Cine au fost ucenicii?

13 mai 2008 - Gili Cârstea

Poporul nostru întreţine o foarte greşită concepţie despre ucenicii lui Hristos. Se recunoaşte, în general, că au fost persecutaţi pentru credinţa lor, dar cauzele corecte pentru acea persecuţie sunt vag percepute.

Toată creştinătatea onorează astăzi pe aceşti oameni. Fără tăria lor de caracter, fără curajul de a înfrunta autoritatea recunoscută, fără temeritatea de a contesta credinţa vremii, noi astăzi nu am fi ştiut nimic despre Hristos.

Numele acestor doisprezece apostoli decorează temeliile cetăţii sfinte (Apoc 21:14), adică ei au pus bazele, şi definesc poporul pe care Hristos l-a câştigat din mijlocul acestei lumi pierdute. Măreţia lor este indiscutabilă, şi totuşi, ei nu erau nici mai evlavioşi, nici mai dotaţi intelectual, şi nici mai bine poziţionaţi social decât ceilalţi membri ai poporului lui Dumnezeu din acel timp. Atunci cum au ajuns în acea poziţie glorioasă? De ce le citim noi astăzi scrierile, de ce facem din ele un criteriu pentru aflarea adevărului spiritual?

Motivul este unul singur: Aceşti oameni au fost dispuşi să primească lumină nouă trimisă de Dumnezeu generaţiei lor, în timp ce toţi ceilalţi contestau acea lumină.

Riscând să fie declaraţi anatema, şi astfel despărţiţi de poporul lui Dumnezeu şi de tot ce era important pentru ei, ucenicii au urmat pe Hristos într-o interpretare a sanctuarului atât de uluitoare, incredibilă şi radical diferită de tot ceea ce credea biserica acelui timp, încât au produs zguduirea teribilă ce a pus capăt statutului de popor ales al naţiunii lor.

În timp ce grupul ucenicilor vorbea despre o împlinire a legii, a profeţiei, a ceremoniilor sacre, o atingere a maturităţii acestor metafore milenare, conducătorii bisericii vorbeau despre o stricare a legii, o nimicire a sanctuarului, o răsturnare a unor doctrine despre care profetul lor spunea că au o valabilitate veşnică.

Textul Scripturii era de partea cărturarilor. Dovezile despre perpetuitatea întregului sistem ceremonial erau zdrobitoare. Doar ici şi colo, câte un verset rătăcit părea să spună că jertfele vor înceta, dar ele erau interpretate în sensul că oamenii răi şi păcătoşi le vor părăsi, nicidecum că Cel Atotputernic va cere abandonarea lor. Inspiraţia spune că ucenicii lui Hristos erau urâţi de conducătorii religioşi ai naţiunii deoarece „aduceau învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice.”

Marea tragedie a teologilor din toate vremurile a fost aceea că nu au putut accepta că un adevăr creşte, se dezvoltă, se maturizează, afectând astfel radical practica şi doctrina bisericii. În fiecare generaţie lumina nouă a fost primită doar de oamenii de la periferia conversaţiei teologice, oameni simpli, fără mare pregătire şcolară, oameni care nu prea aveau ce pierde intrând în tumultul bătăliei vremii lor.

Cât timp au fost cu Hristos, nici ucenicii nu au înţeles mare lucru despre solia şi misiunea Sa. Doar după înviere, atunci când El le-a clarificat metaforele Scripturii, au reuşit ei să înţeleagă lumina preţioasă, adevărul prezent, împlinirea profeţiilor pe care le interpretaseră atât de greşit. Ei au devenit astfel „burdufurile noi,” purtătorii de lumină, ambasadorii lui Hristos.

Astăzi, la două milenii distanţă, noi înţelegem aceste lucruri. De ce oare generaţia lor nu le-a văzut? De ce au persecutat pe Hristos în mesagerii Săi, de ce au refuzat lumina din cer?

Tragedia aceasta a refuzării luminii din cer s-a repetat şi în istoria noastră recentă. Nici noi nu am fost dispuşi să credem că mai există lumină nouă pentru poporul lui Dumnezeu. Tot ce puteam accepta era că nu trăim lumina pe care deja o avem, deşi „de ce nu o trăim” a fost totdeauna un mister pe care nimeni nu a reuşit să-l explice.

Nu putea exista cineva mai autorizat să ne spună că, la Minneapolis, Dumnezeu a trimis lumină nouă, şi că trebuie să ne gândim bine cum avem de gând să o tratăm. Lumina trimisă în 1888 a produs aceleaşi reacţii ca şi aceea trimisă prin apostoli acum două mii de ani:  

„Voi aţi urât solii trimişi din cer. Aţi manifestat împotriva lui Hristos o prejudecată de acelaşi caracter, dar mai jignitoare faţă de Dumnezeu decât cea a naţiunii iudaice” (The EGW 1888 Materials, 1656).

Paralela este zugrăvită în cuvinte puternice, ca nimeni să nu fie în confuzie cu privire la starea de fapt a rebeliunii pe care o întreţinem:

„Cu dragoste şi cu teamă spun celor în faţa cărora stau astăzi (delegaţii la sesiunea Conferinţei Generale din 1890) că există multă lumină pentru noi, şi că odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări. Când văd pe fraţii mei plini de mânie împotriva solilor şi soliei lui Dumnezeu, mă gândesc la scenele asemănătoare din viaţa lui Hristos şi a reformatorilor. Primirea care s-a făcut servilor Domnului în secolele trecute este la fel cu aceea care se face astăzi celor prin care trimite Dumnezeu raze preţioase de lumină. Conducătorii de astăzi ai poporului merg pe acelaşi drum pe care au mers iudeii. Ei critică şi aduc obiecţiune după obiecţiune, refuzând să recunoască dovezile, tratând lumina trimisă lor tot aşa cum au tratat iudeii lumina pe care le-a adus-o Hristos” (MS 36, 1890).

Câţiva anonimi din marea gloată, dispuşi să primească lumină nouă care a dat peste cap toată credinţa naţiunii, au devenit pentru noi „ucenicii Domnului,” „apostolii lui Hristos,” oameni ale căror scrieri au ajuns pentru noi „Evanghelia,” cuvântul sigur al proorociei.

Ucenici ai Domnului au fost, sunt, şi vor continua să fie, cei care primesc cu bucurie noile raze de lumină pe care Dumnezeu, în marea Sa îndurare, le trimite poporului Său la timpul potrivit.

Astăzi, când lumina slavei lui Hristos va creşte „de şapte ori mai tare” spre a lumina pământul prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu, ambasadori ai lui Hristos nu vor putea fi decât cei care primesc cu bucurie şi apreciază fiecare rază de lumină nouă, fiecare mărgăritar dezgropat de sub molozul erorilor. Doar o astfel de atitudine poate face din ei „terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului,” pietrele scumpe ale coroanei lui Hristos.