Solia 1888 este hypostasis, noul legământ

23 februarie 2008 - Gili Cârstea

Neprihănirea nu se măsoară după nimic altceva afară de lege, care este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. De aceea solia 1888 a fost numită “neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.”

Împotrivitorii soliei din 1888 erau toți predicatori ai neprihănirii prin credință, și erau sincer revoltați de acuzațiile că ei se împotrivesc soliei trimise din cer.

La fel este și astăzi. Împotrivitorii soliei 1888 cred și predică neprihănirea prin credință, și nu înțeleg de ce sunt acuzați că se opun luminii pe care Dumnezeu a trimis-o poporului Său, care este “cu adevărat” solia îngerului al treilea.

Dacă neprihănirea vine prin credință, ce legătură are ea cu legea, cu caracterul lui Dumnezeu? Dacă neprihănire prin credință înseamnă “socotit” fără păcat, dar nu realmente făcut fără păcat, este clar că legea este îndepărtată, fiind înlocuită de credință, o virtute superioară ascultării și mult mai comodă pentru păcătos. Toți au credință în Hristos și sângele Său ispășitor, și deci sunt beneficiarii neprihănirii care se capătă prin credință.

Solia 1888 corectează această imagine copilărească despre neprihănire, aducând în fața bisericii neprihănirea lui Hristos, și legătura ei cu legea. Hristos nu era “socotit” neprihănit prin credință, El chiar era “făcut” neprihănit, adică legea locuia în acel Templu, era instalată acolo prin prezența Duhului Sfânt, în acord cu legământul cel veșnic (Ier 31:31-34).

Legământul cel veșnic – hypostasis al lui Pavel din Evrei 11 – este sinonim cu “scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice” (DA 161), și înseamnă scrierea legii în minte și inimă, instalarea caracterului lui Dumnezeu în templul sufletului, părtășia de natură divină realizată pentru prima oară în Isus Hristos, fratele nostru mai mare.

În Evrei, Pavel revine de două ori asupra acestui subiect (8:8-12; 10:14-17), arătând astfel că scopul final al planului de mântuire este scrierea caracterului lui Dumnezeu în templul inimii, iar modelul este Isus Hristos. Neprihănirea Lui provenea din prezența naturii divine locuind în El, lucru pe care L-a spus lămurit și repetat suficient ca să priceapă oricine. Când Tatăl locuiește în templul Său, omul nu păcătuiește. Aceasta înseamnă neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.

Credința este un contract (hypostasis) prin care Dumnezeu Se angajează să așeze caracterul Său în ființa umană, iar acest lucru se face prin locuirea Duhului Sfânt în templul sufletului. Tot ce se așteaptă de la noi este să acceptăm acest contract, ai cărui termeni au fost clar prezentați în Hristos.

Dar poporul nostru refuză acest contract, și de aceea se află în situația jenantă de a trăi în păcat acoperit de neprihănirea lui Hristos. Da, știe că “neprihănirea lui Hristos nu este o manta care să acopere păcate nemărturisite și nepărăsite,” și totuși nu găsește nicio soluție de a ieși din acest impas.

Laodicea stă spânzurată între capitolele 7 și 8 din Romani. Vede bine că “legea păcatului și a morții” controlează sever orice intenție bună de a trăi în neprihănire, dar nu dorește ca “legea duhului de viață” în Hristos Isus să fie scrisă în inimă și minte. Ea nu crede că Duhul lui Dumnezeu poate locui în noi ca și în Hristos, și să obțină aceleași rezultate glorioase. Această teamă de a păși “dincolo de perdea” împiedică realizarea scopului lui Dumnezeu din veacuri veșnice, iar fără “reproducerea desăvârșită a caracterului lui Hristos în poporul Său,” a doua venire nu poate avea loc.

Îndreptățirea, sau neprihănirea prin credință, așa cum sunt ele prezentate astăzi, nu au reușit să aducă nici redeșteptarea pe care o visăm de ani de zile, nici Ziua Ispășirii pentru cei vii, ca lucrarea să se poată încheia. Dumnezeu așteaptă ca poporul Său să audă solia neprihănirii lui Hristos, iar îndemnul acesta rămâne cea mai mare provocare prezentă:

Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să răsune de la un capăt la altul al pământului, pregătind calea Domnului. Aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea” (GCB, 1893).