Farmecul inegalabil al noului legământ

11 iunie 2008 - Gili Cârstea

Hristos a fost deseori provocat să rezolve paradoxul dintre vechiul și noul legământ, și totdeauna soluția Sa a fost văzută ca o lucrare de „inovație și dezintegrare,” care mai mult păgubește decât să ajute biserica. Ca în episodul următor:

„Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, deci, ce zici?”…

Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”…

Atunci S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”

„Nimeni, Doamne” I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:1-11).

Cum este posibil aşa ceva? Legea era clară, adulterul trebuia pedepsit cu severitate. Legea nu era a lui Moise. Chiar Hristos afirmase la începutul misiunii Sale că atâta timp cât vor exista cerul şi pământul nu se va putea modifica nici o frântură de slovă din lege. Unde se ajungea dacă ordinea şi disciplina trebuiau impuse doar de unii fără păcat? Nu aveau dreptate fariseii când Îl acuzau pe Isus că distruge legea şi invită anarhia în poporul ales? Gestul Lui era de o gravitate extremă, căci diminua importanţa legii şi invita la o viaţă de păcat în numele iubirii de aproapele. Ce fel de autoritate era aceasta, care anula dreptatea prin milă?

Acest episod nu a clarificat nici până în ziua de azi principiile neprihănirii în raport cu legea. Poporul nostru susţine încă eroarea monumentală că Tatăl este drept şi intransigent, iar Fiul este milos şi iertător. Felul cum se interpretează episodul în discuţie a încurajat impresia că mijlocirea lui Hristos ar consta în a ne proteja de mânia lui Dumnezeu până vom fi eliberaţi de păcat, ca să putem sta în prezenţa slavei Sale fără nici un pericol.

În faţa femeii păcătoase (biserica) chiar era Cineva care nu avea păcat; dar El nu a aruncat primul cu piatra. El ştia bine că femeia nu poate trăi fără păcat atâta timp cât legea nu este scrisă în inimă. Dumnezeu arătase foarte clar, în serviciul sanctuarului, că doar ziua ispăşirii poate pune stop şuvoiului de păcat; că în tot cursul anului ei urmau să vină la uşa templului cu mielul, şi că ştergerea păcatelor din ziua ispăşirii însemna de fapt unirea cu natura divină. Dar ei “nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie.” Ei “nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu.”

Astăzi, “femeia” crede că ceea ce o salvează pe ea de pedeapsa legii este un Hristos milos care satisface pretenţiile unui Dumnezeu sever. În timp ce Tatăl cere executarea sentinţei, Hristos o anulează pe baza vieţii Sale sfinte, morţii şi învierii Sale.

Când Dumnezeu S-a făcut cunoscut lui Israel prin prezentarea legii, El le-a oferit o transcriere a caracterului Său. El dorea să le explice felul în care se vor purta ei dacă vor fi de acord să devină temple ale Duhului Sfânt. Legea era o descriere despre caracterul oricui va primi legământul cel veşnic pe care Dumnezeu l-a făcut cu “fiecare fiinţă creată, de la heruvimul luminos şi sfânt, până la om” (DA 161).

Dar Israel a ales alt drum, preferând să păstreze legea în chivotul de aur şi departe, cât mai departe de inima lui.

Au trecut milenii, dar omenirea tot nu înţelege că legea, fiind caracterul lui Dumnezeu, nu poate fi transformată în porunci, iar acestea “păzite.” Legea fiind caracterul divin, nu poate fi păzită de fiinţe păcătoase. Ea trebuie posedată, scrisă în minte, spre a putea oferi roadele plăcute ale neprihănirii.

Istoria bisericii este o mărturie cutremurătoare despre neputinţa firii pământeşti de a se supune legii lui Dumnezeu. De la muntele Sinai încoace, fiecare generaţie a învăţat, cu durere, că “o altă lege” din mădularele noastre “ne ţine robi păcatului” şi nu ne lasă să facem ceea ce ştim că este bine (Romani 7). De ce acest eşec secular? Deoarece nu am vrut să-L vedem pe Hristos în templu. Nu am crezut că inima este locul locuinţei lui Dumnezeu, teritoriul împărăţiei Sale, şi nu am apreciat soluţia măreaţă oferită de Pavel în capitolul 8 din Romani.

Generaţia finală, care va avea credinţa lui Isus, va zgudui lumea prin descoperirea profundelor mistere ale sanctuarului. Taina lui Dumnezeu se va sfârşi atunci când legea va fi scrisă în inima omenească, iar neprihănirea lui Hristos îşi va dovedi forţa nimicitoare împotriva păcatului. Pentru cei ce vor preţui inaugurarea legământului cel veşnic în ziua ispăşirii finale nu vor exista dubii că legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, caracter care a fost aşezat în Hristos şi a produs neprihănire veşnică. Ei vor înţelege că Hristos nu condamnă pe păcătoşi, ci îi vindecă făcându-i părtaşi de natură divină, iar Tatăl face exact acelaşi lucru. Legea nu omoară cu pietre, ci aduce neprihănire veşnică pe calea consacrată în sanctuar. Ultima demonstraţie a frumuseţii sfinţeniei în trup păcătos va convinge chiar hoardele de demoni împietriţi că Dumnezeu a procedat corect în toate ipostazele dificile în care a fost împins. Ca un Miel pe care îl duci la tăiere.

“În ziua aceea, Domnul oştirilor va fi o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului” (Isa 28:5).

Va fi Emanuel, Dumnezeu cu noi. Va fi garanția că omenescul unit cu divinul nu păcătuiește.