Lumină și adevăr prezent

28 decembrie 2007 - Gili Cârstea

La scurt timp după sesiunea din 1888, disperată de încăpăţânarea cu care a fost respins ceea ce ea numea “începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul,” Ellen White s-a alăturat celor doi mesageri, Waggoner şi Jones, vizitând comunităţile şi adunările de tabără în încercarea de a evita zidul clerical ce împiedica solia lui Dumnezeu să ajungă la popor.

Abia acum a văzut ea, “mai bine ca niciodată,” cum rămăşiţa se transformă în biserica Laodicea, prin atitudinea fermă de respingere a adevărului prezent.

La câteva luni după Minneapolis, ea aducea acest subiect în faţa întregii biserici, pe paginile publicaţiei principale a bisericii, Review and Herald, fără să se teamă că pune în pericol misiunea bisericii, sau că discreditează pe responsabilii ei. Pentru ea, rebeliunea de la Minneapolis era o criză naţională de importanţă majoră, şi nu dorea să joace rolul străjerului orb şi mut, de dragul corectitudinii politice. Poziţia ei este clară şi fermă, uşor de înţeles pentru oricine:

“Mulţumim Domnului cu toată inima că avem lumină preţioasă de prezentat poporului lui Dumnezeu, şi ne bucurăm că avem o solie pentru acest timp, care este adevăr prezent. Vestea bună că Hristos este neprihănirea noastră a adus alinare multor, multor suflete, iar Dumnezeu spune poporului Său: 'Mergeţi înainte!'

“Solia către biserica Laodicea este aplicabilă stării noastre prezente. Cât de clar este reprezentată poziţia celor care cred că ei au tot adevărul, care se mândresc cu cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce puterea lui sfinţitoare nu a fost simţită în vieţile lor. Fervoarea dragostei lui Dumnezeu lipseşte din inimile lor, dar chiar această fervoare a dragostei face din poporul lui Dumnezeu lumina lumii.

 “Martorul Credincios spune unei biserici reci, lipsite de viaţă, fără Hristos: ‘Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.’ Observaţi următoarele cuvinte: ‘Pentru că zici: ‘Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic,’ şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.’

“Aici este prezentat un popor care este mândru de cunoaşterea adevărurilor spirituale şi de posedarea avantajelor ce decurg de aici. Dar ei nu au răspuns binecuvântărilor nemeritate pe care Domnul le-a revărsat asupra lor. Ei au fost plini de ingratitudine, revoltă şi uitare de Dumnezeu; şi totuşi, El S-a purtat cu ei aşa cum un tată iubitor şi iertător se poartă cu fiul său rebel. Ei s-au împotrivit harului Său, au abuzat de privilegiile acordate, au dispreţuit oportunităţile, şi s-au complăcut în mulţumire de sine, ingratitudine lamentabilă, formalism sec şi ipocrizie. Cu mândrie fariseică, ei s-au măgulit cu performanţele lor până când a trebuit să se spună despre ei: ‘Tu zici, sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.’

„Nu a trimis Domnul Isus solie după solie de mustrare, avertizare şi rugăminţi către aceşti oameni mulţumiţi de sine? Nu au fost sfaturile Lui dispreţuite şi batjocorite? Nu au fost solii Săi delegaţi trataţi cu dispreţ, iar vorbele lor tratate ca nişte basme? Hristos vede ceea ce omul nu poate vedea. El vede păcate care, dacă nu există pocăinţă, vor consuma răbdarea unui Dumnezeu îndelung-răbdător. El nu poate acţiona în favoarea unui popor care nu simte nevoie de ajutorul Său, care pretinde că ştie şi posedă totul.

„În fiecare întâlnire de după Conferinţa Generală, suflete au acceptat cu bucurie solia preţioasă a neprihănirii lui Hristos. Mulţumim Domnului că există suflete care înţeleg că au nevoie de ceva care lipseşte – aurul credinţei şi dragostei, haina albă a neprihănirii lui Hristos, alifia discernământului spiritual. Dacă posedaţi aceste daruri preţioase, templul inimii omeneşti nu va fi ca un mormânt profanat. Fraţi şi surori, vă chem în numele lui Isus Hristos să lucraţi acolo unde Dumnezeu lucrează” (RH, 23 iul 1889).

Dacă lepădarea soliei 1888 a lansat biserica rămăşiţei la vale pe panta abruptă a laodiceanismului, nu este normal ca recuperarea acestei solii să aducă din nou biserica pe scena internaţională şi să producă apariţia Miresei lui Hristos?

Aceasta este o concluzie înţeleaptă, dacă ne gândim că, în toţi aceşti 120 de ani, Dumnezeu nu a mai trimis nicio altă solie spre a ne elibera din impasul laodicean. Solia neprihănirii lui Hristos rămâne încă lumină şi adevăr prezent pentru această generaţie a bisericii lui Dumnezeu.