Poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu

20 septembrie 2008 - Gili Cârstea

„Dumnezeu ar fi putut să-l distrugă pe Satana şi pe simpatizanţii lui la fel de uşor cum aruncă cineva o pietricică la pământ; dar El nu a făcut acest lucru. Rebeliunea nu trebuia biruită prin forţă” (DA 759).

Atunci prin ce, dacă nu prin forță?

Nu este Dumnezeu permanent prezentat în Scriptură, ca și în Spiritul Profeției, folosindu-Se de forță, și de amenințarea cu forța, atunci când apelul la moralitate nu mai are efect? Dacă El a declanșat potopul deoarece omenirea întreagă trecuse de partea rebeliunii, ce sens are să spui că rebeliunea nu trebuie biruită prin forță? Dacă la sfârșitul marii controverse trimiți foc din cer ca să pui capăt rebeliunii, ce este aceasta dacă nu folosirea forței? Și dacă tot trebuie să recurgi cândva la folosirea forței, de ce să nu o faci de la început, ca să eviți imensele pierderi colaterale?

Pasajul continuă, explicând de ce Dumnezeu nu l-a nimicit pe Satana, și de ce nu o va face niciodată:

„Puterea constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de acest gen. Autoritatea Sa se bazează pe bunătate, îndurare şi dragoste, iar prezentarea acestor principii este metoda de acţiune. Guvernarea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi dragostea trebuie să fie puterea predominantă” (DA 759).

Prin urmare, metoda lui Dumnezeu de a birui rebeliunea lui Satana se bazează pe descoperirea adevărului, și nu pe anihilarea fizică a adversarului. Forța și amenințarea cu forța nu se găsesc într-o guvernare morală, adică definită de o lege.

Dacă este așa, atunci de ce mulțimea de declarații că Dumnezeu este la originea tuturor violențelor din istorie? De ce contrazice sora White, prin declarații puternice, imaginea pe care tot ea o creează despre un Dumnezeu nimicitor, care a folosit și va folosi forța pentru înfrângerea rebeliunii? Iată un exemplu concret:

„De la potop, focul şi apa au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru nimicirea celor mai nelegiuite cetăţi. Aceste judecăţi sunt lăsate să cadă, pentru ca aceia care privesc cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu şi calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuţi să tremure în faţa puterii Lui şi să-I recunoască autoritatea legitimă. Când oamenii au văzut munţii arzând, care revărsau flăcări de foc şi torente de minereu topit, secând râuri, acoperind oraşe înfloritoare, împrăştiind pretutindeni în jur ruina şi prăpădul, atunci inima cea mai dârză a fost apucată de groază şi cei necredincioşi şi hulitori au fost constrânşi să recunoască puterea fără margini a lui Dumnezeu.” (PP 109)

Urmăriți cum această explicație este contrazisă categoric:

„Pământul era întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate... A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana” (DA 22). 

Observați accentul pus pe autoritatea divină:

Pasajul 1: „Aceia care privesc cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu şi calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuţi să tremure în faţa puterii Lui şi să-I recunoască autoritatea legitimă.”

Pasajul 2: „Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate.”

O explicație este aceea că Dumnezeu a avut mereu două audiențe diferite. Cei mai mulți, de-a lungul timpului, nu au știut decât de frică, și nu au înțeles decât limbajul biciului. Folosirea acelui limbaj rămânea singura cale de a ajunge cumva la ei. A doua categorie, o minoritate neglijabilă, au înțeles ceva din caracterul iubitor al lui Dumnezeu, s-au bucurat de prietenia Lui și au văzut astfel că dragostea jertfitoare este în contrast cu forța constrângătoare. Sunt caractere opuse, care nu pot locui în aceeași minte.

O altă explicație se află în caracterul progresiv al descoperirii luminii. Sora White, ca și biserica vremii ei, credea cu tărie că Dumnezeu este la originea nimicirilor din vechime, și că El va nimici pe păcătoșii vremii sfârșitului. Aceea era toată lumina despre caracterul lui Dumnezeu, iar ei erau sinceri. Prin urmare, ea a scris în de acord cu lumina existentă la acest subiect, putând fi astfel înțeleasă și apreciată de audiența acelei vremi.

Dumnezeu a încercat să corecteze imaginea aceasta greșită despre caracterul Său, dar se pare că bezna era prea densă pentru a răzbate până la urechile teologiei adventiste. Ascultați cum descrie dânsa încercarea lui Dumnezeu de a explica dinamica nimicirii, încă din 1883:

„Mi s-a arătat că judecățile lui Dumnezeu nu ar veni direct de la Dumnezeu, ci indirect, din cauză că ei se situează în afara ocrotirii Sale. El îi avertizează, îi pedepsește, îi mustră și le arată singura cale pe care pot merge în siguranță, apoi, dacă aceia care au fost obiectul grijii Sale deosebite își vor urma cursul lor, independenți de Duhul lui Dumnezeu, după repetate avertismente, dacă ei își aleg singuri calea, El nu mai împuternicește pe îngerii Săi să împiedice atacurile hotărâte de Satana asupra lor. Puterea lui Satana este aceea care se află la lucru pe mare și pe uscat, care aduce nenorocire și suferință, și care târăște după el mulțimile, ca să fie sigur de prada lui” (Manuscris 14, 1883).

Deci Dumnezeu „i-a arătat,” dar noua imagine era greu de susținut cu Scriptura, care spunea altceva la acest subiect. Biserica nu era pregătită să privească fără măhramă pe Mântuitorul „mai proeminent” decât îl văzuse creștinismul până atunci, așa cum s-a putut observa cinci ani mai târziu.

Nu este greu să ne imaginăm că, dacă sora White ar fi trecut radical la noua imagine pe care Dumnezeu i-o arătase, cărțile ei nu ar mai fi fost publicate de tipografiile bisericii. Frații ar fi fost îngroziți, preferând să rămână la „ce stă scris,” adică la felul cum înțelegeau ei ce stă scris.

De aceea pasajele care vorbesc despre non-violența guvernării divine sunt rare, risipite ici și colo prin vasta ei lucrare.

Și totuși, acest subiect era vital pentru încheierea lucrării, dacă slava – caracterul lui Dumnezeu – urma să lumineze vreodată pământul. Solia 1888 urmărea exact acest lucru, aducând în ochii bisericii pe Hristos „mai proeminent,” prezentând neprihănirea Sa ca fiind caracterul lui Dumnezeu scris în templul sufletului uman. Iar Hristos, sub acest mandat, nu a folosit violența pentru a demasca pe Satana, sau pentru a birui rebeliunea. Misiunea Lui a fost marcată total de principiul divin al dragostei jertfitoare.

Din nefericire, frații au refuzat lumina, conștienți că solia este cu bătaie lungă, așa cum explica A.T.Jones motivația declarată a împotrivitorilor din 1888. Ei spuneau că nu ar avea obiecțiuni prea mari asupra învățăturii lor prezente, dar se tem de concluzia logică a acestor învățături.

După 1888, avertizările că Dumnezeu nu folosește forța nimicitoare au continuat și mai evident, dar conștiința adventistă era acum departe de aceste realități profunde. Lumina se retrăsese, iar ei erau mai preocupați ca niciodată să mențină temeliile credinței, amenințate din toate părțile. Momentul de oportunitate trecuse, iar ei îl pierduseră dintr-un motiv cât se poate de serios: „Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.” Biserica a plecat pe un drum de 120 de ani în jurul muntelui.

Dar Dumnezeu a continuat să vorbească, cel puțin pentru o generație viitoare, poate chiar pentru generația noastră, dacă vom fi dispuși să recuperăm solia respinsă de ei. Iată ce scria dânsa în 1901:

„Dumnezeu are o socoteală cu națiunile. Nicio vrabie nu cade la pământ fără știrea Sa. Acei ce fac rău semenilor lor, spunând: ‚Cum poate ști Dumnezeu?’ vor sta într-o zi față în față cu răzbunarea cea atât de mult amânată. În acest timp va fi manifestat față de Dumnezeu un dispreț ieșit din comun. Oamenii au atins un punct al impertinenței și neascultării, care arată că acea cupă a nelegiuirii lor este aproape plină. Mulți aproape au trecut dincolo de limita harului. Curând Dumnezeu va arăta că El este cu adevărat Dumnezeul Cel viu. El va spune îngerilor: ‚Nu mai combateți pe Satana în eforturile lui de a nimici. Lăsați-l să-și aducă la îndeplinire ura lui de moarte împotriva copiilor neascultării; căci cupa nelegiuirilor lor este plină. Ei au avansat de la o treaptă a răutății la alta, adăugând zilnic la fărădelegile lor. Nu Mă voi mai amesteca să-l împiedic pe nimicitor să-și facă lucrarea’” (RH 17 sept 1901).

Această concepție despre dinamica nimicirii este combătută și astăzi în biserică, de aceea nu ne mirăm că atunci ea nu a avut un impact serios asupra teologiei adventiste. Le socoteau, probabil, mici cosmetizări nevinovate ale caracterului lui Dumnezeu, dar greu de luat în serios ca adevăruri majore ale Scripturii.

Dumnezeu nu a insistat, doar a ținut să-i avertizeze, cu blândețe, că indispoziția de a primi lumină nouă îi face incapabili de a participa la glorioasele scene ale încheierii lucrării:

„Nu sunt decât puțini cei care înțeleg solia îngerului al treilea; și totuși, aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent... Însoțitorul meu a spus: ‚Mai este multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu și din evanghelia neprihănirii. Această solie, înțeleasă în adevăratul ei caracter, și proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei’” (Manuscris 15, 1888).

 „Mi-au fost puse întrebări: ‚Sora White, credeți că Domnul mai are lumină nouă pentru noi, ca popor?’  Am răspuns: ‚Cu siguranță! Nu numai că așa cred, ci vorbesc în cunoștință de cauză. Știu că există adevăr prețios pe care trebuie să-l descoperim, dacă noi suntem poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu’” (Manuscris 24, 1888).

Ei nu au fost „poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu,” deoarece nu au dorit să descopere adevărul prețios despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.

Vom fi noi acel popor?

Da, atunci când, și dacă, vom înțelege că „exercitarea forței este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu dorește decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câștigată prin forță sau autoritate... A cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana” (DA 22).