Adversitatea față de solia 1888, mai profundă decât gherila teologică

27 noiembrie 2008 - Gili Cârstea

Fariseii și saducheii din biserica vremii lui Hristos erau în conflict ireconciliabil. Erau partidele cele mai importante, iar ședințele Sinedriului erau o permanentă scenă de război teologic. Și totuși, atunci când a sosit Mesia, speranța lui Israel, imediat ostilitățile au încetat, iar cele două partide și-au unit eforturile în lupta nouă și ciudată care tocmai începuse.

Partidele mai mici nu au fost nici ele impresionate de noua apariție pe scena teologică a lui Israel. Nici irodienii (partidul regalist), nici zeloții (ultra-naționaliștii), nu vedeau strălucire sau frumusețe în Odrasla aceasta care ieșise dintr-un pământ uscat. Oferta fenomenală a cerului, de a scrie legea în mintea și inima lor, „n-avea nimic care să ne placă” (Isa 53:2), și de aceea clasa conducătoare a lui Israel nu L-a „băgat în seamă.”

La suprafață, desigur, erau nemulțumirile politice, pentru unii, sau teologice, pentru alții, stimulate de sentimentul neplăcut al știrbirii autorității lor eclesiastice.

Opoziția reală venea însă din altă parte, și se manifesta la un nivel aproape subconștient. Ei toți, demoni sau oameni, erau îngroziți de manifestarea tainei lui Dumnezeu, adică „Dumnezeu descoperit în trup omenesc.” Taina evlaviei intra în conflict deschis cu taina fărădelegii, legea Duhului de viață anihila legea păcatului și a morții. Se profila o nouă și amenințătoare civilizație, un alt fel de omenire, imposibil de înrobit, imposibil de atras în rebeliune. Împărăția lui Dumnezeu se infiltrase în omenirea căzută, un cap de pod se ancorase în firea pământească supusă putrezirii. Omul Isus Hristos era capul, primul dintre mai mulți frați, al doilea Adam, începătorul zidirii lui Dumnezeu, Cel întâi născut dintre cei morți în păcat. Dumnezeu Se întorsese în casa Lui de drept, în ciuda credinței populare că locuința Lui „nu este printre muritori” (Dan 2:11). Desele afirmații ale lui Hristos că El este o locuință a lui Dumnezeu susțin și justifică magnifica explicație din „Hristos, lumina lumii” (DA 161), că scopul lui Dumnezeu a fost să locuiască în fiecare ființă creată, și că Hristos este prima realizare a acestui scop, după căderea lui Adam în păcat.

Parafrazând-o pe sora White când vorbea despre începutul Marii Strigări în 1888, am putea spune că „marea operațiune de semnare a legământului cel veșnic dintre Dumnezeu și poporul Său a și început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, modelul după care cerul aduce la viață pe oamenii morți în greșeli și păcate.”

Prin Ieremia, Dumnezeu vorbise despre acest moment măreț al semnării legământului cel veșnic – scrierea legii în minte și inimă – iar prin Daniel specificase exact timpul și semnificațiile: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei, și până la ungerea Sfântului sfinților” (9:24).

Unind în Hristos cele două naturi aflate în conflict, Dumnezeu a produs „încetarea nelegiuirilor” și „aducerea neprihănirii veșnice.” Marea Strigare a legământului cel veșnic începuse.

Dar, „prin acțiunea propriilor noștri frați,” lumina a fost împiedicată să treacă la popor, și apoi spre lumea întreagă. Realizarea legământului a fost stopată, iar întruparea lui Hristos, care trebuia să fie „continuă,” adică să fie reprodusă în poporul Său, a fost zădărnicită.

Nu, Dumnezeu nu hotărâse nicidecum ca poporul Său să se împotrivească, să se ridice împotriva lui Hristos și să-L omoare. Scopul Lui era să producă legământul cel veșnic cu biserica, mireasa lui Hristos. Ei trebuiau să accepte invitația la nuntă, la unirea cu natura divină, și să devină „continuarea întrupării lui Hristos,” noua familie divino-umană. Deveneau astfel ambasadorii lui Hristos pe lângă guvernele națiunilor, iar pământul ar fi fost repede luminat de slava lui Dumnezeu. Un izvor pentru păcat și necurăție s-ar fi revărsat din clădirea Sinedriului din Ierusalim, aducând vindecare și viață din morți pentru miliardele acestei planete.

Dar ei au ales să-L „străpungă” pe Întâiul lor născut (Zah 12:10), punând astfel capăt intențiilor lui Dumnezeu cu poporul Său și cu omenirea. Întruparea lui Hristos nu a mai putut continua, legământul cel veșnic a fost oprit, iar taina lui Dumnezeu a fost acoperită, estompată, de taina nelegiuirii pentru două mii de ani.

De-a lungul celor două milenii Dumnezeu a dorit mereu să aducă pe poporul Său la semnarea legământului cel veșnic, dar fără succes, oamenii fiind mai atrași de taina nelegiuirii.

În 1888 a avut loc o nouă și serioasă încercare de a relua întruparea lui Hristos în poporul Său. Binecuvântarea atârna deasupra delegaților adunați în sesiune la Minneapolis. Dar și ei au fost speriați de taina lui Dumnezeu, preferând să păstreze biserica la vechile hotare, acele hotare în care taina nelegiuirii este confundată cu taina evlaviei, iar Dumnezeu nu poate veni în locuința Sa. Ei L-au străpuns din nou pe Întâiul născut al familiei divino-umane, și astfel continuarea întrupării lui Hristos a fost din nou refuzată.

Dar scopul etern al lui Dumnezeu nu se poate schimba. Doar legământul cel veșnic este soluția la problema omenirii; Dumnezeu nu poate inventa altă metodă de aducere a neprihănirii veșnice și de stopare a fărădelegilor.

Acum, când cerul încearcă din nou - și poate pentru ultima oară – să încheie cu biserica Sa legământul cel veșnic, să organizeze Nunta Mielului, facțiunile politice din biserică se trezesc din nou pe o orbită de coliziune cu scopul lui Dumnezeu. Conservatorii, fariseii moderni, insistă că soluția este un mai riguros program de fapte, stimulat de un nefardat terorism spiritual. Liberalii, saducheii moderni, proclamă tot mai strident că tot ce contează este îndreptățirea, dar nu doresc să se afle că ei se simt tot mai atrași de exercițiile spirituale ale lui Loyola – iar unii chiar le practică – descoperind în ele trăiri „spirituale” pe care îndreptățirea nu le oferă.

Deși în conflict mortal, dreapta radicală și stânga liberală de astăzi găsesc o pricină de poticnire majoră în solia 1888, deoarece teologia lor este spulberată de taina lui Dumnezeu descoperită în trup, Hristos în voi, nădejdea slavei. Această teamă le face să treacă peste orice neînțelegeri, spre a combate împlinirea Noului Legământ.

Ce pot obține? Amânarea Nunții Mielului, câțiva ani în plus în care taina nelegiuirii se consolidează, iar poporul lui Dumnezeu pierde tot mai mult sensul misiunii lui, și conștiența destinului înalt la care a fost chemat.

Fără părtășia de natură divină, nu există nicio șansă să vedem slava – caracterul lui Dumnezeu – reprodus în mod desăvârșit în poporul Său, și cu atât mai puțin să vedem pământul luminat cu această slavă.