Tăcerea este complicitate

1 aprilie 2008 - Gili Cârstea

„Tăcere în faţa răului este complicitate cu nelegiuirea.”

Această declaraţie valoroasă, venind de pe buzele preşedintelui Conferinţei Generale, fratele Paulsen, ar trebui să dea de gândit serios bisericii noastre mondiale.

Aflat în faţa Consiliului pentru Evanghelizare şi Misiune [aici], fratele Paulsen a exprimat această realitate cumplită în contextul genocidului din Rwanda, în care biserica a fost direct implicată.

Istoria noastră recentă a înregistrat multe alte momente de „tăcere” în faţa nelegiuirii, cu consecinţe grave, atât pentru imaginea bisericii, pentru care luptă fratele Paulsen, cât mai ales pentru cauza lui Dumnezeu şi onoarea guvernării divine.

Când în Europa anilor 30 începeau să se profileze umbrele malefice ale celui de-al Treilea Reich, biserica nu numai că a tăcut complice, dar a colaborat cu partidul nazist mânată de moralitatea găunoasă a lui Pilat. Publicaţiile şi amvoanele adventiste s-au alăturat corului de lăudători ai naţional-socialismului spre a evita închiderea bisericilor şi trimiterea conducătorilor în lagăre de concentrare. Nu le-a trecut prin cap că tăcere în faţa răului este complicitate cu nelegiuirea.

La 60 de ani de atunci, conducătorii bisericilor noastre din Germania şi Austria vin şi cer iertare pentru greşeala acelei generaţii de conducători [aici]. Un gest nobil şi pe deplin justificat. Dar de ce este nevoie să vedem că tăcerea este complicitate abia după o jumătate de secol? Ce lumină nouă a primit generaţia prezentă de conducători, pe care cei de acum 60 de ani nu au avut-o?

La fel s-a întâmplat cu bisericile din ţările comuniste. Poate unii aţi uitat cum revistele noastre slăveau „realizărili” partidului şi nu scăpau nicio ocazie, la zilele festive, de a aduce un omagiu călduros „celui mai iubit” fiu al patriei.

Dar ce se pregăteşte acum va depăşi orice imaginaţie. Planul pentru ridicarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ a intrat în ultima fază de pregătire, iar împăraţii pământului se strâng pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Succesul planurilor de integrare politică, administrativă, economică şi religioasă nu mai poate fi contestat de nimeni, confirmând schiţa profetică pe care o descoperim în Scriptură. Baal îşi pregăteşte aliaţii pentru o ultimă încercare de a alunga definitiv pe Dumnezeu de pe pământ.

Biserica al cărei preşedinte este fratele Paulsen a fost ridicată de Dumnezeu spre a avertiza lumea că Planul ei este o mare şi teribilă amăgire, că visele ei de prosperitate şi pace sunt irealizabile, şi că la cartierul general se află duhurile răutăţii, stăpânitorii întunericului acestui veac, aflaţi în conflict deschis cu Hristos.

Biserica rămăşiţei există pentru a comunica lumii întreita solie îngerească din Apocalips 14, iar ceea ce spune această solie nu se potriveşte deloc cu planurile şi speranţele omenirii de a construi o societate mai bună, mai paşnică, mai dreaptă, mai prosperă. Din contră, civilizaţia a intrat în cea mai neagră perioadă a existenţei ei, când omenirea va fi constrânsă, sub ameninţare, să se ralieze împotriva guvernării divine.

Nu există un mai mare rău decât acesta. Şi totuşi, biserica nu ia în serios declaraţia preşedintelui Paulsen. Amvoanele şi presa adventistă au amuţit, evitând cu mare grijă să tulbure societatea cu avertizările serioase ale celor trei solii îngereşti. Omenirea construieşte ultima variantă a Turnului Babel, iar noi îl tencuim cu ipsos. Nu ne place să vorbim despre furtuna care se apropie, şi care va spulbera Turnul, Planul, şi speranţele a miliarde de oameni cărora nu le-am spus adevărul, de dragul păcii, spre a nu produce disensiuni, ură şi violenţă.

Mişcarea ecumenică a luat un avânt de neimaginat acum câteva decenii, iar concepţia adventistă despre acest fenomen este puternic ancorată în adevărul biblic:

“Pe temelia profeţiei Bibliei şi a scrierilor lui Ellen White, adventiştii de ziua a şaptea anticipează un eventual succes al mişcării ecumenice, atât în eliminarea diferenţelor din protestantism, cât şi în reunirea creştinismului prin ridicarea unei punţi peste prăpastia care separă confesiunile ne-catolice de Roma.

“Mişcarea ecumenică va deveni atunci un efort concertat de a uni lumea şi de a asigura pacea şi securitatea prin angrenarea puterii guvernului civil într-o cruciadă politico-religioasă pentru eliminarea oricărei disidenţe.

“Biserica Adventistă vede această cruciadă ca fiind marea apostazie despre care Ioan vorbea ca fiind ‘Babilonul cel mare.’ Adventiştii înţeleg, de asemenea, că ultima solie de îndurare a lui Dumnezeu către lume, înainte de revenirea lui Hristos cu putere şi slavă, va consta într-o avertizare împotriva acestei mari mişcări apostaziate, şi va chema pe toţi cei care vor alege să rămână loiali Lui să părăsească bisericile legate de ea” (SDA Encyclopedia, vol. 10, p. 410-411).

În ciuda acestor declaraţii oficiale, care zac uitate pe paginile Enciclopediei Adventiste, astăzi nu veţi găsi în mass-media adventistă niciun comentariu negativ faţă de mişcarea ecumenică, nicio chemare de a părăsi bisericile asociate în scopuri ecumenice, şi nici chiar un apel ca segmentele naţionale ale bisericii să evite asocierea cu astfel de entităţi. Din contră, am angajat negocieri cu cele mai multe dintre bisericile deja membre ale Consiliului Ecumenic Mondial, căutând credinţele comune pe baza cărora să putem colabora. În Europa, cele mai multe Uniuni de Conferinţe sunt deja membre cu drepturi depline în asociaţii al căror scop declarat prin propria constituţie este ecumenismul, unirea trupului lui Hristos.

Dacă mişcarea ecumenică este „marea apostazie despre care Ioan vorbea ca fiind Babilonul cel mare” – aşa cum spune Enciclopedia noastră – atunci tăcerea la acest mare rău este complicitate la nelegiuire, iar fratele Paulsen ar trebui de pe acum să ceară scuze, în numele bisericii pe care o conduce, pentru că biserica s-a alăturat acestei mari apostazii.