„Stați la vechile hotare!”

16 noiembrie 2007 - Gili Cârstea

„Staţi la vechile hotare!” este celebrul strigăt de luptă transmis de fratele Butler, preşedintele CG în 1888, prin care chema administraţia să nu se depărteze de doctrina bisericii, în faţa noilor “ameninţări.”

Fratele Butler era sincer. El observa cum noua înţelegere asupra legii din Galateni – predicată de redactorii de la Semnele Timpului – risca să distrugă temelia credinţei advente. Misiunea lui era de a apăra credinţa bisericii. Dorea să fie găsit la postul datoriei lui, ca străjer pe zidurile Sionului. Îşi lua în serios rolul de garant al păstrării vechilor hotare. Cum era posibil să greşească? Ce este mai nobil pentru un slujitor al lui Dumnezeu decât să fie găsit apărând vechile hotare?

Fratele Butler are mulţi urmaşi astăzi. Ei sunt la fel de siguri ca şi el că vechile hotare au fost trasate corect, sunt cunoscute şi nu pot fi schimbate. Acest lucru îi face să se opună cu toată dârzenia luminii pe care Domnul dorea să o trimită poporului Său în 1888. Scena de la Minneapolis, descrisă mai jos, pare ruptă din realitatea zilelor noastre:

“La Minneapolis Dumnezeu a dat poporului Său mărgăritare preţioase ale adevărului, în contexte noi. Această lumină a fost respinsă de unii cu toată încăpăţânarea de care au dat dovadă iudeii în respingerea lui Hristos, şi era multă agitaţie cu privire la rămânerea la vechile hotare. Dar se vedea clar că ei nu ştiau care sunt vechile hotare. S-au prezentat dovezi şi argumente din Cuvânt care se impuneau singure în faţa conştiinţei; dar minţile oamenilor erau blocate, sigilate împotriva pătrunderii luminii, deoarece ei stabiliseră că este periculos să înlături 'vechile hotare,' deşi nu era vorba de mutat nici măcar o pietricică din vechile hotare; dar ei aveau idei pervertite despre ce înseamnă vechile hotare” (The EGW 1888 Materials, 518).

Care erau vechile hotare? Ascultaţi cum continuă ea pasajul de mai sus:

“Timpul de după 1844 a fost o perioadă de mari evenimente, descoperind ochilor noştri uimiţi curăţirea sanctuarului care se desfăşoară în cer, având o legătură hotărâtă cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ; prima, a doua şi a treia solie îngerească derulând drapelul pe care scria ‘poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.’ Una din pietrele de hotar ale acestei solii era templul lui Dumnezeu, văzut în cer de poporul Său iubitor de adevăr, şi chivotul legământului conţinând legea lui Dumnezeu. Lumina sabatului poruncii a patra strălucea în raze puternice pe cărarea călcătorilor legii lui Dumnezeu. Non-imortalitatea sufletului este o altă piatră de hotar. Nu mai ştiu ce altceva ar putea fi numit piatră de hotar. Toată această agitaţie despre schimbarea pietrelor de hotar este pură imaginaţie” (idem).

Cine era în spatele acestei agitaţii despre schimbarea pietrelor de hotar?

“În acest timp Dumnezeu doreşte să dea lucrării Sale un nou avânt. Satana vede acest lucru, şi este decis să se împotrivească. El ştie că dacă poate amăgi poporul care pretinde a crede adevărul prezent, făcându-i să creadă că lucrarea pe care Domnul doreşte să o facă pentru poporul Său ar fi o mutare a vechilor hotare, şi împotriva căreia ei trebuie să se lupte cu cel mai mare zel, înşelătoria lui va fi plină de succes… Ceea ce este hrană pentru comunităţile noastre, este privit ca ceva periculos, şi care trebuie evitat” (The EGW 1888 Materials, 518).

Nu vi se pare că istoria se repetă cu mare precizie? Oameni cu răspundere din mijlocul nostru nu sunt de acord să ofere comunităţilor noastre solia foarte preţioasă a neprihănirii lui Hristos. Ei se tem că solia va răsturna toate pietrele de hotar pe care este clădită credinţa noastră, şi astfel singura lor reacţie rămâne o împotrivire zeloasă. Dar pe acest drum, ei trebuie să înţeleagă că nu vor putea evita eticheta pe care Dumnezeu a pus-o asupra acestui comportament:

“Bărbaţii din poziţii de răspundere L-au dezamăgit pe Isus. Ei au refuzat binecuvântările preţioase, au refuzat să fie canale de lumină, aşa cum dorea El. Ei au refuzat cunoştinţa pe care trebuiau să o primească de la Dumnezeu, spre a fi lumină şi binecuvântare pentru alţii, şi astfel au devenit canale de întuneric. Duhul lui Dumnezeu este rănit. Inima nu poate fi sensibilizată prin invidie, bănuială rea şi declaraţii mincinoase, iar intelectul este dezechilibrat şi nu poate decide corect asupra unui punct controversat. Atributele lui Satana, când pătrund în suflet, nu se pot armoniza cu adevărul” (The EGW 1888 Materials, 519).

Este posibil să crezi sincer că stai la vechile hotare, şi că eşti gardian la poarta trezoreriei credinţelor sacre, şi totuşi să devii canal de distribuit întuneric, iar adevărul să treacă pe lângă tine fără să te atingă. Poţi păzi cu străşnicie o piatră de hotar, cum este sanctuarul, fără să înţelegi semnificaţia ei spirituală, sau să remarci înaintarea altora în slava ei crescândă.

Noi trăim o perioadă a istoriei cu mult mai complexă decât părinţii noştri de acum un secol. În timp ce poporul doarme liniştit, convins că stă tare la vechile pietre de hotar, unii sunt în stadii avansate de negocieri pentru desfiinţarea frontierelor denominaţionale, în care numitele pietre devin doar componente culturale în patrimoniul religios al bisericilor unite.

Şi la ce mai foloseşte păzirea pietrelor de hotar, dacă ţara a dispărut? Nu mai foloseşte la nimic... dar parcă sună frumos “Staţi la vechile hotare!”

PDF * DOC