Viață fără păcat

12 mai 2008 - Robert J. Wieland

Punerea unei întrebări greşite într-o vreme nepotrivită produce în mod sigur confuzie. Ori de câte ori este adusă în discuţie viaţa fără păcat, unii se simt îndemnaţi să întrebe cu o mare demonstraţie de finalitate: „Dumneavoastră trăiţi fără păcat? Sunteţi perfect? Îmi puteţi arăta pe cineva (afară de Hristos) care este desăvârşit?” De obicei, un zâmbet ironic punctează liniştea care se lasă după aceste întrebări dispreţuitoare.

Dar ele sunt irelevante pentru subiectul nostru. Este clar şi pentru un copil că niciun creştin adevărat nu va simţi şi nu va pretinde vreodată că este desăvârşit. Nu fariseul mândru, ci vameşul zdrobit este cel îndreptăţit (desigur că prin credinţă, pentru că nu există altă cale). El se roagă: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul” (vezi Luca 18, 10-14). Până când Isus proslăveşte pe cei sfinţi la a doua venire, ei ştiu că în ei, adică în firea lor, „nu locuieşte nimic bun” (Romani 7,18). Niciun creştin adevărat nu va pretinde mai mult decât Pavel (vezi Filipeni 3, 12-13).

„Nu putem nicidecum să ne punem încrederea în sine, cât vom fi pe pământ, că suntem asiguraţi în faţa ispitei… Singura noastră speranţă este într-o permanentă neîncredere în sine şi o permanentă încredere în Hristos” (COL 155).

„Această renunţare la mândrie şi la încrederea în sine nu trebuie făcută doar la începutul vieţii creştine. Ea trebuie reînnoită la fiecare pas pe drumul către cer. Cu cât ne apropiem de Isus şi cu cât vedem mai bine puritatea caracterului Său, cu atât mai clar vom vedea extraordinara răutate a păcatului şi cu atât mai puţin vom simţi dorinţa de a ne înălţa pe noi” (pag. 159-160).

„De la cruce la coroană este de făcut o lucrare serioasă. Avem de luptat cu păcatul interior; există luptă împotriva păcatului din afară” (Review and Herald, 29 noiembrie 1887).

Va trebui să începem să punem întrebarea potrivită la timpul potrivit. Iar timpul potrivit este timpul curăţirii Sanctuarului ceresc, când Marele nostru Preot încheie lucrarea Sa de ispăşire finală. Hristos urmează să realizeze o lucrare unică în istoria omenirii, de la intrarea păcatului în lume. Deşi nici un copil al lui Dumnezeu nu va pretinde vreodată că a biruit păcatul, şi nu putem spune despre nici un individ din prezent sau trecut că a biruit aşa cum a biruit Isus, totuşi nu înseamnă că slujba lui Hristos în Locul Prea Sfânt va eşua în a da rezultate. Deşi în trecut, ca şi în prezent, nu am reuşit să biruim, a spune că este imposibil să biruim păcatul prin credinţă în Răscumpărătorul înseamnă să justificăm şi să încurajăm păcatul, aşezându-ne de partea marelui duşman.

Întrebarea corectă, care ar trebui pusă, ar fi: „Sunt jertfa lui Hristos ca Miel al lui Dumnezeu şi lucrarea Sa de Mare Preot destul de puternice pentru a mântui pe poporul Său din (nu în) păcatele lor? Este El capabil să mântuiască deplin pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El? Va avea El succes în curăţirea fiilor lui Levi „cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite?” (Maleahi 3,3). Va găsi Hristos, când va veni a doua oară, un popor despre care se va putea spune cinstit „aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus”?

Dacă doreşte, Domnul poate crea „un lucru nou pe pământ,” spune Ieremia (Ieremia 31, 22), iar dorinţa Lui este să pregătească un popor pentru a doua Sa venire. Pentru prima oară în istorie se poate face anunţul divin: „Aici este răbdarea sfinţilor; aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus” (Apocalips 14,12). Iar evenimentul următor este venirea lui Isus (vers. 14).

A spune că sfinţii nu păzesc în realitate poruncile, iar Dumnezeu pretinde că le păzesc, înseamnă a viola contextul întreitei solii îngereşti. Cerul declară că aceste persoane sunt „verguri… care urmează pe Miel oriunde merge… în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (vers. 4, 5). Ştim că prin natură ei sunt păcătoşi, deoarece „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Dar pentru ca această afirmaţie despre ei să aibă vreun sens, credinţa lui Isus a devenit operativă şi ei au încetat să mai păcătuiască. Ei au biruit după cum şi Hristos a biruit (Apocalips 3,21). A încerca să aşezăm această secvenţă profetică a unui popor biruitor după a doua venire înseamnă o violare completă a contextului. Din Apocalips 15, 2 este clar că acest grup a obţinut biruinţa înainte de închiderea timpului de har.

Generaţiile anterioare nu au reuşit să înţeleagă clar adevărul desăvârşirii creştine fără să cadă în eroarea perfecţionismului, deoarece nu sosise ceasul curăţirii Sanctuarului ceresc. Dar când ajungem „în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui,” taina lui Dumnezeu se va sfârşi, „după vestea cea bună spusă de El robilor Săi proorocii” (Apocalips 10, 7).

Aceasta este contribuţia specifică a adventiştilor de ziua a şaptea la completarea marii reformaţiuni şi la încheierea mandatului Evangheliei. Trebuie să aibă loc o unire a adevărului despre curăţirea sanctuarului cu adevărul îndreptăţirii prin credinţă. Aşa putem începe să înţelegem adevărata însemnătate a soliei de la 1888, pe care Domnul a trimis-o poporului Său.

Solia 1888 a fost o speranţă slăvită, fără fanatism sau erorile perfecţionismului. Ambii purtători ai soliei au fost clari şi categorici, chiar de la începutul erei 1888, că viaţa fără păcat este posibilă, că poporul lui Dumnezeu poate birui, aşa cum a biruit Hristos, iar cheia acestei glorioase posibilităţi se află în credinţa poporului Său în lucrarea Marelui Preot în Locul Prea Sfânt.