Se lasă „îndurarea” alungată așa ușor?

5 aprilie 2008 - Gili Cârstea

Unul dintre motivele principale pentru care mulţi resping solia 1888 este imposibilitatea de a accepta că Dumnezeu ar permite vreodată ca un eşec de asemenea proporţii să afecteze biserica Sa. Dacă este adevărat că atunci era timpul divin pentru încheierea lucrării, ea s-ar fi realizat indiferent ce ar fi făcut conducătorii bisericii.

Ei citesc despre poziţia liderilor noştri din 1888, care L-ar fi răstignit pe Hristos dacă era acolo personal; despre batjocorirea Duhului Sfânt, în încercarea Lui de a oferi bisericii începutul Marii Strigări; despre refuzul de a accepta sfaturile sorei White, pe care o ridiculizau la fel ca şi pe Jones şi Waggoner; despre complotul prin care sora White a fost alungată în Australia, astfel ca solia să nu mai tulbure pe fraţii „din inima lucrării.”

Citesc, şi nu le vine să creadă. Nu este posibil ca Dumnezeu să renunţe la intenţiile şi planurile Sale cu biserica, din cauza câtorva oameni care doresc altceva! Cum să abandoneze El planurile cele înţelepte, şi să permită unor descreieraţi să conducă lucrarea după bunul lor plac? Nu, aşa ceva nu este posibil. Este absurd ca Dumnezeu să Se dea la o parte şi să amâne revenirea lui Hristos pentru mai bine de 120 de ani, doar pentru că aşa au vrut câţiva oameni cu influenţă de acum un secol.

Aşa ceva nefiind posibil după opinia lor, singura variantă plauzibilă rămâne aceea că solia 1888 nu este ceea ce se pretinde. Da, este posibil să fi fost o mare dezbatere teologică, dar fără implicaţii pentru timpul nostru.

Dacă citim cu atenţie Scriptura, descoperim repede şi în multe cazuri această trăsătură de caracter a Tatălui nostru ceresc: El Se retrage atunci când copiii Săi se impun să meargă pe căile alese de ei. El respectă voinţa liberă a indivizilor şi naţiunilor, chiar dacă asta va însemna mereu răstignirea Sa.

Iată un exemplu în acest sens.

Ezechia a fost unul dintre cei mai buni împăraţi ai poporului ales. Reformele aduse de el au produs mare bucurie în cer. Şi tocmai când ajunsese să se bucure şi el de rezultatele muncii lui, este lovit de o boală necruţătoare.

Domnul trimite pe profetul Isaia la prietenul Său Ezechia cu vestea tristă că suferinţa lui nu are vindecare, şi că este timpul să se pregătească de odihnă. Dar Ezechia nu este dispus să accepte realitatea. Nu este posibil să iasă din scenă tocmai acum, când a reuşit să aducă poporul atât de aproape de Dumnezeu şi de închinarea autentică. Şi Ezechia a vărsat multe lacrimi, spune raportul biblic.

Ce înseamnă aceasta nu este greu să bănuim. Ezechia Îi reproşa lui Dumnezeu că îl părăseşte tocmai când avea nevoie de El cel mai mult. Mentalitatea acelei vremi era că boala este o pedeapsă de la Dumnezeu, iar împăratul nu înţelegea unde a greşit. Ştia sigur că tot ce făcuse pentru Iuda purtase semnătura divină. El înfruntase imperiul asirian doar prin credinţă în puterea protectoare a lui Dumnezeu, şi avusese o mare izbândă. Profetul Isaia era alături de el, iar colaborarea lor fusese impecabilă. De ce ar dori Dumnezeu să scape de el?

Cu faţa la perete vărsând multe lacrimi, Ezechia spunea că el refuză să se conformeze realităţii aşa cum o descria Dumnezeu, cerând astfel ca evenimentele să fie stopate printr-o intervenţie creatoare a cerului. Dumnezeu a cedat în faţa hotărârii lui Ezechia, acceptând ca lucrurile să se desfăşoare după voinţa împăratului.

Consecinţele au fost teribile. În această parte a vieţii lui, Ezechia a născut pe Manase, unul dintre cei mai răi împăraţi care au ajuns vreodată pe tronul lui Iuda. A umplut ţara cu altarele lui Baal şi stâlpii Astarteei, pe care le ridicase chiar în incinta sanctuarului. Şi-a trecut fiul prin foc, în cinstea lui Moloh; se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria; întreţinea la curte oameni care chemau duhurile şi ghiceau viitorul. Iată cum vedea cerul domnia lui Manase:

„Pentru că Manase, împăratul lui Iuda, a săvârşit aceste urâciuni, pentru că a făcut mai rău decât tot ce făcuseră înaintea lui amoriţii, şi pentru că a făcut şi pe Iuda să păcătuiască prin idolii lui, iată ce zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‚Voi aduce peste Ierusalim şi peste Iuda nenorociri care vor asurzi urechile oricui va auzi vorbindu-se de ele’” (2 Regi 21:11-12).

Fiul acela trecut prin foc în cinstea lui Moloh era Amon, succesorul la tron, iar Moloh a avut grijă să-l conducă pe calea tatălui său.

Toate aceste nenorociri care s-au abătut asupra lui Iuda puteau fi evitate, dacă Ezechia ar fi fost dispus să accepte situaţia, şi să-şi încredinţeze soarta, a lui şi a naţiunii, în mâna lui Dumnezeu.

Acest caz ne ajută să înţelegem mai bine modul în care acţionează Dumnezeu şi reacţia Sa faţă de voinţa clar exprimată a copiilor Săi, în opoziţie cu voinţa Sa.

Dumnezeu ştia foarte bine ce urma să se întâmple în cazul în care Ezechia ar fi fost vindecat. Chiar El ne spune că nenorocirile au venit deoarece Manase a dus poporul în idolatrie. Atunci de ce a fost de acord cu cererea lui Ezechia, ştiind bine că de aici va rezulta atâta suferinţă şi moarte?

La fel se întâmplă în cazul 1888. Ştiind că revenirea lui Hristos va fi amânată cu mai bine de un secol, timp în care omenirea va fi zguduită de două războaie mondiale, plus sutele de conflicte regionale, de ce a permis Dumnezeu opozanţilor din 1888 să câştige supremaţie, să batjocorească pe Duhul Sfânt şi astfel să împiedice ca începutul Marii Strigări să dea roade? De ce să Se lase alungat de aberaţiile câtorva oameni fireşti, care n-aveau nicio legătură cu scopurile şi planurile lui Dumnezeu pentru poporul Său?

Răspunsul este simplu:

„Dumnezeu nu forţează voinţa sau judecata nimănui. El nu găseşte plăcere într-o ascultare din constrângere. El doreşte ca făpturile Sale să-L iubească deoarece El este vrednic de dragoste. El acceptă ascultarea lor atunci când aceasta vine dintr-o apreciere inteligentă a înţelepciunii, dreptăţii şi bunăvoinţei Sale. Toţi cei care au o corectă apreciere a acestor calităţi Îl vor iubi deoarece se simt atraşi de aceste atribute ale Sale” (GC 541 - cap. Prima mare amăgire).

„În planul Său de guvernare nu se foloseşte forţa brutală spre a forţa conştiinţa. Iudeii aşteptau ca împărăţia lui Dumnezeu să fie întemeiată pe aceleaşi principii ca împărăţiile lumii. Ei recurgeau la măsuri exterioare pentru a promova neprihănirea. Ei născoceau metode şi planuri. Dar Hristos implantează un principiu. Implantând adevărul şi neprihănirea, El contracarează eroarea şi păcatul” (COL 77 - cap. Ca sămânţa de muştar).

„Pământul era întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin dragoste se trezeşte dragostea. A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana” (DA 22 - cap. Dumnezeu cu noi).

„Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui caută să forţeze conştiinţa. Sub pretenţia râvnei pentru dreptate, oamenii asociaţi cu îngerii răi aduc suferinţă asupra semenilor lor pentru a-i converti la ideile lor religioase; dar Hristos Se arată totdeauna plin de îndurare, căutând să câştige inimile oamenilor prin descoperirea dragostei Sale…

„Nu poate exista dovadă mai clară că avem spiritul lui Satana decât dispoziţia de a răni şi distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră, sau acţionează contrar ideilor noastre” (DA 487 - cap. Ultima călătorie din Galilea).

Când vom avea o înţelegere corectă a caracterului lui Dumnezeu, atunci ne va fi simplu să acceptăm că El nu se va impune niciodată în faţa unei voinţe libere, şi mai ales când acea voinţă reprezintă conducerea colectivă a poporului Său. Când oamenii din poziţii de răspundere “se alipesc de idoli deşerţi,” îndurarea se retrage (Iona 2:8), deoarece ea respectă libertatea în cel mai înalt grad. Da, ea mustră, avertizează, rabdă, speră, dar când idolii sunt preferaţi în locul neprihănirii, îndurarea trebuie să se retragă. Aceasta este dreptate divină.

Conducătorii iudei n-au putut crede că Dumnezeu va permite vreodată poporului Său să alunece atât de departe în beznă încât să omoare chiar pe Mesia, Salvatorul naţiunii. Au trecut două mii de ani, şi ei nici acum nu cred că aşa ceva este posibil.

Au trecut 120 de ani de când Dumnezeu a oferit începutul Ploii Târzii, dar poporul nostru nici acum nu crede că ea a fost respinsă, „şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi ea a fost ţinută departe de lume.”

Şi totuşi, aceasta este singura explicaţie pentru prezenţa noastră aici, la această oră târzie a istoriei.