim. În templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos. A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară ... . Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: ,Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?’  Drept răspuns, Isus le-a zis: ,Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.’ Iudeii au zis: ,Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?’”

Întorcându-se spre Ştefan, Ioan îi explica convins că preoţii credeau că Isus vorbeşte despre clădirea de piatră, „dar El le vorbea despre Templul trupului Său” (Ioan 2:21), vorbea despre faptul că va fi omorât şi va învia în trei zile.

Ştefan s-a îndreptat spre ceilalţi ucenici pentru explicaţii şi înţelesuri suplimentare, dar aceştia ridicau din umeri; ei nu realizau mai mult decât că Domnul lor ştiuse încă de pe atunci că-L vor omorî sau - aşa cum se exprimase Isus - că-L vor „dărâma” şi va învia în trei zile:

„Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus” (Ioan 2:22).

Dintre toţi, doar ucenicul pe care-l iubea Isus dovedea o percepţie spirituală mai adâncă şi părea că vede mai mult în această întâmplare. Tânărul ucenic recunoștea că Domnul vorbea nu doar despre înviere, ci în mod tainic, ciudat şi de neînţeles, „El le vorbea despre Templul trupului Său.” Petru, Iacob, Andrei şi ceilalţi ucenici erau nedumeriţi şi nu înţelegeau de ce Ştefan îi tot descoase cu întrebări fără răspuns, cerându-le mereu alte amănunte legate de acest incident - poate vreun cuvânt, vreun gest al lui Isus - amănunte suplimentare pe care nu şi le mai puteau aminti. Ei se uitau miraţi unii la alţii şi se întrebau de ce diaconul Ştefan tot răscoleşte această întâmplare, de ce interesul lui gravita mereu în jurul acestui subiect. Pentru ei lucrurile erau atât de clare - Isus vestise dinainte că va muri şi va învia şi chiar aşa s-a şi întâmplat: porţile locuinţei morţilor s-au deschis şi El a ieşit triumfător din mormânt!

Dar Ştefan, cu mintea lui iscoditoare, nu s-a mulțumit cu această explicație aparent convingătoare; mișcat de Duhul Sfânt, el a văzut în această tulburătoare întâmplare mult mai mult decât o simplă profeţie a Domnului lor cu privire la faptul că El va fi omorât şi va învia în trei zile. Înaintea feţelor luminate ale naţiunii, care căutau esenţa vieţii în Scripturi, un Om din Nazaret lăsase să se înţeleagă că trupul Lui este un templu.

Ecuaţia care frământa mintea lui Ştefan era atât de simplă: trup, templu, locuinţa lui Dumnezeu. Dar simplitatea ei stârnea un vârtej nestăvilit de gânduri, devastator în concluziile lui finale. Dacă lucrurile stăteau chiar aşa cum sugerau cuvintele tâmplarului din Nazaret, ele implicau o răsturnare completă a întregii lui credințe, o schimbare a întregii lui concepţii despre Creatorul universului.

Ştefan s-a aplecat asupra acestor cuvinte care-i ardeau inima şi în rugăciune s-a agăţat de Dumnezeu, fiind condus la cuvintele proorocilor din vechime pentru a descoperi adevărul. Cercetând pătrunzător scrierile Scripturii, sub ochii lui a început să se închege cel mai grandios edificiu al adevărului dat vreodată omului muritor. Înaintea minţii lui Ştefan se profila scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice împlinit în acest umil tâmplar din Nazaret care viețuise în mijlocul lor. Cuvintele spuse profeţilor din vechime se derulau înaintea minţii lui şi îşi dezvăluiau tainele, căpătau acum înţeles, iar mărturia comună a lui Moise, David şi Isaia se completa reciproc și îl împingea mereu spre aceeaşi fantastică concluzie:

„Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25:8 );

„Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? ... Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66:1);

„Du-te şi spune robului meu David: ... ,Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă, din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta ... . Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. ... Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău. ... El va zidi Numelui Meu o casă ... . Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu” (2 Samuel 7:5-14).

Profund intrigat, Ştefan s-a îndreptat spre Petru, Ioan şi Iacob, care fuseseră cei mai apropiaţi Domnului lor şi a cerut să i se povestească iarăşi şi iarăşi tot ce era în legătură cu subiectul uimitor care-i zguduia credinţa. Plin de întrebări, el s-a apropiat de ei, răscolind memoria ucenicilor după dovada decisivă şi finală care să-i confirme bănuielile.

Tânărul Ioan, „ucenicul pe care-l iubea Isus,” fusese cel mai receptiv şi reţinuse cele mai multe din adevărurile care ieşiseră de pe buzele Domnului:

„Chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine” (Ioan 10:38);

„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14:11);

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine” (Ioan 17:21);

„Eu în ei, şi Tu în Mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una” (Ioan 17:23);

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30);

„Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu Sunt, şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28);

„Judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine” (Ioan 8:16).

Ascultând cuvintele lui Isus rostite la cina cea de taină, în intimitatea camerei de sus, când Filip ceruse să i-L arate pe Tatăl, pe Acela care locuieşte în ceruri, inima lui Ştefan s-a umplut de bucurie. Găsise dovada. Era chiar acolo, în cuvintele lui Isus:

„Doamne’ i-a zis Filip ,arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.’ Isus i-a zis: ,De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl ... Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui’” (Ioan 14:8-10).

Scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice s-a înălţat magnific înaintea ochilor lui Ştefan și sufletul lui s-a umplut de uimire; acest scop divin se împlinise în tâmplarul din Nazaret, adevăratul templu al lui Dumnezeu, adevărata locuinţă a Celui din veacuri veşnice!

Plin de laudă, Ştefan a surprins ceea ce apostolii pricepeau cu greu şi în vreme ce ucenicii bâjbâiau orbeşte chiar şi la primul pas, acest bărbat al credinţei a făcut al doilea pas uriaş în înțelegerea scopului divin.

„Cine era Isus?” Isus mâncase şi băuse cu ei, iar viaţa Lui de om, viaţa fiului unui tâmplar se desfăşurase sub privirile lor. Isus era unul din mijlocul lor, un locuitor umil din Nazaret, care flămânzise şi însetase, obosise şi transpirase pe drumurile prăfuite ale Iudeii, lucrase și Se odihnise, plânse şi trăise la fel ca oricare altul dintre ei. Isus era unul din mijlocul lor, era fratele lor, cum vestise proorocul din vechime: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine” (Deuteronom 18:15). Psalmistul spusese prin Duhul: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei” (Psalmul 22:22) și Isus Însuşi declarase: „Oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (Matei 12:50). El era Fratele lor și Fratele lor era templul lui Dumnezeu și ei aveau acelaşi Tată, acelaşi Dumnezeu. Implicaţia era fantastică; Ştefan descoperise scopul lui Dumnezeu cu neamul omenesc!

Ascultându-l direct pe Petru - care mai târziu îi va povesti şi lui Luca - Ştefan a văzut şi mai clar scopul lui Dumnezeu cu frații lui Isus:

„Fariseii L-au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ,Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ,Uite-o aici’ sau: ,Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru’” (Luca 17:20-21).

Explicația Lui despre Împărăția întemeiată în om dădea acum înţeles cuvintelor profetului Isaia: „Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? ... Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile ... ” (Isaia 66:1).

Isus din Nazaret era casa lui Dumnezeu, era Omul în care se împlinise scopul lui Dumnezeu. Dar scopul lui Dumnezeu cu neamul omenesc nu se încheiase prin împlinirea lui la Nazaret. El se realizase în mod desăvârșit în Fratele lor, dar el trebuia să se împlinească şi în ceilalţi fraţi ai Săi. Dumnezeu urmărea să facă din poporul Său de pe pământ, din biserica Sa „întruparea continuă a lui Hristos,” iar Isus era doar Începutul, doar Alfa acestui scop. El era doar piatra de început a întregii clădirii, doar piatra din capul unghiului casei lui Dumnezeu:

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică’” (Isaia 28:16).

Isus Însuşi Se identificase cu Începutul întregii clădiri, cu piatra din capul unghiului, când Se confruntase cu „zidarii” necredincioși ai templului lui Dumnezeu:

„N-aţi citit niciodată în Scripturi că: ,Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri’?” (Matei 21:42).

Isus era piatra din capul unghiului clădirii, era piatra de temelie a templului lui Dumnezeu. Dar locuința Celui Prea Sfânt, casa lui Dumnezeu, întreaga structură, nu era completă până când, pe această temelie, nu avea să fie ridicat zidul şi nu avea să fie aşezată până şi ultima cărămidă. Cu mâinile Sale, Creatorul ţintea să-Şi isprăvească locuinţa, de jos până sus, de la temelie la coama acoperișului. Templul trebuia zidit cu pietre vii, modelat din inimi de oameni care primesc scopul Său din veacuri veşnice, iar profetul Zaharia o spusese atât de clar:

„Iată că un om, al cărui nume este Odrasla, va odrăsli din locul lui, şi va zidi Templul Domnului. Da, El va zidi Templul Domnului” (Zaharia 6:11-13).

Însuşi Dumnezeu îi făgăduise lui David că-i va zidi o casă, o împărăție veșnică, și i-a vorbit despre Acela care o va ridica din pietre vii:

„Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. ... Eu îţi voi ridica un urmaş după tine ... . El va zidi Numelui Meu o Casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui ... casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie” (2 Samuel 7:11-16).

Omul era destinat să devină casa lui Dumnezeu, locuinţa Celui Prea Înalt, omul trebuia să devină „un templu în care să locuiască Creatorul.”

Casa, locuința, avea să fie construită cu oameni din orice neam, seminţie, norod şi limbă, avea să fie înălţată cu pietre vii adunate din lumea întreagă. Isus era Lumina lumii (Ioan 8:12), El era „Lumina, care luminează pe orice om, venind în lume” şi, modelând templul, privirile Lui treceau dincolo de propriul Său trup, înspre locuitorii Ierusalimului şi peste zidurile Ierusalimului, înspre locuitorii lumii: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi vestită în toată lumea” (Matei 24:14). Înainte de a Se înălţa la cer, El le poruncise ucenicilor să ducă Evanghelia împărăţiei ce urma să fie întemeiată „înăuntrul vostru” (Luca 17:21) „în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Prin urmare, scopul lui Dumnezeu trebuia împlinit nu doar la Nazaret, ci în lumea întreagă. Omul de pretutindeni, „omul din Ierusalim,” „Iudea,” „Samaria” şi de la „marginile pământului” trebuia să devină „un templu în care să locuiască Creatorul.”

Ştefan „avea o înţelegere deplină a planului lui Dumnezeu de a vesti evanghelia la alte popoare. El credea în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov şi cunoştea deplin privilegiile evreilor, dar credinţa lui era cuprinzătoare şi ştia că sosise vremea ca adevăraţii credincioşi să nu se închine în temple făcute de mâini omeneşti, ci, peste tot în lume, oamenii să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Marama de pe ochii lui Ştefan a căzut, iar el a discernut până la capăt ceea ce fusese desfiinţat prin moartea Domnului Hristos” (Istoria mântuirii, pag. 263).

Ștefan a înțeles că se terminase cu cortul lui Moise, cu templul de la Ierusalim, odată ce menirea lui de a fi un purtător al adevărului se împlinise. Cortul acela era doar un indicator spre adevăratul „cort,” „mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta,” ci este în întregime lucrarea lui Dumnezeu (Evrei 9:11).

Templul fusese doar un simbol, o pildă, un cărăuş al adevărului divin şi o dată ce adevărul divin era ridicat de pe cărăuş, cărăuşul putea să dispară: „Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să locuiască în el, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel şi pentru lumea întreagă.” Dar cei din neamul lui Ştefan, uimiți de măreția zidurilor de marmură şi grandoarea coloanelor bogat ornamentate, plini de veneraţie pentru slăvita construcție, „n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu.”

Ştefan a înţeles însemnătatea clădirii la care iudeii priveau cu atâta mândrie şi de aceea putea renunţa la simbol. El a surprins adevărul: „Cel Prea Înalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti, cum zice proorocul: ,Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi Mie,’ zice Domnul, sau care va fi locul Meu de odihnă?’” (Fapte 7:48-49).

Ştefan a prezentat înaintea ucenicilor toate aceste descoperiri, iar ei le-au încuviinţat ca fiind adevărate. Dar interesul lor, centrul de greutate al înţelegerii lor era altul. Povara predicării lor nu era tâlcuirea pildei templului, ci Omul din Nazaret, care a fost cu adevărat împlinirea tuturor profeţiilor din cărţile lor sfinte. El era Mesia pe care Îl aştepta naţiunea, dar pe care conducătorii L-au răstignit. El era „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii,” aşa cum Îl identificase marele Său înaintaş și solia care trebuie dusă întregului neam era că Domnul lor a înviat spre iertarea păcatelor norodului:

„Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5:31).

„Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Fapte 2:36).

Convingerea ucenicilor era că Domnul lor S-a înălţat la cer spre iertarea păcatelor şi le-a promis: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. ... Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2-3).

Tot ceea ce aveau ei de făcut era să asculte porunca Domnului: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14).

Ucenicii erau adventişti de ziua a şaptea; ei se supuneau poruncii: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:19-20).

Printre învățăturile urmaşilor lui Isus, printre cele „27 puncte de doctrină fundamentale” ale ucenicilor ,figura şi învăţătura ştergerii păcatelor, în formula exprimată de Petru la Cincizecime: „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare” (Fapte 3:19).

Ucenicii participaseră de atâtea ori la templu la ceremoniile Zilei Ispăşirii, cunoşteau cuvintele lui Moise din Levitic 23, dar ei erau orbi cu privire la semnificaţia profundă a propriei lor doctrine. Adevărul „ştergerii păcatelor” era izolat undeva la periferia gândurilor, pierdut şi îngropat de adevărurile „fundamentale” ale predicării lor şi anume că Isus a fost Mesia Cel aşteptat, de sângele căruia se făcuseră vinovaţi conducătorii naţiunii, că El S-a înălțat la cer și Se va întoarce curând să-i ia la El şi că scopul vieţii lor este să ducă Evanghelia încredințată, doctrina iertării păcatelor în Numele Său, în toată lumea.

Povara predicării lor era Isus cel înviat şi a doua Sa venire, nu Ziua Ispăşirii și tâlcurile ei ascunse. În neștiința lor, ei Îl înălțau pe Isus înaintea ochilor păcătoșilor, ducând lumii o solie centrată pe Isus, într-o predicare lipsită tocmai de elementul ei vital, care putea pune capăt păcatului în om: adevărul că Isus a fost „un templu în care să locuiască Creatorul,” ridicat „din mijlocul tău, dintre fraţii tăi.”

Dar Ştefan nu era doar adventist, el era cu adevărat adventist de ziua a şaptea, căci temelia credinţei sale era scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Ştefan descoperise o solie, solia anului 31, primise lumină nouă şi umbla în lumina aceea crescândă. [1]

„Solia 31” care încânta inima lui era aceea că „Cel Prea Înalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti,” că pentru prima dată în istoria neamului omenesc, de la căderea lui Adam în păcat, „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit” în Isus din Nazaret, Mesia poporului lui Israel, ridicat din mijlocul lor, dintre fraţii Săi și că El era adevăratul templu al lui Dumnezeu, „piatra din capul unghiului,” Începutul, Alfa, scopului lui Dumnezeu cu neamul omenesc.

Cucerit de aceste adevăruri, Ștefan s-a consacrat să ducă neamului său lumină nouă și să predice fraților săi „solia 31:”

„El a avut ocazia să predice Evanghelia în sinagogile iudeilor greci. El era foarte activ pentru cauza lui Hristos şi vestea cu mult curaj credinţa sa” (Faptele apostolilor, pag. 97).

Ştefan atrăgea atenţia la acel fatidic an 31 şi declara că atunci „Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt. Lumina care urmează să lumineze tot pământul cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost ţinută în mare măsură departe de lume.” Ştefan susţinea că lumina adusă de Hristos cu privire la scopul lui Dumnezeu, care trebuia să lumineze întregul pământ cu slava Sa, a fost respinsă, că „El a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit” şi că în anul 31 L-au lepădat pe Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret. El declara că „tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos. Dacă Dumnezeu ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi pe Hristos.” El susţinea că „atunci Duhul lui Dumnezeu a fost insultat” şi „cursul urmat la Ierusalim a fost cruzime faţă de Duhul Sfânt.”

Ştefan afirma cu îndrăzneală că „scenele care au avut loc la Ierusalim L-au făcut pe Dumnezeul cerului să-I fie ruşine să-i numească pe cei prezenţi fraţii Săi” şi avertiza că „prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Ierusalim n-au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să dea o recoltă bogată.” El îi avertiza pe conducătorii națiunii că „păcatul comis la Ierusalim rămâne înregistrat în cărţile din ceruri, în dreptul numelor celor care s-au opus luminii, şi va rămâne acolo până când se va face o mărturisire deplină, iar cei vinovaţi se vor umili deplin în faţa lui Dumnezeu.” El îi acuza pe liderii națiunii că au luptat împotriva lui Dumnezeu, că au discreditat Solul şi solia, persoana şi învăţătura lui Isus şi, după ce L-au răstignit, au ascuns solia Lui de popor. El le cerea ori să primească solia, iar semnele indicau tocmai contrariul, ori să se dea la o parte din drum, ca solia să ajungă la popor și tulbura grozav autoritățile religioase cu întrebări incomode:

„Cât timp se vor menţine bărbaţii din inima lucrării împotriva lui Dumnezeu? Cât timp îi va mai susţine poporul de aici în această poziţie? Fraţilor, daţi-vă la o parte din drum! Luaţi mâinile de pe chivotul Domnului, şi lăsaţi ca Duhul Sfânt să vină şi să lucreze cu mare putere.”

Ştefan îi confrunta mereu pe liderii națiunii cu Scriptura şi cu dovezile Spiritului Profeţiei; din Lege şi Profeţi și din propria lor istorie le dovedea că, în anul 31, ei au răstignit pe Domnul Vieţii. El cita cuvintele profetului Isaia şi ale lui Daniel, consemnate în scrierile lor sfinte, scrieri din care predicau norodului în Sabat:

„El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre... Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, cu toate că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui” (Isaia 53:5-10).

Ştefan cita apoi cuvintele profetului Daniel şi arăta că toate aceste lucruri consemnate în scrierile profeților s-au împlinit în istoria lor denominaţională, în mijlocul lor, la Ierusalim, prin mâna conducătorilor poporului lui Dumnezeu:

„De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni. ... „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit…” El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Daniel 9:25-27).

Ştefan arăta că „jertfa şi darul de mâncare” pe care comunitatea le ridica spre Cer în serviciile divine la templu, la îndemnul conducătorilor (sub patronajul conducătorilor) au devenit inutile şi îndemna poporul şi fruntașii să primească lumină nouă cu privire la doctrina lor despre sanctuar. El susţinea că națiunea se depărta de Dumnezeu şi că trebuie să se întoarcă la anul 31, că trebuie să aibă loc pocăinţă denominaţională, trebuie să recupereze solia lui Isus cu privire la sanctuar şi să umble în slava ei crescândă. El cita din Scripturi și îndemna „casa lui David” şi „locuitorii Ierusalimului” să-şi întoarcă privirile spre Cel ce L-au străpuns (Zaharia 12:10) şi chema „preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar” (Ioel 2:17).

Ştefan susţinea că, dacă nu va avea loc pocăinţă denominaţională pentru păcatul comis la Ierusalim în anul 31, naţiunea va cădea din har, ţara va fi pustiită şi se vor împlini teribilele cuvinte ale profetului Daniel: „Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi Sfântul Locaş” (Daniel 9:26).

El le amintea cuvintele lui Isus și îi avertiza că din templu lor măreţ în care se închinau orbeşte „nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.” El repeta cuvintele Domnului său, pe care le aflase de la Matei: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38; 24:2), arătându-le că nu se închină lui Dumnezeu, ci vrăjmașului. El îi avertiza că se roagă la o clădire pustie şi goală, își aduc jertfele lor inutile şi înalţă rugăciunile lor nefolositoare către încăperea pe care Isus a părăsit-o, prin urmare ei se închină lui Satana, care conduce tainic poporul şi pe conducători și îi ține într-o robie ciudată şi neştiută, dar cumplită. El îi avertiza că atunci când se roagă orbeşte spre clădirea părăsită: „Tată, dă-ne Duhul Tău,” Satana suflă influenţa lui nesfântă de pe tronul părăsit şi le repeta chiar cuvintele lui Isus cu privire la „Tatăl” care domnea pe tronul inimii lor: „Voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru. ... Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:37-44).

Vestea despre faptul că Ştefan aducea „învăţături noi şi ciudate la aproape toate punctele de doctrină” şi critica serios conducerea naţiunii a alarmat autorităţile religioase şi fraţii din Sinedriu s-au hotărât să stea fermi la vechile pietre de hotar. Teologi învăţaţi ai naţiunii au fost trimişi de marele preot pe urmele lui, pentru a-i anula solia, a-l combate public şi a-l face de ruşine înaintea neamului pe acest eretic care îi acuza şi critica mereu.

„Rabini învăţaţi, cum şi doctori în cele ale legilor purtau discuţii publice cu el, sperând cu multă siguranţă că vor putea dobândi o biruinţă uşoară. ,Dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el.’ Nu numai că el vorbea în puterea Duhului Sfânt, însă se vedea lămurit că era un cercetător al profeţiilor şi învăţat în toate cele ale legii. Cu iscusinţă, apăra adevărurile pe care le susţinea şi înfrângea cu totul pe potrivnicii lui. Cu el s-a împlinit făgăduinţa: ,Ţineţi bine minte să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde; căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri’ (Luca 21:14-15)” (Faptele apostolilor, pag. 97-98).

Prin cuvintele de pe buzele lui Ștefan, Dumnezeu căuta să conducă sufletele acestor oameni la adevăr, dar Duhul Său cel Sfânt a fost mereu respins şi umilit încât în confruntările cu ei, Ştefan a fost nevoit să constate cu durere - aşa cum avea să o spună mai târziu în faţa Sinedriului - „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt.”

De la colegii lui teologi care se confruntaseră direct cu Ştefan, rabinul Saul din Tars, mintea cea mai strălucită a iudaismului, mereu avidă şi ageră la tot ce era nou în peisajul teologic, a luat cunoştinţă de nemerniciile şi ereziile predicate de acest iudeu fără şcoală. Dar informaţiile ajunse până la el prin intermediari erau la mâna a doua, fiind viciate de deformarea învăţăturii lui Ştefan de către colegii săi teologi indignaţi. Saul îl vedea pe Ştefan prin ochii şi urechile altora, şi lua cunoştinţă cu învățătura lui sufocat de exclamaţiile indignate ale colegilor săi, de răstălmăcirile aduse cuvintelor lui Ştefan, de citatele din Lege şi Profeţi prin care învățații iudei căutau să-şi apere doctrina templului şi prin care se baricadau în necredinţă.

Înaintea lui Saul, teologii națiunii îl caricaturizau pe Ștefan, Îl dezonorau pe Dumnezeu şi jigneau Duhul Său cel Sfânt, făcând remarci asupra metodelor şi manierelor solului lui Dumnezeu, căutând greşeli la el și plângându-se că este prea categoric, vorbește prea dur. Dar acest bărbat nu era decât un om zelos, ferm, hotărât şi cu convingeri categorice care vedea lucrarea în importanţa ei vitală și făcea să ţiuie urechile ascultătorilor săi, punând în mărturia lui aşa tărie şi hotărâre, încât dărâma barierele lui Satana.

Ștefan predica în cetatea lui David alături de apostoli, dar spre deosebire de ucenici, care se adresau în special evreilor, interesul său se manifesta pentru credincioșii iudei „care vorbeau greceşte.” El fusese ales pentru rezolvarea litigiilor din biserică, întrucât „evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele” (Fapte 6:1) și împlinindu-și slujba de diaconie, Ștefan a venit în legătură atât cu iudei greci din Ierusalim cât și cu iudeii din diaspora. Deseori acest bărbat al credinței a intrat în sinagogile iudeilor greci amplasate în Ierusalim, unde a vestit cu hotărâre „credința sa”:

„Deşi iudeu prin naştere, el vorbea greceşte şi era cunoscător al obiceiurilor şi felului de purtare al grecilor. De aceea, el a avut ocazia să predice Evanghelia în sinagogile iudeilor greci. El... vestea cu mult curaj credinţa sa” (Faptele apostolilor, pag. 97). Astfel, atât credincioșii iudei din sinagogile locale cât și musafirii din diaspora veniți în vizită la Ierusalim, au avut ocazia să afle de pe buzele lui că „Cel Prea Înalt nu locuiește în temple făcute de mâini omenești.”

Învăţătura lui Ştefan umpluse Ierusalimul și depășise granițele Iudeii, ea ajunsese până şi la iudeii din diaspora, se răspândise în nordul Africii, în Alexandria şi Cirene precum și în Cicilia şi Asia. Ştefan a avut confruntări aprinse cu reprezentanții comunităților iudeilor din diaspora, veniți să se închine la Ierusalim și odată „unii din sinagoga numită a izbăviţilor, a cirinenilor şi a alexandrinilor, împreună cu nişte iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan” (Fapte 6:9).

Imediat după răstignirea lui Isus, cu ocazia Cincizecimii, solia urmașilor Lui, vestită de pe buzele ucenicilor asupra cărora coborâse Duhul Sfânt avusese o largă audienţă: „Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer ... parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi, cretani şi arabi” (Fapte 2:5,9-11). Întorşi în ţările lor, în comunităţile lor de provenienţă, acești „oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer,” iudei din diaspora și prozeliți dintre neamuri, au povestit uluiți minunea petrecută la Ierusalim, vorbirea în limbi a urmaşilor lui Isus, precum şi conţinutul soliei lui Petru. În pelerinajele lor anuale la templul de la Ierusalim, în intervalul celor trei ani şi jumătate scurşi de atunci, ei au luat cunoștință cu învățătura ucenicilor și mai ales cu învățătura lui Ștefan de pe buzele căruia au fost uimiți să audă că „Cel Prea Înalt nu locuiește în temple făcute de mâini omenești:”

Disputele cele mai aprinse cu privire la faptul că Dumnezeu nu locuiește în temple, Ştefan le-a purtat nu cu teologii-spion ai marelui preot trimişi pe urmele lui, ci cu conducătorii comunităților din diaspora, cu liderii iudei „din Cilicia şi din Asia” veniți în vizită la templu și cu fruntașii sinagogilor iudeilor greci din Ierusalim, cu cei din „sinagoga Izbăviţilor, a Cirinenilor, şi a Alexandrinilor.”

În vreme ce confruntările lui Ștefan cu teologii marelui preot se purtau doar pe tărâmul iudaismului, iar argumentele lor din Lege şi datina bătrânilor puteau fi nimicite doar cu Scriptura, iudeii vorbitori de limba greacă din diaspora sau din Ierusalim mutau adesea confruntarea pe tărâmul filosofiei greceşti. Ei respingeau argumentele pe care Ștefan le aducea din Scripturi cu citate din autorii păgâni, căci credința lor era croită după modelele teologiei clasicilor filosofiei greceşti. Vorbitori ai limbii lui Homer, gândirea acestor iudei era profund îmbibată de conceptele şi ideile culturii elene, iar credinţa lor era un sincretism dintre adevărul revelat de Dumnezeu poporului Său în Scriptură şi minciuna filosofiei greceşti, avându-şi sursa în „tatăl minciunii.”

Alexandria fusese întemeiată de Alexandru cel Mare ca o replică a Atenei și devenise curând unul dintre orașele-drapel ale culturii elene. În Alexandria conviețuiau trei etnii: iudei, greci și egipteni, care se bucurau toți de drepturi egale și, după Ierusalim și Roma, orașul lui Alexandru era cetatea Imperiului Roman unde iudeii erau cei mai numeroși. Evreii de aici locuiau în propriul lor cartier, propria lor regiune - Regio Iudaeorum - unde li se permisese să trăiască după legile lor și să fie conduși de guvernatorul lor. Ei aveau propria lor sinagogă unde își țineau serviciile divine și ţineau în mână Scripturile ebraice, precum şi traducerea acestora în limba greacă, Septuaginta, realizată de iudeii din Alexandria cu 300 de ani înainte de nașterea tâmplarului din Nazaret. Ei continuau să privească înspre Ierusalim ca „cetatea cea sfântă,” cetatea-mamă, dar considerau Alexandria metropola iudeilor din diaspora; ei se închinau cu fața înspre templul din Ierusalim, dar în închinarea lor au amestecat învăţăturile Scripturii cu teologia greacă.

Alexandria era sediul faimoasei biblioteci, conţinând scrierile autorilor păgâni şi de asemenea unul dintre centrele culturii și educației elene. Mulți dintre marii învățați ai iudeilor, profesorii de la şcolile de teologie din Ierusalim, cărturarii din Sinedriu și rabinii din sinagogi îşi „desăvârşiseră” studiile şi erau încărcaţi cu diplome din partea „facultăţilor” şi instituţiilor de învăţământ superior din Alexandria.

Cirene era o colonie grecească pe coasta de nord a Africii, ajunsă ulterior sub dominație romană, a cărei populație era formată din patru clase de cetățeni, dintre care iudeii erau una. Grecii intenționau să facă din această cetate „Atena Africii,” și printre cetățenii ei de onoare s-a numărat și fondatorul noii academii din Atena, Aristipus, filosof epicurean, prietenul lui Socrate. Iudeii de aici s-au remarcat într-o ocazie prin darurile bogate pe care le-au trimis la Templul de la Ierusalim și prin faptul că au apelat la protecția lui Cesar Augustus, când guvernatorii orașului au stabilit taxe exagerate pentru a intercepta darurile lor. Cilicia era o regiune din Asia Mică, devenită provincie romană cu 100 de ani înainte de Hristos, unde locuiau mulți urmași ai celor 2000 de familii de iudei pe care Antioh cel Mare le adusese aici pentru a-și asigura loialitatea provinciei.

Toţi aceşti iudei din Alexandria, Cirene, Cilicia și Asia erau oponenţi puternici ai lui Ştefan, dar printre pelerinii veniți la Ierusalim din comunitățile din diaspora se aflau și credincioși care au primit cu bucurie învățătura lui Ștefan despre templu şi au purtat dincolo de granițele țării, pentru „biserica” iudaică din lumea întreagă, vestea că „Cel Prea Înalt nu locuiește în temple făcute de mâini omenești,” că omul a fost creat pentru a deveni „un templu în care să locuiască Creatorul.”

Prin predicile lui Ştefan audiate în sinagogi, prin discuţiile cu învăţaţii naţiunii, prin confruntările cu iudeii din diaspora, Domnul vestea bisericii Sale de pe pământ scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Acest bărbat al credinței era solul Său purtând acreditări divine, trimis de marele Împărat la fiii lui Israel, cu invitația la nuntă purtând semnătura Celui Prea Înalt. Prin Ștefan, acest umil diacon, scopul lui Dumnezeu a fost făcut cunoscut poporului evreu și a adus iudaismul la răscruce. Solia lui Ștefan adresată îngerului bisericii iudaice era gata să provoace „cernerea” în poporul lui Dumnezeu, gata să provoace marea zguduire din biserică; el urma să împartă credincioșii de ziua a șaptea în două grupe: Mireasa și Prostituata.

Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice făcea valuri în „biserica” mondială, printre iudeii de pretutindeni, atât în Iudeea, cât şi în diaspora. Chiar în Ierusalim, în comunitatea-mamă, solia lui Ștefan și a urmașilor lui Isus incendia „biserica” și prin inima marii lucrări de la Ierusalim scopul divin era împins în trupul „bisericii” mondiale: „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim şi o mare mulțime de preoți veneau la credință” (Fapte 6:7). „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon ... (și) norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult; până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei.

Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau” (Fapte 5:12-16).2 Când Petru vorbise mulțimii la Cincizecime, „cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.” Apostolii predicau la templu, „învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi” și „mulţi din cei ce auziseră cuvântarea au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii” (Fapte 2:41; 4:4). Ștefan însuși „făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8) și vestea cu mult curaj că „Cel Prea Înalt nu locuiește în temple făcute de mâini omenești.”

Iudaismul trecea prin cea mai profundă schimbare petrecută cu el vreodată, în toată istoria lui milenară, de 2000 de ani. Iudaismul trecea prin Ploaia Timpurie, iar aceasta tindea să se transforme curând în Ploaia Târzie; începutul Ploii Timpurii urma să devină curând sfârşitul Ploii Târzii. Aversele creșteau în intensitate, evenimentele Ploii Timpurii urmau în cascadă unele după altele şi, succedându-se rapid, aveau să aducă sfârşitul Ploii Târzii; recolta avea să se dezvolte și secerișul avea să urmeze curând. Printr-un singur om, acest neînsemnat diacon, Creatorul cerului punea Biserica mondială a Adventiştilor de Ziua a Șaptea din secolul întâi în faţa scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

Ștefan predica cu tărie că „Cel Prea înalt nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti,” ucenicii aduceau „mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit,” prezentat de Ștefan drept templul lui Dumnezeu, iar Petru invita „poporul să primească neprihănirea lui Hristos.” Curând fiecare membru al bisericii urma să primească invitația la nuntă și să aleagă, dacă acceptă sau nu, să fie făcut „un templu în care să locuiască Creatorul.” Curând lucrarea s-ar fi răspândit „ca focul în miriște,” invitația ar fi ajuns în mâinile locuitorilor pământului și inteligențele cerești ar fi fost martore sfârșitului istoriei păcatului în universul lui Dumnezeu. În biserică cădea chiar Ploaia Duhului Sfânt și aceasta avea să aducă triumful guvernării lui Dumnezeu; Creatorul nu avea de gând să oprească „Ploaia” la mijlocul ei și în planul Cerului nu existau două Ploi separate, Ploaia Timpurie şi Ploaia Târzie, ci o continuitate între ele, o singură revărsare a Duhului Sfânt, isprăvindu-Și lucrarea, o singură Ploaie, făcând o lucrare completă, de la început până la sfârșit. (Cele două faze ale Ploii au apărut prin intervenția mâinii omului, prin blocarea Ploii de către liderii religioși ai națiunii.)

Dar privite de la înălțimea sediului Sinedriului, pe ferestrele reședinței marelui preot, lucrurile care se petreceau jos în mijlocul gloatelor adunate în piață, se vedeau cu totul altfel. În viziunea marelui preot, în ultimii trei ani şi jumătate, lucrurile se degradaseră rapid în „biserică.” Cu câțiva ani în urmă, la periferia iudaismului apăruse o sectă nouă și ciudată, secta urmașilor lui Isus, care susținea că liderul lor, un tâmplar obscur din Nazaret, condamnat la moarte pentru hulă la adresa Numelui lui Dumnezeu, a fost Mesia cel adevărat și a înviat a treia zi. Această grupare care rătăcea poporul și-l abătea de la credința lui Moise dată sfinților o dată pentru totdeauna, ajunsese să fie cunoscută drept secta Calea (Fapte 24:14,22; 9:2), întrucât liderii ei predicau și pretindeau că aceasta este calea cea adevărată a Domnului (Fapte 18:25-26; 19:9,23; 16:17). „Calea” era extrem de nocivă și câștiga cu rapiditate adepți noi, iar apostolii ei aduceau „învățături noi și ciudate la aproape toate punctele de doctrină,” mutând pietrele de hotar ale iudaismului. De la sfânta sărbătoare a Celor dintâi roade, în urmă cu trei ani şi jumătate, care fusese deturnată de adepții lui Isus, această sectă periculoasă își întinsese tentaculele ei malefice, gata să sugrume iudaismul, aflat acum într-un pericol mortal.

Caiafa şi cercul influent de la putere considera că a sosit momentul unei intervenţii majore și decisive în criza iudaismului produsă de secta lui Isus, intervenție care să închidă cazul lui Isus, să șteargă secta Lui de pe fața pământului și să consolideze iudaismul clasic pe baze veșnice. Minunile făcute de urmaşii lui Isus în popor, „umbra lui Petru” care vindeca bolnavii (Fapte 5:15), minunile lui Ștefan și mai ales teologia lui cumplită produceau tulburare mare în popor. Învăţăturile sectei lui Isus puneau în primejdie chiar existenţa iudaismului: tot mai mulţi preoţi apostaziau şi dezertau, trăgând cu ei în apostazie comunităţi întregi; poporul primea interpretarea lui Ștefan cu privire la templu; „Calea” câștiga tot mai mulți adepți; „botezurile” lor curgeau cu nemiluita, odată chiar trei mii s-au alăturat acestei secte; „norodul îi lăuda în gura mare” pe apostoli, iar în diaspora era agitație.

Iudaismul ajunsese la răscruce, iar Caiafa simţea că ceea ce se întâmpla acum în biserică - „Ploaia” Duhului Sfânt în iudaism - avea să aibă consecințe fatale pentru religia lui Moise: iudaismul sau nu va mai fi, sau va fi cu totul altceva. Iar Caiafa şi Sinedriul se trezeau în afara evenimentelor, ba chiar găsiți de cealaltă parte a baricadei. Pentru ei „Ploaia” nu era vestea cea bună, ci aducea cu ea condamnarea și blestemul lui Dumnezeu: ei vărsaseră sângele lui Isus, şi ar fi trebuit să cadă de față cu tot norodul la picioarele pescarului Petru şi ale grupei acelea de nespălaţi şi să întrebe străpunşi în inimă, asemenea păcătoşilor la Cincizecime: „Fraţilor, ce să facem?” Marele preot ştia răspunsul foarte bine, căci el fusese adus de spionii la urechile Sinedriului: „Pocăiţi-vă... şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2:39). „Botezat în numele lui Isus?” El, Caiafa? Spre iertarea păcatelor?

Caiafa trebuia să vină în faţa naţiunii, împreună cu întreg Sinedriul, cu o declaraţie de pocăinţă denominaţională pentru „tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, ... omorât între Templu şi altar” şi peste toate acestea să adauge sângele lui Isus, Mesia poporului Israel, vărsat chiar de ei. Trebuia să mărturisească în faţa bisericii de pretutindeni crima veacurilor, omorârea Unsului lui Dumnezeu, nădejdea fiilor lui Israel. Cine? El, Caiafa? Iar apoi trebuia să se umilească și să primească toată învăţătura lui Ştefan şi interpretarea lui revoltătoare cu privire la templu. Cine? El, Caiafa?

Nu, lucrurile acestea erau greu de acceptat, căci slava lui Dumnezeu nu făcea decât să arunce slava marelui preot în ţărână și el s-a lăsat dus de mândria inimii omeneşti, scufundându-se în nelegiuire. Caiafa și-a închis ochii, și-a astupat urechile și și-a împietrit inima în fața dovezilor, iar Satana l-a purtat departe în împotrivire față de adevăr. În orbirea lui, marele preot a ajuns să considere ceea ce se întâmpla în iudaism - Ploaia Duhului Sfânt, marea șansă a iudaismului, triumful religiei lui Moise - drept o mare și cumplită erezie. Caiafa s-a hotărât să pună capăt evenimentelor tulburătoare din biserică care conduceau iudaismul la nimicire și să stârpească această periculoasă erezie: marele preot s-a hotărât să oprească „Ploaia.” 3

Caiafa s-a consultat cu susținătorii săi și a decis să tranşeze definitiv problema teologiei lui Ştefan şi a sectei pe care o reprezenta. Conducătorii poporului lui Dumnezeu s-au hotărât să-l distrugă pe sol şi solia şi căutau să înăbuşe vocea Duhului Sfânt vorbind lor şi naţiunii pe care o păstoreau.

„Când preoţii şi mai marii au văzut puterea care însoţea predicarea lui Ştefan, s-au umplut de o ură amară. În loc să cedeze dovezii pe care Ștefan le-o înfăţişa, ei s-au hotărât să aducă la tăcere vocea sa, omorându-l” (Faptele apostolilor, pag. 98). 4

Caiafa și cercul de la putere şi-au dat seama că, dintre toţi urmaşii acelui tâmplar din Nazaret pe care-L daseră morţii, Ştefan era cel mai periculos pentru cauza sfântă. Prin învăţăturile revoltătoare pe care le aducea, el dărâma chiar stâlpii credinţei neamului, iar prin acuzaţiile deosebit de grave la adresa lor - prin susţinerea că şi-au scăldat mâinile în sângele Fiului lui Dumnezeu şi ascundeau solia de popor - îi discredita în faţa naţiunii şi primejduia scaunele lor. Dintre liderii sectei lui Isus, Petru, Ioan şi Iacov - care şi ei îi acuzau de sângele Fiului lui Dumnezeu (Fapte 4:10; 5:28) - marele preot și oamenii săi s-au oprit asupra acestui aşa-zis „diacon,” capul răutăţilor, cel mai fanatic, mai zelos, mai ferm, mai hotărât şi mai categoric dintre toţi.

Într-o şedinţă precedentă a Sinedriului, după audierea apostolilor, fruntașii naţiunii „au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus, şi le-au dat drumul” (Fapte 5:40), iar cu altă ocazie, i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, „i-au ameninţat din nou şi i-au lăsat să plece, căci nu ştiau cum să-i pedepsească, din pricina norodului” (Fapte 4:21). Marele preot și cercul restrâns de la putere s-au hotărât să nimicească secta lui Isus și plănuiau să-i omoare pe ucenici, pândind o ocazie să scape de ei fără a fi împiedicați de popor, însă au decis să ia măsuri imediate împotriva lui Ștefan. În timp ce ucenicii erau moderaţi - dacă moderată era acuzaţia lor că ei au vărsat sângele Fiului lui Dumnezeu - Ştefan era un radical: el declara că șefii iudaismului, pe scaunele lor de autoritate, împlineau voia vrăjmaşului lui Dumnezeu, erau uneltele lui și făceau poporul să se închine la Satana. Dintre liderii sectei lui Isus, Caiafa și apropiații lui l-au selectat pe Ștefan, au pus vizorul pe el şi l-au luat drept ţintă, hotărând să-l omoare tocmai pe el, indignați de urâciunea pe care o predica despre templu, de învăţătura lui ucigătoare despre sanctuar şi de critica aspră a cărei ţintă erau. Ștefan predica moartea religiei lui Moise şi punea serios în discuţie legitimitatea unei conduceri ce trăieşte pe spatele poporului şi refuză să se pocăiască, prin urmare era cel mai primejdios dintre toţi şi trebuia nu doar exclus din comunitate, ci şi omorât.

Fruntaşii naţiunii sfinte doreau să dea un exemplu, să transmită un semnal clar naţiunii şi mai ales conducătorilor sectei lui Isus că oricine va călca pe urmele acestui diacon nesuferit şi va primi învăţătura sa ucigătoare despre templul şi se va răzvrăti împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu în poporul Său prin Moise, va împărtăşi soarta lui Ştefan. Totodată ei sperau să împiedice norodul prin înfricare să părăsească credința sfântă a neamului pentru a se boteza la secta lui Isus.

„Fiindcă preoţii şi mai marii nu puteau înfrânge înţelepciunea clară şi liniştită a lui Ştefan, s-au hotărât ca, prin el, să dea un exemplu; şi, în timp ce-şi satisfăceau ura lor răzbunătoare, voiau ca prin înfricare să oprească pe alţii de a primi credinţa lui” (Faptele apostolilor, pag. 98).

Învăţătura lui Ştefan devenise o problemă în biserica mondială, în iudaismul de pretutindeni, ea făcea valuri printre iudeii din țară și diaspora, de aceea marele preot a convocat Sinedriul, forul suprem al națiunii în problemele religioase şi civile. Scopul marelui preot era condamnarea oficială a teologiei lui Ştefan, respingerea „noii” lui interpretări cu privire la templu, omorârea lui Ştefan şi stârpirea definitivă a sectei lui Isus. Marele preot a convocat Conferinţa Generală a Bisericii din primul secol, pentru a se opune scopului lui Dumnezeu din veacuri veșnice.

Preşedintele Conferinţei Generale i-a convocat pe membrii Sinedriului, i-a convocat pe cei mai renumiţi teologi ai iudaismului, profesorii de la instituţiile de învăţământ din țară, cărturarii și învățătorii Legii, „bătrânii” comunităţilor din Ierusalim și ai celor mai mari comunităţi din Iudeea, precum şi liderii sinagogilor iudeilor greci în care predicase Ștefan și reprezentanţii comunităţilor iudeilor din diaspora, din Alexandria, Cirene, Cilicia și Asia. Invitaţii au fost aleşi din sinagogile cele mai influente din țară și diaspora și au fost selectate toate categoriile reprezentative ale iudaismului. Administraţia bisericii de la cele mai înalte nivele a fost convocată la ședințe, reprezentanți din cele mai îndepărtate colţuri ale bisericii au fost invitaţi să ia parte, în sesiune deschisă, la lucrările Conferinţei convocată în sesiune extraordinară. Caiafa şi cercul influent de la putere urmărea să facă cunoscut public, bisericii mondiale, poziţia Conferinţei Generale cu privire la scopul lui Dumnezeu; în plină sesiune a Conferinţei Generale, marele preot urmărea respingerea scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice în biserica din secolul întâi.

Dar, luptând împotriva scopului divin din veacuri veşnice, conducătorii nu bănuiau că aveau să închidă uşa harului pentru întreaga naţiune, obiectul suprem al iubirii şi grijii lui Dumnezeu pe pământ, şi aveau să treacă definitiv flamura naţiunii în mâna lui Satana.

Liderii națiunii au pregătit desfăşurarea lucrărilor sesiunii la sediul Conferinţei Generale de la Ierusalim proiectate să se desfășoare pe parcursul a mai multe zile, căci Conferința viza nu doar omorârea lui Ștefan, ci în zilele următoare execuției trebuiau hotărâte și implementate măsuri pentru nimicirea sectei lui Isus și restabilirea ordinii religioase în țară (acestea implicau desigur măsuri punitive împotriva preoților dezertați de la credință, a credincioșilor de rând apostaziați, readucerea maselor sub autoritatea bisericii). Marele preot dorea să obțină sprijinul liderilor iudei de pretutindeni în această acțiune, căci el plănuia „o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim” (Fapte 8:1), unde se afla sediul „sectei” lui Isus, și condamnarea învățăturii ei în întreg iudaismul, atât în țară, cât și în diaspora, în toată zona de influenţă a religiei lui Moise.

Planurile marelui preot nu se limitau la Ierusalim, unde erau concentrați conducătorii sectei lui Isus, ci ținteau stârpirea învățăturii lui Ștefan chiar „și în cetățile străine” (Fapte 26:11), oriunde buruiana otrăvitoare a ereziei prinsese rădăcini și își găsise adepți. (Imediat după Conferinţă, Saul din Tars a fost numit şeful inchiziţiei Sinedriului cu misiunea specială de distruge secta lui Isus. Ea trebuia rasă de pe fața pământului prin toate mijlocele posibile: bătaia, confiscarea averii, aruncarea în închisoare şi omorârea urmaşilor lui Isus. „În ziua aceea, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei ... Saul, de partea lui, făcea prăpăd în biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă” (Fapte 8:1-3). „Saul sufla ... ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi, cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim” (Fapte 9:1-2). Mărturia din analele istoriei a însuși șefului inchiziției din acea perioadă, care a condus persecuția plănuită de Caiafa, este: „Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine” (Fapte 26:10-11).)

Planurile marelui preot vizau în special Ierusalimul, dar desfășurarea neașteptată a evenimentelor l-a împins să facă mai mult decât și-a imaginat; împrăștierea ulterioară a sectanților în urma persecuției prin Samaria, Iudeea și țările vecine, avea să-i poarte gândul criminal până și în Damasc, oraș din Siria, iar el avea să ordone ucigașilor săi să cutreiere Iudeea în lung și în lat și să facă incursiuni în țările străine pe urmele ereticilor sectei Calea. Planurile inițiale ale lui Caiafa au fost rectificate și completate de inițiativele personale ale rabinului din Tars și au fost depășite doar de zelul neobișnuit al neînfricatului Saul, mâna sa dreaptă, cu care se armoniza perfect, gând la gând și lucra mână în mână. Caiafa, în patul său de mare preot și Saul, în culcușul incomod oferit de șederile sale temporare, se gândeau noaptea ce să mai facă împotriva ereticilor, iar mințile lor erau unite de același spirit ucigaș de la început care lucrează în fiii neascultării, spirit care implanta noi faze ale persecuției în mintea celor doi.

Fruntașii națiunii au plănuit și organizat în detaliu toate elementele Conferinței: cazarea şi masa delegaţiilor, arestarea şi desfăşurarea procesului lui Ştefan, convingerea autorităţilor romane să nu intervină anchetând moartea ilegală şi suspectă a lui Ştefan, precum şi a celorlalți membri de frunte ai sectei lui Isus, în persecuţia plănuită că va urma sesiunii. (Ulterior, Saul i-a prigonit în voie pe urmașii lui Isus, în prezenţa autorităţilor romane, care nu numai că au închis ochii la tot ce se întâmpla în țară, dar chiar i-au și ajutat în ascuns pe iudei - Faptele apostolilor, pag. 102).

Departamentele s-au pus în mișcare, curierii Sinedriului au împânzit țara și invitațiile au fost expediate, pe mare sau pe uscat, cu poșta Imperiului, sinagogilor din Alexandria, Cirene, Cicilia și Asia. Strategii lui Caiafa au calculat timpul necesar sosirii (deplasării) delegațiilor la Ierusalim, inclusiv al celor din localitățile cele mai îndepărtate și sincronizarea sosirii lor cu arestarea lui Ștefan. Liderii națiunii au chemat delegaţiile la Ierusalim pentru lucrările sesiunii Conferinței și l-au prins pe Ştefan, întemniţându-l până în ziua procesului.5 Ei aveau neapărată nevoie de prezența lui Ștefan la proces, pe care îl cunoșteau ca un om ferm care nu ascunde adevărul, căci procesul lui era pretextul și fitilul pentru detonarea unei operațiuni energice împotriva sectei lui Isus.

Arestarea și desfășurarea procesului lui Ștefan implica desigur spioni care să raporteze poziţia şi deplasările victimei, agitatori care să stârnească o falsă controversă cu Ștefan și să-l acuze de hulă în fața mulțimii, martori mincinoși la proces pe baza depoziției cărora să poată fi omorât.

Dându-şi seama că pe căile obişnuite nu puteau trata „cazul Ştefan,” sfinţii din Conferinţa Generală „au mituit oameni să dea mărturie mincinoasă, că l-au auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu. Ei au stârnit agitaţie în popor, l-au arestat pe Ştefan şi, prin martori mincinoşi, l-au acuzat că a vorbit împotriva Templului şi a Legii. Ei au dat mărturie că l-au auzit spunând că Isus din Nazaret va nimici obiceiurile pe care li le-a dat Moise” (Experienţe şi viziuni, pag. 198).

După ce s-au asigurat că vor putea rezolva problemele de ordin interior şi vor obţine sprijinul comunităţii în excluderea şi omorârea lui Ştefan (prin pictarea acestuia în culorile cele mai întunecate), strategii Conferinţei Generale au întreprins demersuri pentru ca, în exterior, fapta lor să nu producă tulburări în societatea civilă şi să nu intre în conflict cu ordinea şi legile Imperiului.

„În diferite ocazii, ei au mituit autorităţile romane să nu intervină când iudeii îşi făcuseră singuri dreptate, judecând, condamnând şi executând pe întemniţaţi, potrivit cu obiceiul lor naţional. Vrăjmaşii lui Ştefan nu se îndoiau că puteau să folosească din nou aceeaşi cale fără nici o primejdie pentru ei” (Faptele apostolilor, pag. 98).

Ei ştiau că pot conta pe colaborarea administraţiei străine, întrucât adeseori „autorităţile romane nu au depus nici un efort deosebit pentru a opri lucrarea crudă, ci, în ascuns, i-au ajutat pe iudei, pentru ca astfel să-i înduplece şi să le câştige simpatia” (Faptele apostolilor, pag. 102).

Liderii naţiunii au închis ochii romanilor și şi-au făcut aliaţi chiar din duşmanii naţiunii în lupta împotriva scopului lui Dumnezeu. Slujbaşii Conferinţei Generale au băgat adânc mâna în visteria templului, printre zecimi şi daruri, şi cu monezile zornăitoare, i-au mituit pe romani, astfel încât până la urmă, în cazul morţii lui Ştefan nu s-a făcut nici o anchetă:

„Nici o sentinţă legală nu fusese pronunţată în cazul lui Ştefan, însă autorităţile romane au fost mituite cu mari sume de bani pentru a nu face niciun fel de cercetări în acest caz” (Faptele apostolilor, pag. 101).

„Mari sume de bani” din zecimea poporului, bănuţul văduvei și al oropsiților comunităţii, al bogaților și săracilor deopotrivă, au luat calea visteriilor romane şi au intrat în buzunarele martorilor mincinoşi şi ale angajaţilor Romei, pentru a nenoroci naţiunea.

Procesul lui Ştefan a antrenat minţile cele mai luminate ale naţiunii şi delegaţii din Iudeea și diaspora au venit din toate părţile, răspunzând chemării Conferinţei Generale. Fruntașii națiunii l-au chemat şi pe rabinul Saul din Tars, specialistul numărul unu în iudaism, expert în Tora, în Lege şi Profeţi, apărător de frunte al tradiţiei şi datinii bătrânilor şi al sistemului ceremonial:

„Iudei învăţaţi din ţinuturile învecinate au fost convocaţi ca să combată argumentele prizonierului. Saul din Tars era de faţă şi a avut un rol de frunte în combaterea lui Ştefan” (Faptele apostolilor, pag. 98).

La data aceea, rabinul Saul nu era membru al Sinedriului, dar expertiza lui teologică impecabilă făcea necesară prezenţa lui: „Saul... n-a devenit membru al Sinedriului decât după moartea lui Ştefan, când a fost ales în acel consiliu ca urmare a rolului pe care îl avuse cu acea ocazie” (Istoria mântuirii, pag. 267; Faptele apostolilor, pag. 102). „Pavel era foarte educat, era admirat pentru geniul şi elocvenţa sa ... şi era un rabin de o abilitate remarcabilă” (Comentarii Biblice, vol. 6, pag. 1063), cunoscut pentru faptul că „putea judeca cu o extraordinară limpezime şi, prin sarcasmul său usturător, putea să aşeze pe potrivnicul său într-o lumină de neinvidiat” (Faptele apostolilor, pag. 124).

Gamaliel a fost şi el prezent la proces - şi a urmărit cu mândrie şi admiraţie evoluţia fostului său elev - dar atitudinea lui prudentă manifestată faţă de mişcarea ucenicilor, spiritul lui necombativ, poziţia lui moderată făcea ca marele preot, Caiafa, să nu-şi pună mari speranţe în el. Într-una din sesiunile precedente ale Sinedriului, desfășurate cu ușile închise, Gamaliel blocase braţul Sinedriului ridicat ameninţător asupra sectei lui Isus şi adoptase o politică de neutralitate: „Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5:34-39). Dar de data aceasta problemele grave din biserică trebuiau tranşate definitiv; Caiafa nu-şi putea permite ca Ştefan să-i scape printre degete şi trebuia să obţină neapărat condamnarea lui.

Lucrările s-au desfășurat la sediul Sinedriului, amplasat în incinta templului, în pridvorul interior, iar delegaţii au păşit cu sfinţenie în curţile sacre pe care veniseră să le apere de teologia nimicitoare a lui Ştefan. Înainte de a intra în sala de şedinţe, delegații au privit fermecați - ca de fiecare dată - clădirile marelui lor templu, de o frumusețe care-ţi tăia răsuflarea, răpiți de priveliștea care încânta ochiul lor: albul de zăpadă al zidurilor de marmură şi sclipirile de aur ale acoperişului strălucind în soare.

După rugăciunea de deschidere în care aleşii naţiunii L-au lăudat pe Domnul şi s-a invocat binecuvântarea lui Dumnezeu peste sfânta adunare şi hotărârile istorice ale sesiunii Sinedriului, care se vor lua pentru binele naţiunii, au început lucrările propriu-zise.6

În sala plină de oficialităţi şi invitaţi a fost prezentat motivul convocării, în sesiune extraordinară, precum şi acuzaţiile aduse lui Ştefan, apoi dezbaterile au fost încredinţate teologilor.

Procesul a fost condus de preşedintele Sinedriului, marele preot, dar el l-a lăsat pe rabinul Saul, mintea cea mai combativă a naţiunii, să fie purtătorul de cuvânt al grupei teologilor.

Încă de la început, Ștefan a fost supus tirului teologilor națiunii „convocaţi ca să combată argumentele prizonierului” care au sărit asupra lui pentru a-i demola învățătura. El s-a aflat sub focul lor încrucișat orchestrat de renumitul rabin din Tars. Saul făcea tot ce-i stătea în puteri să-l distrugă prin argumente pe interlocutorul său și căuta să-i astupe gura, dar mânuind versetele cu dibăcie, nici măcar nu-şi închipuia că lupta împotriva scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice şi era el însuşi „un puternic instrument în mâna lui Satana spre a-şi împlini răzvrătirea sa împotriva Fiului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor, pag. 102).

„Saul din Tars... a avut un rol de frunte în combaterea lui Ştefan. El a folosit greutatea elocvenţei şi logica rabinilor, în cazul acesta, spre a-i convinge pe oameni că Ştefan predica învăţături înşelătoare şi primejdioase” (Faptele apostolilor, pag. 98). „Saul a avut o parte proeminentă în judecarea şi osândirea lui Ştefan,” el „a fost parte activă la dispută şi a consimţit la moartea arestatului” (Faptele apostolilor, pag. 112; Istoria mântuirii, pag. 266).

Pentru început Ştefan s-a ferit să enunţe direct adevăruri şocante şi provocatoare care să stârnească prejudecăţile şi mânia Sinedriului, blocând astfel procesul şi prezentarea adevărului şi a răspuns întrebărilor, lăsând nerostite multe din adevărurile profunde pe care le ştia. Ştefan se dovedea un interlocutor abil care aducea cu tact subiectul tot mai aproape de miez, totuşi chiar din discuţiile iniţiale purtate cu el, mintea ageră a lui Saul din Tars a înţeles încotro ducea discuţia şi s-a îngrozit: nimicirea religiei lui Moise, contestarea revelaţiei lui Dumnezeu către poporul Său! Omul acesta se ridica chiar împotriva Celui Prea Înalt - prea sfânt pentru a-I rosti numele şi prin el vrăjmaşul lui Dumnezeu se străduia să nimicească credinţa sfântă a neamului! „Ştefan acesta este ciuma iudaismului, este omul lui Lucifer!” - gândea acel care era el însuşi „un instrument... în mâinile lui Satana.”

Folosind tehnicile oratoriei, stăpânind şi mânuind cu dibăcie cuvintele, mimica şi gesturile, rabinul Saul a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a demonstra că teologia lui Ştefan este nescripturistică, a făcut tot posibilul pentru a dovedi că Ştefan era aberant de la început până la sfârşit. El a făcut totul să-l discrediteze şi să-l omoare cu vorba pe învinuit, „dar, în Ştefan, el a întâlnit pe unul care avea o deplină înţelegere a planului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor, pag. 98). Ștefan cunoştea Scriptura mai bine ca profesorii lui Saul de la Institut, mânuia versetele şi conceptele cu o îndemânare uluitoare şi împingea mereu, aproape copleşitor, concluziile discuţiei şi mintea ascultătorilor spre finalitatea şi demonstrarea teoriilor sale.

Procesul înainta greu, acuzatul nu putea fi clintit din convingerile sale, şi ceea ce era cel mai rău, convingerea tainică a tuturor era că Ştefan spune adevărul. Conducătorii luptau din răsputeri să înăbuşe adevărul de care Duhul îi încredința în inima lor, convingerile tainice ale inimii, luminate de cuvintele divine ieşite de pe buzele solului lui Dumnezeu. Dar aceste convingeri, o dată primite, îi împingeau la gesturi prea radicale pe care nu erau dispuşi să le facă, implicau răsturnări prea mari pe care nu voiau să le accepte.

În plină sesiune a Conferinţei Generale, Caiafa ar fi trebuit să mărturisească faptul că, în urmă cu trei ani şi jumătate, în sesiunea Sinedriului ținută cu ocazia procesului lui Isus, a fost greşit când şi-a sfâşiat haina şi L-a condamnat la moarte pe Isus. Marele preot ar fi trebuit să mărturisească faptul că a manipulat Sinedriul pentru a obține omorârea lui Isus și că hotărârile de atunci ale Conferinței Generale, înspre care erau îndreptați ochii credincioșilor din biserică, au fost greșite. Fruntașii națiunii ar fi trebuit să recunoască faptul că au păcătuit când au votat şi L-au răstignit pe Isus și că au lepădat solia Lui, solia 31, pe care au ascuns-o de popor.

În pocăinţă, cercul de la putere ar fi trebuit să iasă în faţa Bisericii mondiale, a iudeilor din ţară şi de pretutindeni, să vină înaintea poporului cu o declaraţie de pocăinţă denominaţională. Administraţia bisericii și corpul pastoral al marelui preot ar fi trebuit să se pocăiască pentru că l-au urmat orbeşte pe Caiafa în fapta lui nelegiuită de a-L omorî pe Dumnezeu în persoana Solului Său din Nazaret și că au predicat apoi norodului în sinagogi că Unsul lui Dumnezeu a fost un eretic care lucra cu puterea lui Belzebut. Conducătorii ar fi trebuit să mărturisească că au iubit mai mult banii, puterea şi autoritatea decât adevărul lui Dumnezeu, că s-au agățat cu obstinație de scaunele lor de frunte din sinagogă și au trăit pe spatele bietului popor pe care l-au păcălit cu versete din Scripturi și cu citatele lor preferate din Maleahi și au făcut ca sfântul adevăr al lui Dumnezeu să slujească scopurilor lor personale. Preoţii mai tineri ar fi trebuit să se tăvălească în sac și cenușă că şi-au încredinţat creierul şi mântuirea lui Caiafa şi superiorilor lor, că s-au supus unui sistem nelegiuit, care nu-l mai slujea pe Dumnezeu, ci era un instrument în mâna marelui vrăjmaș. Cu toții ar fi trebuit să se pocăiască în cenușă că au devenit „reprezentanţii lui Satana:” „Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran” (Hristos, Lumina lumii, pag. 36).

Cu toții ar fi trebuit să-L reabiliteze pe Sol, pe Fiul lui Dumnezeu şi mai ales să primească solia Lui. Ar fi trebuit să accepte demolarea completă a concepţiei lor despre Dumnezeu și să proclame că „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45). Ar fi trebuit să recunoască adevărul că „Cel Prea Înalt nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti” și să predice că locuieşte în Templul din Nazaret pe care ei L-au dărâmat, dar care a fost ridicat din nou în trei zile (Ioan 2:19) la dreapta Tatălui. Ar fi trebuit să-l îmbrățișeze cu sinceritate pe Ștefan, să-i ceară iertare că au plănuit să-l omoare și să primească din mâna lui invitația de a fi făcuți „un templu în care să locuiască Creatorul.”

Sesizând că pierde teren în confruntarea cu Ștefan, marele preot a luat cuvântul şi - după tactica lui Satana - a deviat discuţia și a abătut atenţia de la convingerile adevărului. Caiafa a căutat să-i îngrozească pe cei prezenţi, stârnind indignarea, oroarea şi opoziţia colegilor săi; cu braţul ridicat spre cer, l-a fulgerat cu privirea pe acuzat și i-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul Cel Viu, să ne spui dacă ai declarat că templul nostru preasfânt va fi dărâmat!” El l-a silit pe învinuit să renunţe la credinţa sa nebună într-un tâmplar: „Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că omul acesta este un păcătos!” (Ioan 9:24). Dar Ştefan era de neclintit, el nu-L putea slăvi pe Dumnezeu decât cu adevărul, iar adevărul lucrase în inima lui şi-l făcuse solul lui Dumnezeu.

Asmuțind teologii asupra lui, dându-l pradă dinților buldogilor Sinedriului sub privirile asistenței, făcându-și fruntea de granit şi inima de piatră în fața argumentelor lui Ștefan, conducătorii luptau împotriva Duhului Sfânt. Fruntașii se străduiau să-l distrugă pe sol şi solia, iar alături de ei, martorii cereşti consemnau că liderii naţiunii sfinte sunt „nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

După duelul purtat cu Ştefan, după audierea martorilor mincinoşi şi a învinuitului, Saul din Tars s-a ridicat şi şi-a început pledoaria. Liniştea s-a aşternut peste sală şi toate privirile s-au îndreptat spre vestitul vorbitor.

Rabinul Saul era un „orator educat şi cunoscut” (Mărturii, vol. 3, pag. 433), format în şcoala teologică a lui Gamaliel şi era binecunoscut că „obiceiul lui Pavel era să adopte un stil oratoric în predicarea sa” (Review and Herald, 18 iulie 1899). „Pavel era un orator iscusit... deseori căutase să impresioneze pe ascultătorii săi prin avânturi oratorice” (Faptele apostolilor, pag. 252) şi la fel a procedat şi acum.

„Onorată instanţă, augustă adunare!” El s-a înclinat în fața lui Caiafa, sfântul Celui Prea Sfânt, a salutat prezenţa slăvită a marelui preot, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ - rezemat pe spătarul scaunului său pontifical, mângâindu-şi satisfăcut barba la auzul acestor cuvinte măgulitoare - a salutat prezenţa înţelepţilor poporului, a bătrânilor din Sinedriu, a învăţăturilor Legii, cărturarilor şi fariseilor şi a colegilor săi teologi mai tineri. El s-a declarat onorat ca în ocazia prezentă să apere adevărul în prezenţa domniilor lor, în faţa acestei sfinte adunări. Arătând înspre învinuit, a ţinut să sublinieze că susținerile acuzatului sunt extreme, că aici nu este vorba despre o simplă ceartă teologică privind lucruri lipsite de însemnătate de la periferia credinţei, ci este în joc chiar integritatea iudaismului și onoarea lui Dumnezeu. El a arătat că este o datorie sfântă, o dovadă de credincioşie şi patriotism, să stârpească din rădăcini buruiana urâtă şi otrăvitoare a ereziei, care îmbâcsea mintea şi judecata poporului neştiutor de carte și a declarat că ei sunt aici pentru a apăra Numele Celui Veşnic, Nume care fusese ponegrit de acest eretic prin învăţăturile lui. Saul s-a adresat conducătorilor neamului şi a flatat audienţa apelând la înţelepciunea şi discernământul lor de stâlpi ai credinţei, gardieni ai doctrinelor sfinte, străjeri pe turnurile Sionului.

Marele orator şi-a început discursul în cuvinte care au uimit asistenţa, au impresionat augusta adunare şi şi-a calculat fiecare gest şi cuvânt; prin numărul său de actorie, ţintea să-i cucerească pe toţi şi să asigure condamnarea învinuitului.

Acuzaţia principală adusă lui Ştefan era aceea că a hulit templul sfânt şi pe Dumnezeu, iar martorii mincinoși declarau că „nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui locaş Sfânt şi împotriva Legii” şi a obiceiurilor „pe care ni le-a dat Moise” (Fapte 6:13-14).

Saul s-a uitat ţintă la marele preot, apoi a cuprins cu privirea întreaga adunare a maeştrilor naţiunii aşezaţi pe scaunul lui Moise: „Cu voia dumneavoastră, stimaţi fraţi, voi arăta în faţa sfinţiilor voastre și vom fi cu toții de acord că învăţătura învinuitului aici de faţă, ,noua’ lui interpretare cu privire la sanctuar, este o erezie spurcată, un atac revoltător la adresa sanctuarului - temelia credinţei noastre.” În continuare Saul a cerut permisiunea să reamintească stâlpii credinţei iudaismului şi a apelat la toate dovezile din Scriptură și din datina bătrânilor pentru a dovedi greşită teologia lui Ştefan şi a dovedi corectă poziţia lor tradiţională cu privire la sanctuar. El a făcut referiri la istoria naţională, şi cu un sul din Tora în mâna stângă şi cu braţul drept ridicat înspre cer, a citat din memorie Exod 25:8 ca dovadă că Domnul i-a poruncit lui Moise să construiască un cort în mijlocul taberei; a citat 2 Samuel 7:5-14 ca mărturie că Domnul i-a făgăduit lui David că fiul lui, Solomon, urma să construiască templul; a citat 2 Cronici 7:1-2 ca dovadă că Dumnezeu a binecuvântat templul lui Solomon cu ocazia ceremoniilor de consacrare a acestuia, amintind că, atunci când şi-a isprăvit Solomon rugăciunea, slava lui Dumnezeu s-a coborât peste templu şi „preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului.”

Saul a vorbit apoi despre slava viitoare a lui Israel şi a templului şi a vrăjit asistenţa prezentând înaintea minţii lor imagini strălucitoare înfăţişând destinul înalt al acestei clădiri care era menită să ajungă diadema şi cununa întregului pământ. În ochii tuturor, el a dat lovitura decisivă teologiei lui Ștefan, aducând în opoziție afirmațiile mincinoase ale lui Ștefan cu declarația marelui Iehova: „Aşa vorbeşte Domnul” - și Saul a apăsat pe cuvinte - „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7).

Cu privirile cufundate în zare, scrutând viitorul, în cuvinte care au fermecat adunarea, rabinul a vorbit înflăcărat despre veşnicia templului, a neamului Israel, a seminţei lui Avraam, despre slava viitoare a naţiunii sfinte, despre care au scris uimiți profeţii, când va veni adevăratul Mesia, Sfântul lui Dumnezeu. El a vorbit despre venirea lui Mesia în glorie, despre viitorul strălucit și supremaţia politică şi religioasă a naţiunii Israel şi a creat o legătură de simpatie sufletească între el şi ascultători. Mutându-şi atenţia de la un chip la altul, privindu-l pe fiecare în ochi şi smulgând de la fiecare privirea sa aprobatoare, Saul a apărat cu patos obiceiurile lui Moise, care conform martorilor mincinoşi fuseseră atacate de acuzat, a vorbit despre perpetuitatea lor veşnică, citând din datina bătrânilor, din Lege şi Prooroci şi a arătat că poruncile, sărbătorile şi legile sistemului ceremonial au fost date ca legi nemuritoare: „Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii lor şi pe care copiii lui Israel vor trebui s-o ţină” (Exod 27:21; Levitic 3:17).

Saul a arătat că nu este treaba muritorilor să chestioneze tainele locuinței Celui Prea Înalt, că „lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor nostri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii.” El a declarat că Domnul „a ales Ierusalimul” și templul să-Și pună Numele Său cel sfânt în el (Zaharia 3:2) și că învățătura lui Ștefan cu privire la templu nu este decât o reîntoarcere la teologia nemernicului Isus, care fusese deja tranșată și catalogată drept erezie acum trei ani și jumătate, cu ocazia procesului său, când fusese condamnat pentru hulă. Saul a arătat că ideea lui Ștefan nu este decât a reiterare a cumplitei pretenții a aceluia care se făcuse pe sine Dumnezeu zicând: „Eu si Tatal una suntem” și că, dusă la concluzia ei finală (pleonasm?), teologia lui Ștefan conduce la revoltătoarea blasfemie, hula cumplită: pretenția muritorului nenorocit că este Dumnezeu. 

Sigur pe sine, tolbă de înţelepciune, cu pieptul rabinic umflat de cunoştinţe, a recitat versuri din poeziile bătrânilor cărturari (Fapte 17:28) şi în cele din urmă s-a întors la Scriptură concluzionând cu privire la Ziua Ispăşirii: „Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele ... să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor” (Levitic 16:31, 34).

Saul şi-a încheiat pledoaria convingătoare în privirile aprobatoare ale asistenţei şi, în finalul alocuţiunii, a cerut gardienilor doctrinelor măsuri ferme pentru păzirea adevărului lui Moise și condamnarea oficială a învăţăturilor sectei Calea. Plin de sine, s-a aşezat sigur pe scaun; prestaţia sa fusese un triumf, adunarea era paralizată şi mută, iar în inimile tuturor sentința fusese pronunțată.7

După câteva clipe de tăcere necesare ca asistenţa să-şi revină, pentru a se conforma procedurii și a menține o aparență de legalitate, preşedintele Conferinţei Generale a dat cuvântul acuzatului, spre a-şi susţine cazul. Caiafa l-a privit aspru pe învinuit, s-a îndreptat acuzator spre el și a zis: „Aşa stau lucrurile?” (Fapte 7:1).

Ştefan a vorbit calm şi liniştit, iar vocea lui plutea printre coloanele înalte, umplând bolţile sălii. Ştefan s-a apărat „în cuvinte care au ţinut sala ca vrăjită” (Faptele apostolilor, pag. 99) şi puterea liniştită a lui Dumnezeu a fost asupra vorbitorului şi ascultătorilor. În liniştea sălii, în care cuvintele acuzatului curgeau blânde ca un râu, Duhul cercetător care „desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile” a trecut de la inimă la inimă aducând tuturor convingerea adevărului. De pe buze unse cu har, cuvintele Duhului Sfânt au umplut sala, în dorinţa lui Dumnezeu de a dărâma barierele lui Satana, de a ajunge la inima învârtoşată a liderilor naţiunii şi de a străpunge platoşa mândriei. Dincolo de bărbiile înţepenite, frunţile de cremene, obrajii crispaţi şi palmele încleştate pe braţele scaunelor, Tatăl citea soarta sfâşietoare a inimii cuprinse de păcat.

Perii cărunţi, palmele bătrâne, ochii slăbiţi, obrajii ridaţi sau tenul proaspăt al teologilor în floarea vârstei, erau numărate toate în burduful de lacrimi al Cerului. Copiii Săi erau acolo-n sală! Cu suspine negrăite, Mângâietorul privea spre rodul muncii sufletului Mielului înjunghiat la întemeierea lumii și căuta să-i scape pe proprii Săi copii de păcatul lor mortal. Mirele căuta să-i convingă de nevoia lor cea mai mare, de necesitatea unirii dintre divin și uman, spre a primi haina de nuntă. Duhul Sfânt căuta să arunce slava omului muritor în ţărână și din ţărână să-l ridice triumfător pentru a face „un templu în care să locuiască Creatorul.”

Prin cuvintele lui Ștefan, Tatăl a adus în faţa conducătorilor naţiunii scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice și a oferit iubiţilor Lui copii toate dovezile pentru ca mintea lor să primească adevărul. Domnul a sigilat adevărul de pe buzele lui Ștefan prin minunea petrecută în mijlocul lor; vorbind despre scopul ceresc, cu gândul la țara de sus, Ștefan a pierdut din vedere scena din fața sa și chipu-i s-a luminat de slava divină:

„Pe când Ştefan stătea faţă în faţă cu judecătorii săi, pentru a răspunde acuzaţiei de hulă, o lumină cerească a strălucit asupra chipului său şi ,toţi cei ce şedeau în Sobor s-au uitat ţintă la Ştefan, şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger.” Mulţi din cei care au privit această lumină au tremurat şi şi-au acoperit feţele” (Faptele apostolilor, pag. 99).

Dar nici puritatea adevărului, care ţâşnea ca un izvor curat de pe buzele solului, nici minunea aceea nemaipomenită petrecută în mijlocul lor, în plină sesiune a Conferinţei Generale, faţa aceea „de înger” a lui Ştefan, n-au reuşit să clintească nici cât un pai, hotărârea şi încăpăţânarea ciudată a liderilor naţiunii. „Mulţi din cei care au privit această lumină au tremurat şi şi-au acoperit feţele” în vinovăție.

Saul din Tars s-a străduit să înfrunte lumina aceea divină şi s-a luptat să înfrângă convingerile tainice ale inimii lui. El şi-a crispat ochii, chinuindu-se să-şi scufunde privirea în lumina aceea acuzatoare şi dureroasă şi s-a forţat pe sine să lovească în ţepuşul care-i străpungea inima, privind lumina sfântă ce strălucea pe chipul lui Ştefan. El şi-a împlântat adânc talpa însângerată în acel ţepuş, răsucind piciorul şi îngropându-i vârful în nisip și s-a unit cu Sinedriul în răzvrătire.

Cerul epuizase resursele iubirii, căci iubirea infinită era neputincioasă la uşă şi aştepta ca Iubita din odaie să se ridice şi să deschidă Iubitului, trăgând zăvorul blocat cu mâna ei (Cântarea Cântărilor 5:2-6). Iubitul o chemase să vină la nuntă, dezmierdând-o „soro, mireaso,” așa cum făcea de obicei: „Vino cu mine din Liban, mireaso, vino cu mine din Liban! ... Mi-ai răpit inima, soro, mireaso, mi-ai răpit inima! ... Ce lipici în dezmierdările tale, soro, mireaso! ... Miere picură din buzele tale, mireaso, miere şi lapte se află sub limba ta, şi mirosul hainelor tale este ca mirosul Libanului. Eşti o grădină închisă, soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită” „Eu intru în grădina mea, soro, mireaso, îmi culeg smirna cu miresmele mele” (Cântarea Cântărilor 4:8-12; 5:1). Mirele bătea la ușă (Apocalipsa 3:20) și glasul Preaiubitului se auzea de afară „Soro! Mireaso!”, strigând-o pe fecioară adormită, chemând-o din întunericul în care se afla ea, spre a se uni cu ea: „Adormisem, dar inima îmi veghea... Este glasul preaiubitului meu, care bate: ,Deschide-mi, soro, scumpo, porumbiţo ... Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii’” (Cântarea Cântărilor 5:2-6).

Adormită lângă candela ei fără ulei (Matei 25:5-6), neînțeleapta fecioară s-a trezit surprinsă de vocea Solului Legământului, de venirea lui neașteptată, ca un hoț noaptea, în ceasul în care nici nu se gândea (Matei 24:25; Maleahi 3:1). Ea s-a trezit în cămaşa ei de noapte, în haina neprihănirii de sine, o ţesătură fină făcută din fire de lucrătură omenească (Parabole, pag. 310) și întârzia să se îmbrace, refuzând haina de nuntă: „Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac iarăşi? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iarăşi?’” Ea îşi scosese haina de zi cu zi a faptelor murdare, se spălase pe picioare, gândea că era curată şi nu dorea să se îmbrace de nuntă. Mirele „a vârât mâna pe gaura zăvorului,” dar Iubita se zăvorâse pe dinăuntru; ușa era fixată, încremenită și baricadată de teama străinilor luciferici din noapte. „Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, şi mi-a fost milă de el atunci. M-am sculat să deschid iubitului meu.” După ce Iubitul plecase, ea s-a ridicat să deschidă și L-a căutat apoi pentru nunta ei, o nuntă care n-a mai avut loc niciodată: „Am deschis iubitului meu; dar iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut. ... L-am căutat, dar nu l-am găsit; l-am strigat, dar nu mi-a răspuns” (Cântarea Cântărilor 2:6). Ea a umblat buimacă prin noapte, a fost bătută de „păzitorii care dau ocol cetăţii,” gardienii vechilor pietre de hotar ale urbei, iar străjerii de pe zidurile Sionului i-au luat marama de nuntă: „Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit; mi-au luat marama străjerii de pe ziduri.” Ea a pribegit apoi de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, a umblat istovită încoace și încolo, ca să caute cuvântul Iubitului, și tot nu l-a găsit (Amos 8:12).

Ea a fost cuprinsă de gelozie și inima i-a fost pârjolită de jarul ei de foc, când L-a văzut iarăși cu Mireasa Lui - apărută nu știu de unde - și a întrebat trecătorii cu mirare, frântă de durere: „Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?” „Cine este aceea care se suie din pustiu, rezemată de iubitul ei? ... Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ” (Cântarea Cântărilor 6:7; 8:5-7). Ea n-ar fi cunoscut ce este gelozia, n-ar fi învățat ce este jarul ei de foc, jarul „Locuinței morții,” „flacăra Domnului” (2 Tesaloniceni 2:8), dacă alături de iubitul ei n-ar fi apărut ființa aceea de o frumusețe cumplită, „frumoasă ca luna, curată ca soarele,” „slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană,” îmbrăcată cu „in subţire, strălucitor şi curat,” care „s-a pregătit” pentru nunta Mielului pe vremea când ea refuza să deschidă. După nunta Lui, ea L-a implorat și a strigat după El, „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău,” dorind și ea să primească sigiliul, inelul de nuntă, dar încercările ei deplasate n-au făcut decât să o umple, în proprii ei ochi, de dispreț veșnic sub privirile trecătorilor cerești îndurerați. „Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiți pe iubitul meu, ce-i veți spune?”

Cu voce calmă şi liniştită, Ştefan şi-a prezentat apărarea şi, în loc să răspundă direct acuzaţiilor ce i se aduceau, a căutat mai întâi să câştige încrederea ascultătorilor, să dărâme prejudecăţile, dovedindu-şi loialitatea şi ataşamentul indiscutabil faţă de credinţa neamului, faţă de naţiunea sfântă şi liderii ei. Printr-o bună cunoaştere a propriei lor istorii, el urmărea să-i câştige de partea sa şi să aducă înaintea minţii lor marele subiect al sanctuarului ceresc. El încerca să salveze sufletele acuzatorilor săi de la ruina veşnică şi interesul pentru ei şi Numele lui Dumnezeu mişca inima sa. Cel pe care îl considerau vrăjmaşul lor, criticul şi acuzatorul lor, era adevăratul lor prieten care nu-i putea flata în nelegiuirea lor și care nu putea reţine nici un cuvânt prin care putea salva sufletele lor. „Vrăjmaşul” lor era îndurerat de întunericul în care se aflau și dorea să le aducă lumină, fiind gata să se unească cu ei în vestirea adevărului, dacă ei ar fi primit adevărul.

„El a repetat istoria poporului ales al lui Dumnezeu în cuvinte ce au lăsat adunarea fără grai. El a dovedit o cunoaştere deplină a economiei iudaice, cum şi a interpretării ei spirituale, manifestate acum prin Hristos. El a început cu Avraam, parcurgând istoria generaţie după generaţie, trecând prin toate evenimentele naţionale ale lui Israel, până la Solomon, subliniind punctele cele mai importante pentru a-şi apăra cauza.

Ştefan şi-a prezentat în mod clar loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de credinţa iudaică ... . El a făcut legătura între Domnul Isus Hristos şi întreaga istorie iudaică. A făcut referire la construirea templului de către Solomon şi la cuvintele acestuia şi ale lui Isaia” (Istoria mântuirii, pag. 263-264).

Din aproape în aproape, cu tact şi înţelepciune, el urmărea să introducă marile adevăruri cu privire la templu - inima sistemului lor de închinare.

Ştefan a interpretat istoria iudaică într-o nouă lumină: încercarea lui Dumnezeu de a împlini cu poporul Său scopul Lui din veacuri veşnice.8 Începând de la Avraam, din întreaga istorie plină de fapte şi evenimente, din puzderia de regi şi războaie ale neamului, el a selectat momentele cele mai semnificative, în jurul cărora gravitau adevărurile cu privire la templu: Moise, David, Solomon, şi a făcut legătura acestor evenimente cu persoana lui Isus din Nazaret, citând cuvintele lui Moise: „Acest Moise a zis fiilor lui Israel: ,Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine: de el să ascultaţi’” (Fapte 7:37). Ştefan le-a reamintit că „părinţii noştri aveau în pustie Cortul Întâlnirii, aşa cum îl rânduise Cel ce i-a spus lui Moise să-l facă după chipul, pe care-l văzuse” (Fapte 7:44) şi urmărea să facă legătura dintre Isus din Nazaret şi porunca dată lui Moise: „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25:8). El intenţiona să le arate că Isus este împlinirea făgăduinţei făcute lui David că Dumnezeu îi ridica un urmaș care va zidi o casă (2 Samuel 7:11,13) şi că templul lui Solomon a fost construit dintr-o eroare de interpretare, citând ca dovadă cuvintele lui Isaia: „David a căpătat milă înaintea lui Dumnezeu, şi a cerut să ridice o locuinţă pentru Dumnezeul lui Iacov. Şi Solomon a fost acela care I-a zidit o casă. Dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti, cum zice proorocul: ,Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi Mie, zice Domnul sau care va fi locul Meu de odihnă?’” (Fapte 7:46-49).

...

„Când Ştefan a ajuns la acest punct, între oameni s-a produs un tumult. Când el a făcut legătura între Hristos şi profeţii, şi când a vorbit în felul acela despre templu, preotul, pretinzând a fi copleşit de oroare, şi-a sfâşiat veşmintele. Acest act a fost pentru Ştefan semnalul că glasul îi va fi curând adus la tăcere pentru totdeauna, El a văzut împotrivirea cu care erau întâmpinate cuvintele lui şi şi-a dat seama că îşi rostea ultima sa mărturie” (Faptele apostolilor, pag. 100).

„Ştefan s-a referit la istoria templului şi a declarat că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti. Iudeii adorau templul şi erau cuprinşi de o mai mare indignare când se spunea ceva împotriva acelei clădiri, decât dacă s-ar fi spus împotriva lui Dumnezeu” (Experienţe şi viziuni, pag. 197).

Când Ştefan era chiar pe punctul de a enunţa scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, inimile s-au umplut de mânie demonică şi sala a clocotit de „tumult de pasiuni clericale.” Ştefan şi-a dat seama că fruntaşii naţiunii au închis uşa Duhului Sfânt şi s-au baricadat pe dinăuntru şi a înţeles că orice cuvânt era de-acum inutil. Mărturia lui cădea de acum în urechi surde prin urmare „deşi era în mijlocul predicării sale, totuşi a încheiat-o brusc” (Faptele apostolilor, pag. 100). Potrivnicii săi au fost luaţi deplin în posesie de marele vrăjmaş pentru a-i împlini voia și ei au devenit case ale întunericului.

Sabia cu două tăişuri a Duhului Sfânt (Evrei 5:12) a fulgerat în mâna solului lui Dumnezeu, a tăiat adânc în suflet şi gândurile întunecate ale inimilor au fost descoperite, iar conducătorii naţiunii au fost demascaţi ca luptând împotriva Duhului Sfânt, slujind nu pe Dumnezeu, ci pe Satana:

„Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât. Voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!” (Fapte 7:51-53).

„La aceste cuvinte, preoţii şi mai marii şi-au ieşit din fire de mânie. Acţionând mai mult asemenea fiarelor de pradă decât ca fiinţe omeneşti, ei s-au năpustit asupra lui Ştefan, scrâşnind din dinţi. Pe faţa lor plină de cruzime, prizonierul şi-a citit soarta” (Faptele apostolilor, pag. 100).

Apoi scena dinaintea lui Ştefan a dispărut, porţile cerului s-au deschis şi el a văzut slava curţilor cereşti şi pe Hristos la tronul lui Dumnezeu, aplecat asupra sa, „gata să-l susţină pe slujitorul Său care avea să sufere martiriul pentru Numele Său” (Istoria mântuirii, pag.265). El L-a văzut pe Fratele său mai mare, Fiul omului, tâmplarul asudat din Nazaret în care se realizase scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice, înălţat la dreapta Tatălui - într-o viziune slăvită pe care Cerul i-a oferit-o lui Ştefan ca o confirmare supranaturală a întregii sale credinţe cu privire la scopul lui Dumnezeu cu neamul omenesc. El a văzut valurile de slavă divină revărsându-se prin trupul Fiului omului, ca o dovadă că Fiul născut din sânul neamului omenesc este un templu în care locuiește Creatorul.

Când „în cuvinte triumfale, Ştefan a exclamat: ,Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu,’ ... faptul acesta era mai mult decât puteau suporta prigonitorii lui. Astupându-şi urechile ca să nu mai audă cuvintele sale şi răcnind, aceştia s-au năpustit furioşi asupra lui” (Faptele apostolilor, pag. 101).

„Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia pe inimă, şi scrâşneau din dinţi împotriva lui... Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile, şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui” (Fapte 7:54-57).

Capetele s-au întors înspre scaunul marelui preot, Caiafa s-a ridicat în picioare şi şi-a sfâşiat veşmântul sfânt în plină sesiune, ridicând braţele şi privirea spre cer. Oamenii săi au asmuțit sala incendiată deja de cuvintele lui Ștefan și în vacarmul general care s-a produs, printre strigăte demonice şi pumni agitaţi prin aer, feţe schimonosite şi bărbii tremurând de indignare şi oroare, membrii Sinedriului au votat în unanimitate condamnarea la moarte a acuzatului.9

Fiarele au sărit asupra lui Ștefan, „l-au târât afară din cetate, şi l-au ucis cu pietre” (Fapte 7:58)

Saul s-a aprins de râvnă nespus de mare pentru Legea străbună şi datinile strămoşeşti, a solicitat promulgarea unui decret de condamnare a ereziei și de pedepsire a ereticilor și cineva s-a ridicat și a cerut persecutarea până la moarte şi distrugerea acestei secte urâcioase a lui Isus, citând porunca lui Moise: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise ... zicând: ,Haidem după alţi dumnezei’ - dumnezei pe care tu nu-i cunoşti - ,şi să le slujim!’ ... prorocul sau visătorul acela de vise să fie pedepsit cu moartea” (Deuteronom 13:1-5). „Să aduci la porţile cetăţii tale pe bărbatul sau femeia care va fi vinovat de această faptă rea şi să ucizi cu pietre sau să pedepseşti cu moartea pe bărbatul acela sau pe femeia aceea. ... Întâi mâna martorilor să se ridice asupra lui ca să-l omoare, şi apoi mâna întregului popor. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău” (Deuteronom 17:2-7).

La scurt timp după omorârea lui Ștefan, Caiafa l-a convocat pe Saul care, îngrozit de amploarea ereziei cu care se confruntase la proces, se consacrase tainic lui Dumnezeu și care a cerut mână liberă să nimicească secta lui Isus. Marele preot i-a deschis ușa Sinedriului și i-a forțat pe membrii Sfatului suprem să accepte primirea lui Saul în rândurile lor, călcând stipulațiile Sinedriului cu privire la vârsta membrilor consiliului: „După moartea lui Ştefan, Saul a fost ales ca membru al Sinedriului, avându-se în vedere contribuţia lui cu acea ocazie” (Faptele apostolilor, pag. 102). Caiafa l-a răsplătit pe Saul pentru serviciile aduse țării la proces și pentru oferta nesperată a lui Saul care se mula perfect pe planurile lui, l-a numit șeful inchiziției și i-a acordat puteri depline să nimicească secta lui Isus. Saul se dovedea omul potrivit la locul potrivit, apărut în momentul potrivit, pentru a împlini strategia marelui preot:

„În ziua aceea, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei.” „Saul, de partea lui, făcea prăpăd în biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă” (Fapte 8:1,3).10

Prin omorârea lui Ştefan, liderii neamului ales au astupat vocea Duhului Sfânt şi au respins definitiv scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice pentru ei şi naţiune. Ei L-au răstignit pe Isus, l-au omorât cu pietre pe Ştefan, au ascuns de poporul pe care-l păstoreau solia lui Isus, scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, şi au aruncat la gunoi ultima invitaţie la nuntă adresată lor şi națiunii în fruntea căreia se aflau.

Prin vocea Conferinţei Generale, biserica şi conducerea ei I-au spus lui Dumnezeu: „Nu avem nevoie de Tine, nu avem nevoie de scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice! Nu avem nevoie de nuntă, nu vrem să fim Mireasa Mielului!” Lepădând scopul divin din veacuri veșnice, vocea Conferinţei Generale a încetat definitiv să mai fie vocea lui Dumnezeu către poporul Său şi a devenit irevocabil şi implacabil vocea din Endor, vocea Balaurului cel mare, şarpele cel vechi care înşeală întreaga lume, inclusiv poporul ales. În sesiunea Conferinţei Generale, biserica acelei vremi a lepădat ultima invitaţie la nuntă adresată ei și și-a bătut joc de Mirele Ceresc. Invitaţia mototolită, scuipată şi călcată în picioare de poporul lui Dumnezeu de pe pământ, a fost ridicată şi recondiționată cu lacrimi în camera Mirelui Ceresc și înmânată apostolului Pavel, fostul criminal Saul şi dusă neamurilor: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiţi şi singuri vă judecaţi nevrednici de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri” (Fapte 13:46). Invitația șifonată pe care căutase s-o distrugă ucigașul Saul a fost recuperată de apostolul Pavel și dusă neamurilor - o parabolă a zilelor din urmă.

La fel ca fraţii săi de mai târziu de la Minneapolis, Caiafa şi reprezentanţii Conferinţei Generale au blocat Ploaia pentru biserica din primul secol. Caiafa a convocat Conferinţa Generală, l-a omorât pe Ștefan, i-a persecutat pe ucenici și a condamnat învățătura lor. Semințele rebeliunii semănate timp de 2000 de ani, încă de la ieșirea din Egipt și cultivate cu obstinație în ultima perioadă a istoriei naționale, pe vremea lucrării lui Isus și a lui Ștefan, au dat rod și au propulsat națiunea înafara harului lui Dumnezeu. Liderii din Sinedriu au cules roadele seminţelelor semănate și deși ei s-au stins demult din viață, ei au lăsat moștenire fraţilor lor de mai târziu de la Minneapolis 1888, aceleași semințe ale rebeliunii.

Omorându-l pe Ştefan, conducătorii naţiunii au lepădat scopul Creatorului cu naţiunea lui Israel. În sesiune extraordinară a Conferinţei Generale, ei au luat o poziţie oficială şi au votat împotriva scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice, şi prin gestul lor oficial şi-au închis singuri uşa harului înaintea sufletelor lor şi mai cumplit, ca reprezentanţi ai poporului care-i susţinea în posturile lor de conducere, ei au închis timpul de har pentru întreaga biserică a Domnului. Gestul lor nu era decât o expresie a dorinţei poporului: „Nu pe El, ci pe Baraba!,” iar dorinţa poporului, la rândul ei, nu era decât o expresie a nelegiuirii inimii omeneşti. El a venit la ai Săi - lideri şi popor - şi ai Săi nu L-au primit. Ca urmare a votului politic a reprezentanților ei, consfinţit în cel mai înalt for al bisericii, naţiunea a căzut din har:

„Atunci, prin omorârea lui Ştefan cu pietre, iudeii au sigilat lepădarea Evangheliei” (Hristos, Lumina lumii, pag. 234).

„Cele şaptezeci de săptămâni, sau 490 de ani din Daniel 9:24, rezervaţi îndeosebi iudeilor, s-au încheiat ... în anul 34. La această dată, prin acţiunea Sinedriului iudeilor, s-a pecetluit respingerea Evangheliei prin uciderea lui Ştefan şi prin persecutarea urmaşilor lui Hristos” (Tragedia Veacurilor, pag. 328).

„În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima ofertă a harului. Atunci Dumnezeu Şi-a retras protecţia de la ei şi a îndepărtat puterea Sa restrictivă, înfrânătoare, de la Satana şi îngerii săi, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales. ... Prin acţiunile lor, ei spuseseră cu multă vreme înainte: ,Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel’ (Isaia 30:11). Acum, dorinţa lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi, civile şi religioase, se găseau sub dominaţia lui” (Tragedia Veacurilor, pag. 28-29).

Votând împotriva lui Dumnezeu, jefuind poporul de solia foarte preţioasă a anului 31, fruntașii iudei au nenorocit naţiunea şi au dat-o pe mâna legiunilor romane, care a împrăştiat-o prin lume. Respingând scopul lui Dumnezeu, conducătorii naţiunii au deschis calea pentru „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul” care s-a încumetat să schimbe vremurile şi Legea, au netezit drumul pentru cornul cel mic care a aruncat omenirea în chinurile beznei papale - totul într-o parabolă superbă a vremurilor din urmă.

Astăzi Duhul Sfânt se luptă iarăşi cu conducătorii bisericii Sale de pe pământ, dar îngerul orb al bisericii Laodiceea se preface că nu pricepe nimic din pilda lui Ştefan, dispreţuind alifia vindecătoare. Ascuțindu-și săbile tocmai împotriva robilor Împăratului trimiși cu invitația la nuntă, conducătorii noştri refuză învăţămintele istoriei şi - spune Ellen White - „istoria se va repeta.” „Curând, foarte curând, nimeni nu ştie cât de curând,” conducătorii vor face ca biserica adventistă, „obiectul suprem al grijii şi iubirii lui Dumnezeu pe pământ” să cadă din har, iar ei să fie scuipaţi afară (Apocalipsa 3:16).

Când „Caiafa” şi „Sinedriul” vor întreprinde iarăşi acţiuni oficiale - la nivelul comunităţilor, conferinţelor, uniunilor, diviziunilor sau Conferinţei Generale - când, la fel ca iudeii, vor arunca şi ei la coş invitația la nuntă, omorând scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice pentru ei şi biserică, prin condamnarea lui „Ştefan” şi a „învăţăturii lui,” atunci „Dumnezeu Îşi va retrage protecţia de la ei şi va îndepărta puterea Sa restrictivă, înfrânătoare, de la Satana şi îngerii săi, iar naţiunea va fi lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales... Prin acţiunile lor, ei spun de multă vreme, (chiar din 1888): ,Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel’ (Isaia 30:11). Atunci, dorinţa le va fi împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i va mai tulbura. Satana va fi la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi, civile şi religioase, se vor găsi complet sub dominaţia lui.” Iar omenirea va ajunge iarăşi, de data aceasta pentru ultima oară, în mâna acelui „corn” care s-a încumetat să schimbe vremurile şi Legea şi care va legifera schimbarea demult făcută - o acțiune sinucigaşă care va arunca omenirea în bezna nefiinţei.

„Apoi (Domnul Dumnezeu) a strigat cu glas tare la urechile mele: ,Apropiaţi-vă voi care trebuie să pedepsiţi cetatea, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână!’ Şi iată că au venit şase oameni pe drumul porţii de sus dinspre miazănoapte, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o haină de in, şi cu o călimară la brâu. ... Slava Dumnezeului lui Israel s-a ridicat de pe heruvimul pe care era, şi s-a îndreptat spre pragul casei; şi el a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina din in şi care avea călimara la brâu. Domnul i-a zis: ,Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.’”

„Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.”

„Iar celorlalţi le-a zis, în auzul meu: ,Treceţi după el în cetate, şi loviţi; ochiul vostru să fie fără milă, şi să nu vă înduraţi! Ucideţi, şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din cei ce au semnul pe frunte! Începeţi însă cu Locaşul Meu cel Sfânt!’ Ei au început cu bătrânii, care erau înaintea Templului. Şi El le-a zis: ,Spurcaţi casa, şi umpleţi curţile cu morţi!... Ieşiţi...’ Ei au ieşit, şi au început să ucidă în cetate” (Ezechiel 9:1-7; Apocalipsa 7:4).

„Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: ,S-a isprăvit!’” (Apocalipsa 16:17).

„Atunci Isus Îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus. El Îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune: ,S-a sfârşit,’... Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte... Când El părăseşte Sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului” (Tragedia Veacurilor, pag. 613-614).

„Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15:1).

*****

Note:

1. Isus a fost răstignit în anul 31, la jumătatea anului. „În primăvara anului 31 d.Hr., adevărata jertfă a fost oferită pe Golgota” (Hristos, Lumina lumii, pag. 233). Din Daniel 9:27 ştim că trei ani şi jumătate au trecut de la răstignirea lui Isus la omorârea lui Ştefan. Prin urmare, Ştefan a fost omorât în anul 34 (vedeţi Hristos, Lumina lumii, pag. 233; Tragedia Veacurilor, pag. 328; Profeţi şi Regi, pag. 699). La fel ca cei care astăzi predică solia 1888, tot aşa Ştefan predica „solia 31.” De fapt, el predica aceleaşi concepte ca cele ale soliei 1888. El predica acele „adevăruri mari care au fost îngropate din ziua Cincizecimii (şi care) trebuie să strălucească în puritatea lor originală.” Prin urmare solia 1888 nu este o simplă reaccentuare a îndreptăţirii prin credinţă protestante, ci este o redescoperire a doctrinei lui Ştefan şi a lui Pavel, „îngropate din ziua Cincizecimii,” prin moartea celor doi mari campioni şi apărători ai scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

2. Versetul din Fapte 6:7 - „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” - este urmat imediat de relatarea arestării și a procesului lui Ştefan, într-o Biblie, care amintim, nu era divizată pe capitole şi versete și în care firul povestirii era neîntrerupt și evenimentele decurgeau logic unele din altele. Prin urmare sesiunea Sinedriului, omorârea lui Ștefan și persecutarea sectei lui Isus, sunt toate o consecinţă a faptului că „numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.”

3. Solii care au mai rămas, în special Petru, Ioan şi Iacov, care erau cei mai luminaţi din grupul celor doisprezece, n-au înaintat în lumină. Iacov a fost omorât curând cu sabia de Irod (Fapte 12:2), iar Petru şi Ioan mai târziu, aproape au căzut sub influenţa învăţăturii lui Iacov, fratele de corp al Domnului Isus, pionul cel mai influent al iudaismului în biserica primară. Ajuns primul președinte al bisericii primare, Iacov, fratele de corp al Domnului, L-a vestit pe Isus, dar a negat solia Lui. Simțind că scopul lui Dumnezeu, așa cum era predicat de Pavel printre neamuri, este o amenințare pentru biserică, el emis decretul prezidențial, Epistola lui Iacov, devenind astfel, fără să-și dea seama, mâna dreaptă a lui Caiafa. Teza lui centrală, doctrina lui fundamentală, exprimată în celebra lui frază „omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2:24) era o lovitură de moarte pentru scopul lui Dumnezeu; dacă omul poate fi socotit neprihănit prin fapte, el nu are nevoie de părtășia cu natura divină care este primită prin credință în Ziua Ispășirii. Puternic influenţaţi de circulara lui Iacov și de teza centrală a gândirii lui, spre sfârşitul vieţii, Petru a ajuns să scrie „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta” (2 Petru 1:5), iar Ioan a ajuns să vadă dragostea ca fiind o împlinire a poruncilor: „Cine zice: ,Îl cunosc,’ şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; ... . Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus,” „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 2: 4-6; 3:18). Când după trei ani (Galateni 1:18) fostul Saul, devenit acum Pavel, a recuperat scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, momentul şi ocazia de aur a iudaismului trecuse, Ploaia Timpurie se stinsese. Astfel prin acţiunea lui Caiafa, care l-a smuls pe Ştefan bisericii primare, el a blocat Ploaia în poporul lui Dumnezeu.

4. Există două versiuni cu privire la evenimentele legate de procesul lui Ștefan: versiunea prescurtată din Faptele apostolilor, scrisă de doctorul Luca, și versiunea lărgită prezentă în scrierile Spiritului Profetic, în special în cartea Faptele apostolilor, pag. 97-102. Între cele două versiuni există următoarele deosebiri: în relatarea lui Luca lipsesc unele detalii, ordinea evenimentelor din Luca diferă de ordinea din scrierile Spiritului Profetic (aceasta nu este o problemă întrucât deseori ordinea evenimentelor din Evanghelia după Luca diferă până și de ordinea întâmplărilor din celelalte Evanghelii) și interpretarea pe care Luca o dă evenimentelor este inferioară celei oferite de Ellen White (Luca a aflat despre evenimentele legate de procesul lui Ştefan de la Petru şi Pavel care, pe vremea aceea, nu erau pregătiți să ofere o interpretare profundă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Mai mult, nici chiar Ellen White nu oferă o interpretare completă a acelor evenimente. Astăzi, putem înțelege ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă doar în lumina evenimentelor de la Minneapolis 1888 și a dezvoltărilor recente din Biserica Adventistă. Cu alte cuvinte, prezentul este cheia pentru interpretarea trecutului.)

În versiunea sa prescurtată, doctorului Luca lasă impresia că arestarea şi procesul lui Ştefan a fost o iniţiativă locală a câtorva conducători religioşi locali indignați, care l-au prins pe Ştefan şi apoi au transferat cazul Sinedriului. Sinedriul a luat pentru prima dată cunoştinţă cu învăţătura lui Ştefan doar cu ocazia procesului și într-un acces de furie momentană, membrii lui l-au omorât pe Ștefan. 

În versiunea lărgită din scrierile Spiritului Profetic, evenimentele sunt prezentate diferit: alarmat de teologia lui Ştefan și de ceea ce se întâmpla în țară, Sinedriul s-a informat în prealabil cu privire la teologia lui Ștefan, apoi a pus la cale omorârea lui. Sinedriul a tratat cazul Ştefan nu ca pe cel al unui eretic izolat, ci, prin suprimarea lui, se urmărea nimicirea sectei lui Isus. Să urmărim evenimentele așa cum sunt ele prezentate în Spiritul Profetic:

a) au fost trimise grupe de teologi pentru a se informa și a-l combate pe Ştefan: „Rabini învăţaţi, cum şi doctori în cele ale legilor purtau discuţii publice cu el, sperând cu multă siguranţă că vor putea dobândi o biruinţă uşoară” (Faptele apostolilor, pag. 97);.

b) moartea lui Ştefan a fost decisă de membrii cei mai influenţi ai Sinedriului, de cercul influent de la putere, chiar înainte ca Ştefan să fie judecat, într-un proces legal, înaintea întregului Sinediu: „Când preoţii şi mai marii au văzut puterea care însoţea predicarea lui Ştefan, s-au umplut de o ură amară. În loc să cedeze dovezii pe care el le-o înfăţişa, ei s-au hotărât să aducă la tăcere vocea sa, omorându-l” (Faptele apostolilor, pag. 98). „Fiindcă preoţii şi mai marii nu puteau înfrânge înţelepciunea clară şi liniştită a lui Ştefan, s-au hotărât ca, prin el, să dea un exemplu; şi, în timp ce-şi satisfăceau ura lor răzbunătoare, voiau ca prin înfricare să oprească pe alţii de a primi credinţa lui” (Faptele apostolilor, pag. 98);

c) Sinedriul a mituit martori mincinoşi care să-l acuze pe Ștefan cu ocazia procesului: „Au fost tocmiţi martori care să dea mărturie mincinoasă, cum că ei l-ar fi auzit rostind cuvinte hulitoare împotriva templului şi a Legii” (Faptele apostolilor, pag. 98-99). „Mai marii iudeilor ... au mituit oameni să dea mărturie mincinoasă, că l-au auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu. Ei au stârnit agitație în popor, l-au arestat pe Ştefan şi, prin martori mincinoşi, l-au acuzat că a vorbit împotriva Templului şi a Legii” (Experienţe şi viziuni, pag. 198);

d) înainte de desfăşurarea procesului Sinedriul a plănuit să mituiască autorităţile romane pentru a nu întreprinde nici o anchetă în cazul omorârii lui Ştefan: „În diferite ocazii, ei au mituit autorităţile romane să nu intervină când iudeii îşi făcuseră singuri dreptate, judecând, condamnând şi executând pe întemniţaţi, potrivit cu obiceiul lor naţional. Vrăjmaşii lui Ştefan nu se îndoiau că puteau să folosească din nou aceeaşi cale” (Faptele apostolilor, pag. 98). După proces Sinedriul i-a mituit efectiv pe romani: „Nici o sentinţă legală nu fusese pronunţată în cazul lui Ştefan, însă autorităţile romane au fost mituite cu mari sume de bani pentru a nu mai face cercetări în această privinţă” (Faptele apostolilor, pag.101), „Saul a continuat să-i prigonească pe credincioşii ... Autorităţile romane nu au depus nici un efort deosebit pentru a opri lucrarea crudă, ci, în ascuns, i-au ajutat pe iudei, pentru ca astfel să-i înduplece şi să le câştige simpatia” (Faptele apostolilor, pag.102);

e) sesiunea Sinedriului a fost bine organizată dinainte, nu una pripită, ţinută în grabă. La sesiunea Sinedriului au participat o mulțime de invitați din „ţinuturile învecinate” (surrounding countries - în original). Sinedriul i-a convocat pe teologii din ţară, special cu acea ocazie, ca să-l combată pe Ştefan: „Iudei învăţaţi din ţinuturile învecinate au fost convocaţi ca să combată argumentele prizonierului” (Faptele apostolilor, pag. 98). Sinedriul l-a chemat inclusiv pe Saul (Faptele apostolilor, pag. 98), care la acea dată nici măcar nu era membru în Sinedriu (Faptele apostolilor, pag. 102). „Saul ... n-a devenit membru al Sinedriului decât după moartea lui Ştefan, când a fost ales în acel consiliu ca urmare a rolului pe care îl avuse cu acea ocazie” (Istoria mântuirii, pag. 267).

5. Cel mai probabil, delegațiile au fost convocate la Ierusalim pentru sesiunea Sinedriului, iar simultan cu deplasarea delegațiilor la Ierusalim Sinedriul l-a arestat pe Ștefan și l-a ținut prizonier până în ziua procesului. Ellen White vorbește despre Ștefan ca fiind „prizonierul,” ceea ce implică faptul că Ștefan a fost reținut mai mult decât câteva ore și a fost închis pentru o perioadă mai îndelungată: „Iudei învăţaţi din ţinuturile învecinate au fost convocaţi ca să combată argumentele prizonierului” (Faptele apostolilor, pag. 98), „La aceste cuvinte, preoţii şi mai marii ... s-au năpustit asupra lui Ştefan, scrâşnind din dinţi. Pe faţa lor plină de cruzime, prizonierul şi-a citit soarta” (Faptele apostolilor, pag. 100). Pe de altă parte Ștefan trebuia arestat înainte de sesiunea Sinedriului, altfel totul n-ar fi fost decât un balon de săpun. Să nu uităm că deplasările se făceau cu dificultate și ajungerea la Ierusalim necesita câteva zile, mai ales în cazul delegațiilor din diaspora, prin urmare Ștefan trebuia arestat din timp.

6. Procesul lui Ştefan nu s-a rezumat la raportul sumar păstrat în Biblie, în versiunea prescurtată a lui Luca: acuzațiile martorilor mincinoși, întrebarea marelui preot „Aşa stau lucrurile?” și cuvântul de apărare al lui Ștefan. Spiritul Profetic dezvăluie faptul că au avut loc dezbateri pe larg ale teologiei lui Ştefan, iar Saul din Tars a jucat un rol crucial în cadrul procesului: „Iudei învăţaţi din ţinuturile învecinate au fost convocaţi ca să combată argumentele prizonierului” (Faptele apostolilor, pag. 98); „Saul din Tars ... a avut un rol de frunte în combaterea lui Ştefan. El a folosit greutatea elocvenţei şi logica rabinilor, în cazul acesta, spre a-i convinge pe oameni că Ştefan predica învăţături înşelătoare şi primejdioase” (Faptele apostolilor, pag. 98); „Saul a avut o parte proeminentă în judecarea şi osândirea lui Ştefan” (Faptele apostolilor, pag. 112), el „a fost parte activă la dispută şi a consimţit la moartea arestatului” (Istoria mântuirii, pag. 266); Saul „a fost ales în acel consiliu ca urmare a rolului pe care îl avuse cu acea ocazie” (Istoria mântuirii, pag. 267); „După moartea lui Ştefan, Saul a fost ales ca membru al Sinedriului, avându-se în vedere contribuţia lui cu acea ocazie” (Faptele apostolilor, pag. 102). Nefiind membru oficial al Sinedriului, cu drepturi depline, votul lui Saul nu putea fi luat în considerare, prin urmare „contribuția lui cu acea ocazie,” „rolul pe care îl avusese,” este că l-a combătut pe Ștefan în discuţii lărgite pe marginea teologiei lui.

7. Conținutul cuvântării lui Saul: Conform viziunii oficiale a Sinedriului, Ștefan atacase doctrina fundamentală a sanctuarului, prin urmare Saul a adus toate dovezile din Scripturi și din tradiție pentru a apăra doctrina atacată, iar cele mai tari dovezi sunt tocmai cele citate în cadrul articolului: Exod 25:8, 2 Samuel 7:5-14, 2 Cronici 7:1-2, etc.

8. „Puţini care citesc cuvântarea lui Ştefan o apreciază cum se cuvine. Ar trebui ţinut seama de ocazia, timpul şi locul respectiv, pentru a face ca aceste cuvinte ale lui să ne transmită semnificaţia lor deplină” (Istoria mântuirii, pag. 265).

9. Problema votului în cadrul sesiunii Sinedriului. S-a votat sau nu condamnarea lui Ştefan la moarte? Autorul prezentului articol susţine că membrii Sinedriului au votat condamnarea lui. Aceasta pare contrazisă de declaraţia Spiritului Profetic: „Nici o sentinţă legală nu fusese pronunţată în cazul lui Ştefan, însă autorităţile romane au fost mituite cu mari sume de bani pentru a nu face nici un fel de cercetări în acest caz” (Faptele apostolilor, pag. 101). La aceasta se adaugă faptul că, în agitaţia produsă de cuvintele lui Ştefan, este greu de imaginat că membrii Sinedriului au mai stat să voteze.

Pe de altă parte, Ellen White lasă să se înţeleagă că s-a votat totuşi moartea lui Ştefan: „Saul nu a luat parte la aruncarea cu pietre în Ştefan, dar a consimţit la moartea lui” (Experienţe şi viziuni, pag. 199). Cum am putea înţelege contradicţia aparentă dintre cele două afirmaţii ale Spiritului Profetic? 

Convingerea noastră este că faptele s-au desfăşurat în felul următor: după ce membrii Sinedriului s-au năpustit asupra lui Ştefan şi au pus mâna pe el, ei au votat condamnarea lui la moarte. Procedura votului n-a fost însă una standard, obişnuită: membrii Sinedriului votează liniştiţi pe scaune, o persoană contabilizează voturile pentru, împotrivă şi abţinerile, se pronunţă o sentinţă legală şi totul este consemnat într-un proces verbal al şedinţei. Viziunea pe care a avut-o Ştefan în plină şedinţă şi cuvintele prezentându-L pe Hristos la dreapta Tatălui, i-a înnebunit pe membrii Sinedriului care au sărit asupra lui. În timp ce unii din membri îl ţineau pe Ştefan, alţii priveau înspre scaunul marele preot, ridicat în picioare cu hainele sfâşiate, iar alţii strigau: „La moarte cu Ştefan!,” a avut loc un vot rapid, prin simplă ridicare de mână, gest aprobator cu capul ori, pur şi simplu, s-au înţeles din priviri. Exista o unanimitate deplină cu privire la vinovăţia învinuitului, un consens că trebuia aplicată pedeapsa capitală. În agitaţia din sală nu s-a mai întocmit nici un act oficial, nu s-a mai pronunţat nici o sentinţă legală şi nu s-a mai întocmit nici un proces verbal. Prin urmare este corectă afirmaţia Spiritului Profetic: „Nici o sentinţă legală nu fusese pronunţată în cazul lui Ştefan,” după cum corectă este şi afirmaţia: „Saul nu a luat parte la aruncarea cu pietre în Ştefan, dar a consimţit la moartea lui.” Saul a consimţit, evident alături de toţi ceilalţi. Prin urmare a avut loc un vot.

Pe de altă parte, nu este nevoie ca nici un înger raportor al întâlnirii respective să zboare la tronul lui Dumnezeu ţinând în mână sentinţa oficială pronunţată în cazul procesului lui Ştefan, semnată de marele preot, pe care să i-o arate Tatălui. Dincolo de documentele oficiale sau neoficiale, pentru Dumnezeu atitudinea membrilor Sinedriului era clară: ei au luptat împotriva Duhului Sfânt, au lepădat scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, au închis definitiv şi irevocabil uşa harului, pentru ei şi naţiune.

10. „În ziua aceea, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei.” Sensul versetului este acela că persecuția a început în zilele imediat următoare omorârii lui Ștefan. Acest verset descoperă faptul că numirea lui Saul ca lider al persecuției a avut loc foarte curând după procesul lui Ștefan.

***