Prețul răscumpărării

8 decembrie 2007 - Gili Cârstea

Profeţia milenară a susţinut speranţele fiecărei generaţii: “Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor, zice Domnul” (Isa 59:20). Poporul lui Dumnezeu a privit timp de secole spre mielul de jertfă ca fiind simbolul răscumpărării – un nevinovat care  moare în locul celor vinovaţi.

Cum a fost înţeleasă această preţioasă făgăduinţă de-a lungul secolelor? Cum este ea înţeleasă în zilele noastre?

Conceptul răscumpărării era destul de familiar în antichitate. Un lucru preţios era cumpărat din nou, deşi fusese vândut dintr-un anumit motiv. Un sclav era eliberat plătind o sumă noului stăpân. Pentru eliberarea unui ostatic sau prizonier de război se plătea o răscumpărare.

Domnul Hristos a folosit El însuşi limbajul răscumpărării: “Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mat 20:28).

Apostolii au vorbit şi ei la fel: “Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18-19).

Dacă viaţa lui Hristos a fost dată ca răscumpărare, dacă noi am fost răscumpăraţi “din felul deşert de vieţuire” cu “sângele scump al lui Hristos,” cine a încasat preţul răscumpărării? Oricât de ciudat ar părea, Biblia nu oferă niciun răspuns. Ea nu spune nimic despre două părţi în tranzacţia răscumpărării, despre cine a plătit şi cine a încasat preţul respectivei răscumpărări.

De-a lungul secolelor creştine s-a înfiripat un scenariu care a încercat să răspundă acestei nebuloase a planului de mântuire, dar ceea ce a rezultat a fost mai mult ficţiune decât realitate.

Conform acestui scenariu, între Dumnezeu şi Satana s-a realizat o înţelegere. Adam a vândut neamul omenesc lui Satana, care a devenit astfel proprietarul de drept al rasei umane. Cunoscând dorinţa fierbinte a Tatălui de a-l câştiga pe Adam de partea Sa, diavolul a cerut nimic mai puţin decât preţul total: viaţa Fiului lui Dumnezeu, pe care Lucifer Îl ura deplin.

Şi astfel, Tatăl a aranjat ca Fiul Său să ia trup omenesc, să trăiască sub administraţia diavolului şi să-Şi ofere viaţa ca răscumpărare pentru familia omenească. Numai că, după ce Hristos a fost răstignit, Satana a fost păcălit şi lăsat fără suma solicitată, deoarece Dumnezeu L-a chemat afară din mormânt pe Fiul Său. Diavolul a rămas cu mâinile goale şi cu un mormânt gol, pierzând şi suma răscumpărării şi neamul omenesc.

În formă brută, aceasta este şi concepţia poporului nostru despre răscumpărarea realizată prin Hristos. Cam după acest scenariu este văzut Domnul Isus Hristos ca Răscumpărător al neamului omenesc. Deşi se crede cu certitudine că sângele trebuia să curgă, ca răscumpărare pentru mulţi, există destulă confuzie cu privire la contul în care a fost vărsată suma răscumpărării.

Unii cred că diavolul a fost plătit, spre a ceda controlul asupra omenirii.

Alţii cred că Tatăl a fost mituit, ca să treacă cu vederea nelegiuirile noastre.

Şi alţii cred că Legea cerea moartea păcătosului, iar Hristos a satisfăcut cerinţa legii în locul nostru, astfel ca pedeapsa să nu se abată asupra noastră. Legea a primit satisfacţie – în sângele vărsat – iar noi am scăpat de sub blestemul legii. Prin urmare, Dumnezeu a satisfăcut pretenţiile legii oferind pe Fiul Său în locul nostru.

Toată această confuzie a fost, şi continuă să fie, generată de o gravă lipsă de înţelegere a doctrinei sanctuarului în contextul marii controverse. Dacă am fi privit în sanctuar idealul înalt al lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă creată, am fi văzut repede acest scop realizat în Hristos.

Ce urmărea Dumnezeu să clarifice prin viaţa lui Hristos?

Mai întâi, că singura soluţie la problema păcatului este părtăşia cu natura divină, o unire care pune stop şuvoiului de nelegiuire generat de o inimă firească.

Apoi, să descopere caracterul Său, marele original după care a fost formulată legea în expresii omeneşti, şi felul în care reacţionează ea când este aşezată în locul ei de drept, spiritul uman.

Apoi, să pună în evidenţă natura ucigaşă a păcatului, reacţia violentă a fărădelegii atunci când este confruntată cu neprihănire pură. Hristos a fost toată viaţa lui vânat ca un criminal, deoarece era atât de diferit de ordinea firească a lucrurilor.

În Hristos, omenirea şi Dumnezeu au fost puse din nou împreună, iar rezultatul a fost glorios: Omul încetează să mai păcătuiască. Având legea scrisă în inimă, fărădelegea este alungată, iar moartea este înghiţită de biruinţă. Aşa a fost lumea împăcată cu Dumnezeu în Hristos, prin demonstraţia practică a legii aşezate la locul ei, şi nicidecum prin răstignirea Sa.

Da, Hristos a mers pe drumul crucii până la capăt, dar scopul misiunii Sale a fost realizat înainte de cruce, prin demonstraţia glorioasă că omul, devenind părtaş de natură divină, poate trăi în neprihănire. Declaraţia Sa – “Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat să o fac… Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume” (Ioan 17:4-6) – nu poate fi combătută sau anulată de alte formulări care par să o contrazică.

Valoarea sângelui vărsat stă în faptul că El S-a ţinut cu fermitate totală de scopul pentru care a fost chemat – de a face pe oameni neprihăniţi prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu – chiar dacă preţul final urma să fie moartea de criminal, ba chiar moartea veşnică, totală, moartea a doua.

În acest sens sângele lui Hristos ne mântuieşte, ne răscumpără, ne curăţeşte de orice păcat. În Hristos omenirea a fost conectată din nou la sursa vieţii, la Marele Server, locul de unde provine izvorul pentru păcat şi nelegiuire despre care vorbeşte Zaharia.