Lupta împotriva păcatului

28 martie 2008 - Gili Cârstea

„Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului” (Evr 12:4).

Există o luptă împotriva păcatului, o luptă care presupune o aşa negare a eului încât organismul pare să cedeze, considerându-se incapabil să facă faţă noii situaţii în care este pus.

Într-o astfel de luptă a fost prins Fratele nostru mai mare, în Ghetsemani, când transpiraţia s-a transformat în picături de sânge, datorită acelui „chin de moarte” care Îl cuprinsese (Luca 22:44).

Domnul Hristos era o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul; era plin de toată plinătatea lui Dumnezeu; era călăuzit de „legea Duhului de viaţă,” iar Şekina locuia în El.

Ei bine, dacă El a avut un aşa teribil conflict cu cerinţele naturii umane, cu pretenţiile unei voinţe libere care în acel moment dorea să evite calea consacrată, ce şanse există să reuşim noi, oameni lipsiţi de slava lui Dumnezeu, să ne împotrivim legii păcatului şi a morţii?

Poate un etiopian să-şi schimbe pielea? Sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot la fel, poate omul păcătos, controlat de legea păcatului şi a morţii, să ducă o luptă eficientă împotriva păcatului şi să trăiască în ascultare desăvârşită de legea divină? În ciuda oricăror experimente, timpul a demonstrat că o asemenea aşteptare este iluzorie.

Până acum, cu excepţia lui Hristos, nimeni nu a trăit pe această planetă fără păcat, şi Ioan o spune cel mai bine: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8).

Pavel susţine şi el această realitate de nezguduit: „Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom 3:23).

Ei nu sunt decât ecoul lui Isaia: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul. Nu este nimeni care să cheme Numele Tău sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta, şi ne laşi să pierim din pricina nelegiuirilor noastre” (Isa 64:6-7).

Aceste declaraţii aruncă o lumină extrem de sumbră asupra modului în care speră poporul nostru să se strecoare cumva prin porţile de mărgăritar, la umbra mijlocirii lui Hristos dar fără o reală schimbare a caracterului, fără ca legea păcatului şi a morţii să fie înfrântă definitiv, fără ca instinctul de conservare să fie înlocuit de dragostea jertfitoare a Duhului de viaţă.

Există o luptă împotriva păcatului, şi ea trebuie purtată după regulile neprihănirii. Natura umană, prin creaţiune, este compatibilă cu natura divină. Cele două sunt făcute una pentru alta, iar rezultatele măreţe au fost văzute în Omul Isus Hristos. Dar când natura umană a fost luată în robie de legea păcatului şi a morţii, ea a devenit incompatibilă cu natura divină, şi acest abis nu poate fi trecut prin nicio tehnică spirituală, oricât de sofisticată ar putea fi ea.

Singura cale este Hristos, Modelul omenirii. El este realitatea întregului peisaj metaforic al sanctuarului, locul unde Dumnezeu şi omul se întâlnesc (Exod 25:22). În El, legea păcatului şi a morţii a fost detronată de legea Duhului de viaţă, iar natura umană s-a conformat deplin legii lui Dumnezeu, cea bună, plăcută, desăvârşită.

Este adevărat că El chiar de la naştere a fost o locuinţă a lui Dumnezeu. Da, permanent cele două naturi au fost unite în El. Şi totuşi, conflicte au existat permanent între cele două naturi. Natura umană avea căile şi priorităţile ei, contrare şi diferite de cele ale naturii divine. Un exemplu este disputa destul de tulburătoare dintre El şi Petru. Hristos ştia că se află pe calea dureroasă a dispreţului colectiv, dar Petru Îl sfătuia mereu să o ocolească. Natura Sa umană avea nevoie disperată de acceptare, şi căuta să evite cu mare grijă orice gest care-i putea periclita statutul, şi în final supravieţuirea fizică. De aceea Domnul a reacţionat cu atâta înverşunare la sugestiile lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Mat 16:23).

Când ultima generaţie a poporului lui Dumnezeu va fi făcută părtaşă de natură divină, nu numai „gândurile oamenilor” se vor prăvăli asupra lor, ci toate forţele dezlănţuite ale abisului. Lupta împotriva păcatului va fi dusă „până la sânge,” iar universul va privi fascinat cum cei mai slabi dintre cei slabi devin, sub ochii lor, „terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească pentru slava Lui” (Isa 61:3).

Duhul Sfânt ne invită acum pe calea consacrată de paşii lui Hristos, şi este dispus să ne pregătească pentru o luptă dusă până la sânge împotriva păcatului. Pentru acest motiv El ne-a descoperit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului, şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă. Nu există satisfacţie mai mare decât să trăieşti în neprihănire, deşi te afli în mijlocul nelegiuirii.

Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce primesc cu mare bucurie fiecare nouă rază de lumină a adevărului adiţional pe care Dumnezeu îl oferă în aceste zile poporului Său. Aceste raze sunt mai preţioase decât tot aurul din Ofir, mai scumpe decât orice ar putea oferi lumea asta tristă.

Eu sunt onorat, prietenii mei, să mă aflu în compania voastră, a acelora care aţi ales, din dragoste pentru binele guvernării divine, să trăiţi în neprihănire chiar dacă va trebui să semnaţi cu sânge această decizie curajoasă.