Educația divină pentru lumină nouă

29 martie 2008 - Gili Cârstea

Uneori, pasaje cunoscute şi foarte uzitate reuşesc să mă impresioneze din nou cu profunzimea lor, descoperind raze preţioase de lumină pe care mult timp nu le-am remarcat.

Aşa se întâmplă cu pasajul din RH, 23 decembrie 1890, despre care discutam zilele trecute în articolul Ambasadorii lui Hristos. Afirmaţia că instrumentele folosite de Dumnezeu în ultima fază a lucrării vor fi “sufletele care primesc cu bucurie lumina adevărului pe care Dumnezeu le-o comunică,” m-a făcut să mă gândesc din nou la momentele importante din trecut, când Dumnezeu a dorit să comunice poporului Său lumină şi adevăr prezent.

De când a fost chemat Abraam spre a duce lumii lumina adevărului şi până în generaţia noastră, niciodată Dumnezeu nu a pus pe poporul Său în dificultatea de a păşi radical la un nivel superior de credinţă, de a abandona complet tot ceea ce crezuse şi de a accepta o religie bazată pe adevăruri în întregime noi. Din cauza neputinţei lor, El a trebuit să înainteze doar în măsura în care ei puteau suporta lumina nouă.

Când a dorit să ofere lumină adiţională, Dumnezeu aştepta de la noi să recuperăm vechile adevăruri, şi să le aşezăm în noul cadru oferit de lumina nouă. Doar astfel era posibilă acceptarea luminii noi, fără ca ea să o anuleze pe cea veche. Iată ecuaţia divină pentru succesul luminii noi:

“Dumnezeu va da lumină adiţională, iar vechile adevăruri vor fi recuperate şi aşezate în cadrul adevărului” (RH 23 dec 1890).

Tragedia a fost că poporul nostru nu a aplicat această ecuaţie. De câte ori am fost confruntaţi cu adevăruri adiţionale, noi le-am comparat cu cele vechi, le-am găsit a fi în conflict, şi le-am refuzat. Ele ni se păreau că ameninţă credinţa dată sfinţilor, pe care ne simţeam chemaţi să o apărăm cu preţul vieţii. Acesta este principalul motiv pentru care am refuzat totdeauna lumina adiţională.

Aşa s-a întâmplat la Cadesh-Barnea. Trecerea Iordanului necesita un mod nou de încredere în puterea protectoare a lui Dumnezeu, o cucerire paşnică a ţării promise, fără luptă sau vărsare de sânge. Dar ei L-au constrâns pe Dumnezeu să lucreze după concepţiile lor uzuale, neputând ţine pasul cu lumina trimisă prin Caleb şi Iosua. Acest eşec a produs imediat revolta lui Core, Datan şi Abiram.

În 1888 această revoltă s-a repetat, după acelaşi model. Dumnezeu a trimis lumină adiţională, iar datoria noastră era să o primim cu bucurie, să recuperăm vechile adevăruri şi să le aşezăm în noul context. În loc de aşa ceva, lumina nouă a fost refuzată, deoarece ni se părea că se află în conflict cu vechile adevăruri, vechile pietre de hotar. Iată cum evalua fratele Smith eforturile lui Dumnezeu de a oferi poporului Său începutul marii strigări:

"După părerea mea, calamitatea cea mai mare care s-a abătut peste cauza noastră, afară de moartea fratelui White, a fost când dr. Waggoner a început să-şi publice în Signs articolele despre legea din Galateni... Poziţia pe care o ia acum fr. Waggoner este supusă exact aceloraşi obiecţiuni... Mi se pare contrară Scripturii, şi apoi, contrară cu ce aţi spus dvs. mai înainte... Poate că nu înţeleg adevărata amploare a acestei lucrări de inovaţie şi dezintegrare care se desfăşoară; dar înţeleg destul ca să-mi provoace chin” (Uriah Smith către Ellen G. White, 17 feb 1890).

Cel mai strălucit savant adventist al vremii, omul care exercita o influenţă copleşitoare asupra teologiei bisericii, eticheta începutul ploii târzii ca fiind „cea mai mare calamitate,” contrară Scripturii şi Spiritului Profetic, o periculoasă lucrare de „inovaţie şi dezintegrare.”

Cum a fost posibil aşa ceva?

A fost posibil deoarece conducătorii noştri din acea perioadă au recurs la metoda păguboasă de a pune în conflict lumina nouă cu cea veche, şi au constatat că ele se contrazic. Nu au reuşit să aplice ecuaţia divină a preluării adevărului adiţional. Aşezarea adevărurilor vechi în cadrul nou oferit de lumina adiţională li se părea o părăsire a vechilor hotare. Nu erau dispuşi să creadă că în Scriptură există adevăruri care zac ascunse sub molozul erorilor.

Biserica timpului nostru se confruntă cu exact aceeaşi situaţie periculoasă. Ca să poată încheia lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ, rămăşiţa trebuie să primească mult mai multă lumină decât generaţiile trecute. Ne apropiem vertiginos de ziua când Dumnezeu va „vindeca rana fiicei poporului Său,” adică ştergerea păcatului şi sigilarea. Iată profeţia despre acest eveniment:

„Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului Său, şi va tămădui rana loviturilor lui” (Isa 30:26).

 Lumina aceasta, despre neprihănirea lui Hristos şi despre caracterul lui Dumnezeu, a venit. Şi ce observăm? În loc să plaseze vechile adevăruri în cadrul oferit de noile raze de lumină, biserica rămăşiţei repetă greşeala generaţiilor trecute, aşezând în conflict adevărurile noi cu cele vechi. Dovedeşte astfel că nu a înţeles nimic din pilda cu burdufurile vechi şi noi, indiferent cât de mult a fost ea predicată la amvoanele noastre. Ca să nu crape burdufurile vechi, am ales să refuzăm vinul nou.

Dumnezeu cheamă pe ambasadorii Lui de astăzi la o lucrare specială, care pentru cei mai mulţi se va dovedi problematică, şi chiar periculoasă: „Ei trebuie să cerceteze Scripturile spre a descoperi adevărurile care au fost ascunse sub gunoiul erorilor. Şi fiecare rază de lumină primită trebuie comunicată altora. Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte – Domnul, neprihănirea noastră” (RH 23 dec 1890).

Să expui erorile care ascund adevărul biblic nu este o treabă tocmai comodă. De cele mai multe ori pare o dovadă de aroganţă şi dispreţ la adresa autorităţii bisericii.

Dar nu numai atât. Nu este suficientă doar recuperarea acestor adevăruri de sub molozul erorilor. Mai trebuie ca aceste adevăruri recuperate să fie imediat comunicate altora. Aici avem o problemă şi mai complicată. Dacă cercetarea şi recuperarea adevărurilor ascunse nu pot fi împiedicate, comunicarea lor pare să deranjeze cel mai tare. Iar ameninţările la acest punct devin tot mai serioase.

Ambasadorii lui Hristos din ultima generaţie trebuie să aplice cu credincioşie ecuaţia divină pentru adevărul adiţional trimis de Dumnezeu. Vechile adevăruri trebuie recuperate – nu părăsite – şi aşezate în cadrul nou al adevărului prezent. Doar astfel vom putea înainta sigur în slava crescândă a soliei îngerului al treilea.

Scopul final?

„Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte – Domnul, neprihănirea noastră” (RH 23 dec 1890).

Să ne rugăm fierbinte pentru discernământ, ca Domnul să ne poată învăţa arta recuperării adevărurilor vechi şi plasării lor în cadrul noilor raze de lumină descoperite sub gunoiul erorilor, astfel ca neprihănirea lui Hristos să devină singurul subiect de pe agenda bisericii.