„Decât după cuvântul meu...”

3 aprilie 2008 - Gili Cârstea

„Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu” (1 Regi 17:1).

Cum adică, „după cuvântul meu”? Nu este aceasta o pretenţie un pic cam arogantă? Ploaia s-a oprit şi a revenit la cuvântul Domnului, nu al lui Ilie. Ce se întâmplă aici?

Deşi opinia generală este că seceta de trei ani şi jumătate s-a abătut peste naţiune ca urmare a mâniei lui Dumnezeu, acest verset, ca şi cel din Iacov 5:17, pare să spună altceva.

Poporul lui Dumnezeu se afla de mulţi ani în idolatrie, dar era orb, şi nu înţelegea că Iehova a fost înlocuit cu Baal în acest proces subtil de schimburi culturale şi împrietenire cu lumea. Acum, odată cu venirea lui Ahab pe tronul lui Israel, lucrurile s-au agravat şi mai mult. Preoţi sidoniţi fuseseră invitaţi să oficieze în locurile de cult ale naţiunii, şi să predea în şcolile profeţilor. Noua teologie liberală elimina şi ultimele simboluri sacre ale închinării la Dumnezeul Creator, iar vechea clasă preoţească fusese eliminată prin distrugere fizică (1 Regi 18:13).

Conform principiului enunţat de Iona, că „cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8), Israel risca să se trezească fără protecţia lui Dumnezeu, expus planurilor criminale ale diavolului, fără niciun ajutor din partea nimănui.

La marginea de ţară unde locuia, Ilie medita la toate aceste lucruri. Înţelegea că Israel, sub călăuzirea noii clase teologice, se expune unor pericole mortale, şi că va fi şters fără milă de pe faţa pământului de noii conducători cu care s-a aliat.

Dar exista un pericol şi mai mare. Satana putea face din poporul lui Dumnezeu cel mai important aliat al lui, oferindu-le visul vieţii lor, acela de a fi „capul şi nu coada” printre naţiunile pământului. Ar fi făcut din ei o elită prin care subjuga lumea fără nicio şansă de scăpare, ştergând astfel orice cunoaştere a lui Dumnezeu şi eliminând definitiv orice posibilitate de întoarcere la principiile neprihănirii.

Cu aceste perspective sumbre înaintea ochilor, Ilie a înţeles repede că poporul lui are nevoie de un şoc, de o trezire la realitate, şi că numai pus în faţa consecinţelor fireşti ale căilor lui va mai avea vreo şansă să priceapă ce se întâmplă. Era nevoie de o încercare prin care să se dovedească două lucruri: că îndurarea se retrage acolo unde nu este preţuită, şi că Baal nu este capabil nici să dea, nici să întreţină viaţa.

Ilie avea multe opţiuni spre a rezolva problema. Putea cere un sol divin care să ucidă într-o noapte toată clasa preoţească coruptă. Putea să se roage ca Ahab să facă un stop cardiac. Putea comanda ca toate altarele lui Baal să explodeze simultan în timpul ceremoniilor anuale, iar stâlpii Astarteei să cadă neputincioşi la pământ. Putea ruga pe Domnul să asmută neamurile păgâne asupra ţării lui, şi să fie decimaţi toţi păcătoşii din Sion.

Dar inima lui Ilie pulsa în ritmul neprihănirii, care caută să corecteze fără să producă nimicire obiectului mustrării. El ştia că Domnul nu doreşte moartea păcătosului, şi că nu aşteaptă ca acesta să ajungă dincolo de limitele harului, ca apoi să se poată aplica dreptatea asupra lui.

De aceea Ilie s-a rugat să nu plouă, iar cererea lui a fost onorată de cer. Îndurarea s-a retras, iar natura a încetat să-şi mai facă datoria de a uda pământul. Baal avea acum libertatea de a dovedi că el face recolta să crească, şi că de la el vine binecuvântarea dătătoare de viaţă, aşa cum predica noua clasă teologică a naţiunii.

Guvernarea divină avea un ambasador în Israel, iar ambasadorul vorbea în numele guvernului său. Ce onoare formidabilă, pentru un muritor „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” şi la fel de lipsit de slava lui Dumnezeu ca toţi fraţii lui! Ambasadorul a considerat că acea metodă va funcţiona, iar Guvernul lui a aprobat proiectul. De acum, totul se întâmpla doar „după cuvântul meu,” aşa cum a spus Ilie, şi în această declaraţie nu exista niciun fel de aroganţă.

Ahab a înţeles bine ce se întâmplă aici, şi de aceea îl şi acuza pe Ilie că el este cel ce nimiceşte pe Israel. Ceea ce nu putea înţelege Ahab era motivul pentru care Dumnezeu putea trece pe lângă proorocii oficiali ai bisericii, spre a colabora cu un disident obraznic. El auzise direct din gura lui Ilie că nu va ploua decât după cuvântul lui. Apoi urmărise eforturile zadarnice ale teologilor lui de a rupe vraja lui Ilie. Auzea şi el zi de zi şi noapte de noapte incantaţiile lugubre din jurul altarelor naţiunii, şi constata tot mai mult că Dumnezeul Creator, oricine ar fi El, nu pleacă urechea la strigătele celor ce stăteau pe scaunul lui Moise. Ilie avea dreptate, cerul era legat prin cuvântul lui. Singura soluţie eficientă era uciderea lui Ilie, cel care nenorocea pe Israel. Aşa gândea Ahab.

Istoria acestor evenimente a fost înregistrată în amănunt, deoarece ea este o lecţie vitală pentru ultima generaţie, „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată,” când cerul va trimite pe ambasadorii Săi, în duhul şi puterea lui Ilie, spre a avertiza pe poporul Său că Baal s-a aşezat în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

De 120 de ani Ploaia a fost stopată, în ciuda tuturor eforturilor oficiale de a o aduce. Au fost organizate tot felul de planuri şi operaţiuni globale, şi ne-am rugat convergent, dar cerul spiritual pare de plumb. Ploaia nu vine, iar Baal nu are puterea să o trimită.

Partida fariseilor de astăzi este foarte zeloasă, împingând poporul la tot felul de acte de pocăinţă, ungeri ale ochilor şi curăţiri ceremoniale; dacă ar fi după ei, biserica ar trebui să strige după ploaie zi şi noapte, ca şi profeţii lui Baal. Dar constată şi ei, uimiţi, că nu se produce nimic semnificativ.

Saducheii de astăzi nici nu mai cred că există asemenea antichităţi precum Ploaia Târzie sau Marea Strigare, ei fiind zeloşi să participe la ridicarea unei societăţi mai bune, să aducă „pacea” într-o lume sfâşiată de război, alături de sidoniţii, moabiţii şi fereziţii moderni.

În aceste condiţii, singura speranţă a bisericii rămăşiţei rămâne soluţia oferită de Dumnezeu în solia 1888, singura care procură o explicaţie pentru amânarea Ploii Târzii. Doar ea oferă dovezi puternice că ceva cumplit s-a întâmplat în istoria noastră denominaţională, şi că Ploaia nu va veni atâta timp cât impasul nu este depăşit, nu regretăm gestul deplorabil făcut atunci, şi nu suntem dispuşi să primim neprihănirea lui Hristos aşa cum a fost ea descoperită prin solii Săi aleşi.

Deşi biserica rămăşiţei continuă să-şi astupe urechile, avertizarea divină continuă să tune la fel de tulburător ca şi solia lui Ilie:

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său o foarte prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. Această solie urmărește să aducă mai proeminent în fața lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare și însoțită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91,92).

Solia trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones punea pe Mântuitorul răstignit în contrast marcant cu Baal, hristosul ecumenic în faţa căruia se pleacă astăzi noroadele ameţite de vinul Babilonului.

Ambasadorii lui Hristos, trimişi în duhul şi puterea lui Ilie, vor soma din nou poporul să aleagă între Hristos şi Baal, şi nu va fi deloc arogant din partea lor să susţină că Ploaia nu va veni decât după cuvântul lor. Aceasta se va dovedi singura scăpare pentru Israelul spiritual de astăzi.