Metaforele mântuirii, temelia credinței noastre

15 septembrie 2008 - Gili Cârstea

Prietenii noștri liberali spun că au două obiecții la teologia noastră (citez formularea unui pastor adventist):
„Nu poți construi teologie pe metafore (nuntă, seceriș, etc.), mai ales când aceste metafore contrazic afirmații negru pe alb ale lui Pavel.
„Nu poți aduce nimic nou în doctrina mântuirii. Dacă Jones și Waggoner, sau chiar Ellen White, au venit cu lumină nouă, să fie anatema.”

Venind de pe buzele unui pastor adventist, declarația că nu poți construi teologie pe metafore este cel puțin ciudată. Toată teologia adventistă este construită pe metafore, de la temelie până la acoperiș. Fiind întemeiată pe sanctuar („stâlpul central și temelia credinței noastre”), teologia adventistă s-a dezvoltat pe limbajul metaforic al învățăturilor Mântuitorului.

Aș putea spune că orice teologie, chiar cea iudaică, este întemeiată pe metafore. Doctrina lor se sprijinea tot pe sanctuar, dar ei nu au înțeles că templul acela măreț nu este decât o pildă, o metaforă pentru realități ce treceau cu mult peste așteptările lor:
„Templul acela, înălțat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el prin prezența Sa, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel și pentru lume… Dar iudeii nu au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie” (DA 161).

Toată predicarea lui Hristos a fost una metaforică, și rar Se apleca să explice semnificațiile, uneori doar la cererea expresă a ucenicilor. Ei se mirau deseori de ce Învățătorul vorbește mereu în pilde (Mat 13:34), și au fost curioși să afle care este explicația:
„Ucenicii s-au apropiat de El, și I-au zis: De ce le vorbești în pilde?
Isus le-a răspuns: Pentru că vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, și va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are.
De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg.
Și cu privire la ei se împlinește proorocia lui Isaia, care zice: Veți auzi cu urechile voastre, și nu veți înțelege; veți privi cu ochii voștri, și nu veți vedea.
Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.
Dar ferice de ochii voștri că văd; și de urechile voastre că aud!
Adevărat vă spun că mulți prooroci și oameni neprihăniți au dorit să vadă lucrurile pe cari le vedeți voi, și nu le-au văzut; și să audă lucrurile pe cari le auziți voi, și nu le-au auzit” (Mat 13:10-14).

Este absolut jenant să neglijezi lumina adusă de Hristos – aproape exclusiv prin metafore – cu argumentul stupid că Pavel a dezmințit „negru pe alb” metaforele fundamentale ale planului de mântuire, precum nunta, secerișul, sanctuarul. Din contră, toată teologia lui Pavel este construită pe metaforele Scripturii, atât cele din Vechiul Testament cât și cele enunțate de Hristos. Toată pledoaria lui din Evrei este construită pe metaforele sistemului ceremonial, pe care el acum le proiectează în realitatea planului de mântuire. Concret, construiește teologie pe metafore.

Interesantă ultima parte a explicației Domnului Hristos. El spune că unui popor care s-a împietrit în forme și ritualuri nu i se va vorbi decât în pilde. Ei nu pot privi realitatea din spatele metaforei, ci se prind de ea ca de o realitate sacră, salvatoare. Motivul? „Și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.”

Nu aceasta este exact tragedia de proporții epice care tocmai se desfășoară în mijlocul poporului nostru? Noua teologie reformaționistă evită semnificațiile metaforelor fundamentale ale planului de mântuire – nunta, secerișul, sanctuarul – tocmai pentru că dorește să evite vindecarea. Vindecarea de păcat. Evanghelia lor forensică este profund tulburată de adevărul din spatele acestor metafore, care vorbesc despre o întoarcere a Șekinei în templul Său, despre unirea cu natura divină, despre o holdă coaptă, o generație care pune capăt nelegiuirii și astfel aduce neprihănirea veșnică.

Pentru ei, evanghelie înseamnă doar o declarație de achitare, de iertare, bazată pe o concepție greșită a morții înlocuitoare a lui Hristos. Ei evită concluzia logică a actului iertării, că scopul final al planului de mântuire este vindecarea de păcat, eliberarea omului de sub tirania legii păcatului și a morții astfel ca Dumnezeu să Se poată întoarce în locuința Sa ruinată de veacuri, templul sufletului (Ps 74).

Pavel se folosește masiv de metaforele Scripturii, în special în magistrala lui scrisoare către romani. O femeie căsătorită, spune el, nu poate umbla cu alt bărbat – acesta este adulter, aflat sub incidența legii. Adică, nu puteți sluji lui Hristos atâta timp cât firea pământească, legea păcatului, vă controlează viața. Cât timp legea păcatului și a morții este motorul moral din templul sufletului, a cocheta cu Hristos este adulter spiritual.
Ei bine, tocmai aici intervine vestea bună a neprihănirii lui Hristos, puterea lui Dumnezeu pentru mântuire din păcat. Dumnezeu a prezentat lumii, în Hristos, felul în care va interveni El în a elibera sufletul de tirania legii păcatului și a morții: Natura umană trebuie să se unească cu natura divină, adică nunta. Iată cea mai concisă mărturie despre acest lucru:

„Hristos a venit să ne facă părtași de natură divină, și viața Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MH 180).

Când ni se spune că nu putem construi teologie pe metafora cu nunta, ni se spune de fapt că declarația de mai sus este o himeră, un mit urban, o altă evanghelie care musai este anatema.

Iudeii L-au răstignit pe Hristos deoarece El era anatema – aducea învățături noi și ciudate la aproape toate subiectele teologice. În realitate, ei nu doreau să fie vindecați. Se mulțumeau cu îndreptățirea forensică, legală, că sunt fiii lui Avraam.

 

A doua obiecțiune față de solia 1888 spune că „nu poți aduce nimic nou în doctrina mântuirii. Dacă Jones și Waggoner, sau chiar Ellen White, au venit cu lumină nouă, să fie anatema.”

Ce este „doctrina mântuirii”? Astăzi sunt mii de doctrine ale mântuirii, una mai confuză decât cealaltă. Teologia protestantă, pe care liberalii adventiști o îmbrățișează tot mai vizibil, reduce doctrina mântuirii la îndreptățire. Adică simpla mărturisire a credinței în jertfa ispășitoare a lui Hristos rezolvă statutul legal al păcătosului, iar acesta va merge în cer indiferent cum trăiește după ce a fost „născut din nou.”

Aceasta este o foarte pervertită viziune a teologiei lui Pavel, care nu ține cont de timpul, locul și circumstanțele declarațiilor apostolului. Criza din Galatia cerea o clarificare la subiectul arzător al zilei: Este omul îndreptățit doar prin credință, sau și prin fapte? Se pare că noii convertiți din Galatia fuseseră vizitați de tineri rabini, veniți de la Ierusalim, și care demonstrau cu Biblia în mână că noua credință în Hristos nu elimină cerințele legii ceremoniale, așa cum fuseseră date prin Moise. Și desigur că poziția lor era susținută tacit la Ierusalim, fiind promovată fățiș de Iacob.

Sigur că Pavel a trebuit să facă declarații categorice la acest subiect, spunând: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Gal 1:8).

Când spunea așa ceva, evident că Pavel se referea la calea prin care se ajunge la îndreptățire, adică doar credința. Dacă extindem această discuție la evanghelie, Pavel însuși trebuie declarat anatema, deoarece el a vorbit cel mai mult despre scopul lui Dumnezeu de a locui în templul sufletului și de a scrie acolo legea Sa (aceasta fiind o experiență „imanentă” pentru liberalii noștri, și deci interzisă în evanghelie).

Ceea ce teologia reformaționistă susține a fi evanghelia, vestea bună a împărăției, în realitate nu este altceva decât o ciuntire grosolană a învățăturii lui Pavel.

Este un truc ieftin prin care păcătoșii sunt anesteziați să nu sesizeze că ei sunt sub dominația legii păcatului și a morții. Sunt ajutați să nu vadă că ei „umblă după îndemnurile firii pământești.” Sunt făcuți să creadă că pot fi ai lui Hristos fără ca în ei să locuiască Duhul lui Dumnezeu.

Limbajul este categoric și nu permite mistificări gratuite:

„Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace.
Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună.
Deci, cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu.
Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
Și dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morții, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi” (Rom 8:5-11).

Este aceasta evanghelia lui Pavel, sau trebuie să-l declarăm anatema, deoarece poluează vestea bună cu astfel de elemente „imanente”?

Jones și Waggoner au construit pe definiția lui Pavel, că vestea bună este vizibilă în neprihănirea lui Hristos, și că în ea este ascunsă puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede acest lucru. Ce anume să creadă iudeul sau grecul? Ei trebuiau să creadă că singura cale de la păcat la neprihănire este aceea pe care a parcurs-o Hristos, adică unirea dintre natura umană și cea divină. Aceasta este soluția lui Pavel, expusă în capitolul opt din Romani, la starea omenirii descrisă în capitolul șapte.

Dumnezeu a trimis lumină poporului Său la acest subiect, dar frații nu cred că ea a fost „o foarte prețioasă solie” venită tocmai spre a corecta aberațiile populare despre evanghelie. Ei numesc lumina întuneric, și de aceea luptă împotriva ei. În același timp, pretind că au primit solia 1888.

Au trecut două milenii, dar evanghelia încă nu a reușit să producă rodul ei nativ, un grup de oameni care „trăiesc după îndemnurile Duhului.” Hristos nu poate prezenta universului  „această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană” (Ef 5:27).

De ce?

Deoarece Biserica a refuzat calea consacrată către desăvârșirea creștină, a părăsit pe Hristos în lucrarea Sa specială din Ziua Ispășirii, și s-a întors la învățăturile începătoare ale credinței, la tronul de pe care Satana deghizat în Hristos promite îndreptățire fără vindecare de păcat.

Ellen White a declarat că solia trimisă de Dumnezeu prin frații Waggoner și Jones este „cu adevărat solia îngerului al treilea.” Este lumină nouă la „doctrina mântuirii,” este în perfect acord cu Pavel, și suntem nespus de recunoscători Domnului că ne-a deschis ochii să o vedem la timp.