Credința lui Isus și scopul lui Dumnezeu

Luni, 27 aprilie 2009 - Teodor Erbiceanu

„Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul” (DA 161).

Scopul acesta divin este temelia pe care este fondat întregul univers, garanţia fericirii lumii viitoare.

Şi un lucru este sigur: bunul nostru Tată Ceresc nu va renunţa niciodată la scopul Său sublim din veacuri veşnice. Dumnezeu este viaţa, este Legea şi Suveranul universului; El nu Se va transforma niciodată într-un monstru, un tiran cosmic, un Lucifer suprem al universului. El nu este nici Călăul, nici Torţionarul universului. În Tatăl luminilor „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Chiar dacă noi, creaturile Sale, am putea fi necredincioşi, „totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2:13). Singurii care am putea renunţa vreodată, de-a lungul veacurilor nesfârşite, la „scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” suntem noi, plăpândele Sale creaturi, „de la serafimul luminos şi sfânt până la om.”

Fratele nostru mai mare, Isus din Nazaret, a fost ridicat din sânul neamului omenesc, „din mijlocul tău, dintre fraţii tăi,” cum ne-a spus Dumnezeu prin profetul Său (Deuteronom 18:15). Fiind părtaş de natură divină, făptura din Nazaret a păstrat această unire cu Tatăl cu preţul vieţii şi credincioşia I-a fost răsplătită când, după experienţa teribilă de pe faţa acestui pământ, a fost ridicat din mormântul lui Iosif şi „a moştenit un Nume” mai presus de orice nume (Evrei 1:4). Prin naştere, Isus „a fost făcut pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:9), dar El a fost „încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o” şi a ajuns „cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor” (Evrei 1:4). El a moştenit Numele Mielului înjunghiat la întemeierea lumii. Omul din Nazaret a fost înălţat mai presus decât tovarăşii Săi, locuitorii lumilor de sus, creaturile părtaşe de natură divină: „Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea... Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi” (Evrei 1:9). Tatăl „L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Efeseni 1:20-22). Tatăl L-a înviat din morţi şi L-a aşezat pe scaunul de domnie al universului (Apocalipsa 3:21).

Iar acolo, pe tronul universului, făptura din Nazaret a rămas mereu acelaşi Isus Galileeanul, plăpândul om părtaş de natură divină. În înţelepciunea Sa infinită, Tatăl a pus la dispoziţia făpturii scaunul Său de domnie. Dumnezeu a prevăzut ca, de-a lungul veacurilor nesfârşite, să împartă tronul cu un om din Nazaret. Pe tron, pentru veşnicie, Isus este „un templu în care să locuiască Creatorul” şi tot pentru veşnicie, „când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Tatăl, în credinţa Sa imensă în omul acesta, a prevăzut ca, de-a lungul veacurilor nesfârşite, Isus să Se „supună” Părintelui Său Ceresc.

Şi acum o întrebare:

După toată experienţa nefericită a Tatălui cu gloriosul Său fiu al zorilor, Luceafărul strălucitor ridicat din rândul îngerilor, nu a riscat El prea mult când a aşezat pe tronul divin un alt Fiu al Său, ridicat de data aceasta din sânul neamului omenesc? Ce garanţie are Tatăl că, într-o zi, sătul de atâta „supunere” şi îngrozit de perspectiva de a Se supune veşnic, fiul Său din Nazaret, omul Isus, nu se va folosi de libertatea Sa veşnică, garantată oricărei făpturi sub bolta universului, de a spune „Nu” Tatălui? Ce garanţie are că omul Isus din Nazaret nu va rupe Legământul cel veşnic şi nu va pleca de pe tron, prin univers, să-L facă de ruşine în ochii creaturilor cereşti, devenind un nou Lucifer?

Care este temelia credinţei lui Dumnezeu în omul din Nazaret?

Care este temelia credinţei lui Isus în Tatăl Său?

„Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.” Iată temelia credinţei lui Isus! Iată temelia credinţei lui Dumnezeu!

Când la începuturi, Lucifer şi îngerii săi luminoşi au refuzat scopul Creatorului din veacuri veşnice, ei au adus la existenţă Ţara Morţii, ţinutul unde suferă „o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” (2 Tesaloniceni 1:8), tărâmul absurd al nimănui unde, deconectaţi de natura divină, stau legaţi „în lanţuri veşnice, în întuneric” (Iuda 1:6).

Iar noi, întreg neamul omenesc, prin decizia nebunească a primilor noştri părinţi, am devenit fraţii lor de temniţă, colegii lor de întuneric, cetăţeni ai Ţării Morţii. Noi toţi suntem morţi în greşelile şi păcatele noastre (Efeseni 2:1). Deconectaţi de natura divină, decuplaţi de viaţa Tatălui, ticălosul cel mai ticălos şi sfântul sfinţilor - oricâtă credinţă ar avea el - sunt deopotrivă în aceeaşi situaţie nenorocită: morţi în Ţara Morţii, cetăţeni împreună cu Lucifer în ţara nimănui! Noi suntem mlădiţele uscate, rupte din viţa cerească ce se întinde prin domeniile spaţiului nesfârşit şi prin fibrele căreia curge seva vieţii Tatălui (Ioan 15:6). Noi suntem vreascurile uscate, strânse şi aruncate în focul zilei celei mari, dacă vom refuza minunea de a fi altoiţi în Măslinul Ceresc.

Făpturile cereşti ale lumilor de sus în care se împlineşte, clipă de clipă, scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, fericitele creaturi părtaşe de natură divină, sunt în Ţara Vieţii, sunt în „sânul lui Avraam,” pe când noi, despărţiţi de Dumnezeu, ne stingem de sete, chinuiţi grozav „în văpaia aceasta” (Luca 16:22). „Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar avea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată” (Luca 16:26). Ţara Vieţii şi Ţara Morţii n-au absolut nimic în comun; una este existenţa, cealaltă inexistenţa!

Puţini, foarte puţini, Enoh, Moise, Ilie şi alţi câţiva (Matei 27:52) au avut fericirea de a trece de „la noi” „la ei,” fiind făcuţi părtaşi de natură divină, dar majoritatea copleşitoare a neamului omenesc, cei mai mulţi dintre noi, ne zvârcolim căutând să ne răcorim limba în văpaia aceasta. Deşi foarte puţini, au trecut de „la noi” „la ei,” în sens invers, nimeni, dar absolut nimeni, n-a trecut de la „ei” „la noi” peste „prăpastia cea mare.”

Îngerii „au venit” la Avraam, Lot, părinţii lui Samson, au vizitat-o pe fecioara Maria, ne-au cântat pe dealurile Betleemului, dar venirea lor „la noi,” prezenţa lor pe acest pământ - şi-o spunem cu tot respectul - a fost asemenea vizitei la grădina zoologică a universului. După ce ne-au hrănit sufletul şi credinţa cu veşti bune printre gratii, după ce adeseori ne-au întins printre zăbrele o mână de ajutor invizibilă, ei s-au întors, sfinţi şi neprihăniţi, în Ţara lor. Ei n-au intrat defel în cuşca noastră, n-au păşit în locaşul de sticlă al şarpelui cel vechi care îşi răsuceşte inelele peste întreaga lume, în cuşca ferecată a potrivnicului ce dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Ei au rămas mereu părtaşi de natură divină, iar noi mereu, prin decizia primilor noştri părinţi, despărţiţi de Dumnezeu!

Există totuşi Unul care „a trecut” de „la ei” „la noi” peste „prăpastia cea mare.” Numele lui? Isus, un tâmplar din Nazaret!

Dar nu, nu la „întrupare,” căci El S-a născut direct în Ţara Vieţii, părtaş de natură divină încă din vremea când a fost „făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat” în pântecele fecioarei Maria. Isus Însuşi a spus fiilor neamului omenesc că El trăieşte nu în Ţara Morţii, ci în Ţara Vieţii: „Voi sunteţi de jos ... Eu sunt de sus: voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23); „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36).

Clipa nefastă când El „a venit” cu adevărat la noi, intrând în cuşca noastră, când „a trecut” de „la ei” „la noi,” a fost la cruce. Când El „Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul” (Ioan 19:30), acest lucru s-a întâmplat ca urmare a sfâşierii fiinţei Sale, a despărţirii dintre natura divină şi cea omenească. Tatăl, care locuia în El, S-a retras, iar El „Şi-a dat duhul” (Cum altfel ar fi putut „muri” câtă vreme Creatorul, Viaţa Însăşi, locuia în El?)

„Când Hristos a fost răstignit, natura Sa omenească a fost aceea care a murit. Dumnezeirea nu se distruge şi nu moare; acest lucru ar fi fost imposibil” (Letter 280, 1904).

„Omenescul a murit. Dumnezeirea nu moare” (The Youth’s Instructor, 4 august 1898).

Pe cruce El „a gustat” moartea noastră, adică viaţa noastră fără Dumnezeu, despărţirea noastră de natura divină. În înţelepciunea Sa, Tatăl a îngăduit ca, „prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (Evrei 2:9). Moartea pe care a gustat-o este viaţa noastră în Ţara Morţii şi astfel El a înţeles - din proprie experienţă, pe propria Lui piele - ce înseamnă să fii despărţit de natura divină, ce înseamnă să fii asemenea nouă, cetăţean al împărăţiei morţii. Pe cruce El a văzut urâciunea păcatului şi hidoşenia lui, şi Şi-a dat seama de puterea teribilă a păcatului asupra inimii omeneşti, şi astfel asupra oricărei creaturi nefericite care leapădă scopul lui Dumnezeu, părtăşia cu Tatăl:

„Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor ce au suferit; dar suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de cunoaşterea că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de puternică este strânsoarea păcatului asupra inimii omeneşti şi cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui. El ştia că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară şi vedea mulţimile pierind, deşi aveau la îndemână un ajutor îmbelşugat” (DA 752-753);

„Nici împunsătura suliţei, şi nici chinurile crucii n-au fost acelea care au cauzat moartea lui Isus. ... El a fost ucis de păcatul lumii” (DA 772);

„Avea simţământul că, datorită păcatului, fusese despărţit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta (dintre Ţara Vieţii şi Ţara Morţii - n.a) era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei” (DA 686);

„El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică” (DA 753).

Pe cruce, această făptură până atunci părtaşă de natură divină a „gustat” moartea noastră, şi viaţa noastră fără Dumnezeu L-a omorât:

„Inima Sa s-a frânt din cauza chinului Său sufletesc. El a fost ucis de păcatul lumii” (DA 772);

„Simţământul păcatului ... a frânt inima Sa” (DA 753).

La Golgota omul din Nazaret a trecut printr-o altă experienţă sufletească copleşitoare; El L-a pierdut pe Tatăl, cea mai dragă fiinţă din univers:

„Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om” (DA 753).

El „a gustat” astfel suferinţa Părintelui Ceresc şi a fost făcut părtaş durerii Creatorului, când, la începuturi, Tatăl a pierdut fiinţa cea mai dragă din univers, Mielul înjunghiat la întemeierea lumii, propriul Său Fiu.

Pe cruce, omul din Nazaret a gustat o picătură din jertfa Mielului Divin înjunghiat la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8) şi S-a „simţit” în pielea Mielului jertfit, „gustând” moartea Fiului lui Dumnezeu, căci „nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor” (DA 753). El S-a „simţit” în pielea oricărei creaturi care va muri veşnic: „Domnul Hristos simţea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat” (DA 753).

Pe cruce, El ar fi murit cu adevărat de moartea a doua, ar fi pierit instantaneu, dacă n-ar fi fost jertfa Mielului înjunghiat la începuturi. „Moartea” Lui pe cruce ar fi fost cu adevărat moartea a doua, dacă El n-ar fi murit - asemenea oricărui alt fiu al neamului omenesc - în „timpul de har,” asigurat prin jertfa Mielului Divin.

După această experienţă teribilă, după ce „a dormit în mormânt” (DA 751) şi a fost trezit din somnul în care „S-a odihnit în cursul orelor sfinte de Sabat” (DA 769), Isus a fost făcut din nou „un templu în care să locuiască Creatorul.” El a fost reconectat la Dumnezeu, făcut iarăşi părtaş „firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4), căci despărţirea de natura divină de pe cruce, n-a fost alegerea Lui personală, o alegere conştientă, hotărâtă şi definitivă de a refuza „scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” locuirea Creatorului în templul Său, ci a fost alegerea Tatălui, o experienţă divin îngăduită prin care Tatăl L-a trecut.

După această încercare teribilă, întrucât a rămas permanent loial scopului lui Dumnezeu, fiul Mariei „a moştenit un Nume” mai presus de orice nume şi Creatorul L-a aşezat pe tronul universului.

Şi nu, nu este niciun pericol acolo ca Fratele nostru mai mare, plăpândul om din Nazaret, să devină vreodată un nou Lucifer. După ce „a gustat” personal moartea în absurdul ţinut al inexistenţei scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice, după ce va vedea cu proprii Lui ochi dispariţia în neant a lui Lucifer şi a răzvrătirii, după ce a pătruns suferinţa imensă a Tatălui la întemeierea lumii când a fost înjunghiat Mielul Divin, Isus va alege mereu să rămână „un templu în care să locuiască Creatorul.” Trăind permanent fericirea de a fi părtaş de natură divină, adăpându-Şi sufletul din plin din fântâna dumnezeirii, El cu bucurie „Se va supune” pentru veşnicie (1 Corinteni 15:28) scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

Şi nu, nu este niciun pericol ca marea controversă să izbucnească din nou şi nenorocirea să vină de două ori (Naum 1:9). Odată problemele din marea controversă clarificate, viitorul Lucifer - oricine ar fi el - dacă va mai apărea vreodată, va pieri instantaneu, omorât de propriul lui păcat.

„Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul” (DA 161).

Aceasta este temelia credinţei lui Isus, acolo sus pe tronul universului. Şi desigur a credinţei fraţilor Săi, de pe tron sau din jurul lui, oameni sau făpturi cereşti!