Tu singur te pedepsești...

25 aprilie 2008 - Gili Cârstea

Tragedia catastrofală care s-a abătut asupra poporului lui Dumnezeu din vechime a fost cauzată de o singură eroare: adoptarea versiunii diavolului despre caracterul lui Dumnezeu.

De când au ieşit din Egipt şi până L-au răstignit pe Hristos, ei s-au prins de conceptul unui Dumnezeu violent, care va folosi forţa pentru a-Şi rezolva problemele, şi au refuzat permanent principiul universal descris de Iona: “Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8).

Şi, dacă ar fi să evaluăm poziţia lor după felul în care tratăm şi noi astăzi lumina transmisă nouă prin Spiritul Profeţiei, nu este de mirare să descoperim că ei îl citeau pe Moise cu filtre puternice, nu cumva să se trezească conduşi de un Dumnezeu “slab,” “neputincios,” şi care să ceară de la ei jertfire de sine pentru binele celorlalţi.

Dumnezeu le vorbise clar despre principiile nimicirii, şi rezultatele opoziţiei lor faţă de căile neprihănirii. Vă imaginaţi ce agonie a cuprins sufletul lui Moise, ascultând neputincios viitorul poporului pentru care el fusese gata să se lase şters din cartea vieţii:

„Iată, tu vei adormi împreună cu părinţii tăi. Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, şi va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el. În ziua aceea, Mă voi aprinde de mânie împotriva lui. Îi voi părăsi, şi-Mi voi ascunde Faţa de ei. El va fi prăpădit, şi-l vor ajunge o mulţime de rele şi necazuri; şi atunci va zice: ‘Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu?’ Şi Eu Îmi voi ascunde Faţa în ziua aceea, din pricina tot răului pe care-l va face, întorcându-se spre alţi dumnezei” (Deut 31:16-18).

De ce nu înţelegeau asemenea pasaje din Moise? De ce au refuzat, pe parcursul timpului, să analizeze cu seriozitate această profeţie tulburătoare? De ce luau măsuri de o severitate extremă împotriva celor care o tot vânturau sub ochii lor, acuzându-i că L-au schimbat pe Dumnezeu cu Baal? Nu le spusese Dumnezeu, prin cel mai apreciat părinte fondator al naţiunii, că aşa vor face?

Dumnezeu a trimis soli în fiecare generaţie, în “fiecare dimineaţă” (Ier 7:25) a existenţei poporului Său, spre a le aduce aminte de profeţia lui Moise, că se vor alipi de alţi dumnezei, rupând legământul făcut cu El, că Domnul le va respecta libertatea de alegere, retrăgându-Se de la ei, ceea ce va declanşa “o mulţime de rele şi necazuri.”

Urmăriţi esenţa avertizărilor trimise prin Ieremia, şi observaţi că ele erau în perfect acord cu profeţia lui Moise. Mecanismul nimicirii are mereu două faze: Poporul alege pe Baal, iar Dumnezeu este obligat să le respecte dorinţa.

Iată ce spune Domnul poporului Său din vremea lui Ieremia:

“Treceţi în ostroavele Chitim, şi priviţi! Trimiteţi la Chedar, uitaţi-vă bine, şi vedeţi dacă s-a întâmplat acolo aşa ceva: şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcar că ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat Slava cu ceva care nu este de niciun ajutor! Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul” (Ier 2:10-12).

Aceasta este prima fază. A doua urmează imediat:

„Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă.”

„Este Israel un rob cumpărat sau fiu de rob născut în casă?” „Atunci pentru ce a ajuns de pradă?”

„Nişte pui de lei mugesc şi strigă împotriva lui, şi-i pustiesc ţara; cetăţile îi sunt arse şi fără locuitori. Chiar şi cei din Nof şi Tahpanes îţi vor zdrobi creştetul capului. Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună? Şi acum, ce cauţi să te duci în Egipt, să bei apa Nilului? Ce cauţi să te duci în Asiria, să bei apa râului? Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta, şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeul tău, şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor” (Ier 2:13-19).

Oh, de ce nu vede poporul nostru că nu Dumnezeu ne pedepseşte, ci noi singuri ne lovim cu răutatea şi necredincioşia noastră? Câtă ingratitudine, câtă obrăznicie! Noi părăsim pe Domnul de dragul plăcerilor de o clipă ale acestei lumi, iar apoi Îl acuzăm că ne pedepseşte pentru că am păcătuit. Ne aliem cu vrăjmaşii Lui spre a ridica o împărăţie mai trainică aici pe pământ, un rafinat, sofisticat şi mascat Turn Babel, iar apoi spunem lumii că îi aşteaptă pedeapsă până la exterminare dacă nu acceptă autoritatea Dumnezeului nostru.

În fiecare dimineaţă Dumnezeu trimite pe solii Săi să ne spună că drumul pe care mergem nu este bun, că este nevoie de o întoarcere din drum, fără de care destinaţia noastră va fi Babilonul cel mare şi nicidecum Noul Ierusalim.

Dar suntem surzi la astfel de avertismente. Deşi observăm bine că peste biserica rămăşiţei nu plouă de 120 de ani, nu vrem să recunoaştem că am rupt legământul. Am schimbat Slava, adică locuirea Duhului Sfânt în templul inimii, cu etica creştină, o filosofie păgână stropită cu expresii biblice.

Ce fel de metode ar trebui să folosească Dumnezeu spre a ajuta acest popor să înţeleagă principiile nimicirii? Când vom pricepe odată că “tu singur te pedepseşti cu răutatea ta, şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta,” şi astfel să rupem lanţurile fărădelegii?

Dacă adevărul despre istoria noastră recentă s-a poticnit în piaţa de obşte (mai bine zis, a fost ajutat să se “poticnească”), nu ar fi cazul să punem umărul şi să îndepărtăm obstacolele care îl fac încă să se poticnească? Există şi despre noi o profeţie sumbră, făcută la începutul existenţei noastre ca popor, şi care este la fel de neglijată şi necunoscută ca şi profeţia lui Moise despre viitorul poporului lui. Şi la fel de exactă în împlinirea ei.

Dar despre aceasta, mâine, cu voia Domnului.