Lumină în circumstanțe neprielnice

19 mai 2007 - Gili Cârstea

Episodul tragic al istoriei noastre din 1888 descoperă mai mult decât oricare altele natura teribilă a necredinţei bazată pe idei preconcepute, fragilitatea firii pământeşti de a percepe lucrurile spirituale şi nebunia de a crede că împărăţia lui Dumnezeu poate fi măsurată cu unelte omeneşti.

La câtva timp după Minneapolis, sora White se adresa conducătorilor de la Battle Creek spunând: „Niciodată nu am trecut prin scene de conflict, prin asemenea rezistenţă determinată de împotrivire faţă de adevăr – faţă de lumina pe care Domnul a binevoit să mi-o dea – aşa cum s-a întâmplat de la Minneapolis încoace. De nenumărate ori am simţit nevoia să mă despart definitiv de acest element împotrivitor, dar de fiecare dată Domnul mi-a făcut cunoscut că trebuie să stau la postul datoriei mele şi că El va fi alături de mine” (The 1888 EGW Materials, 620).

În timp ce necredinţa dospea în inima lucrării, Dumnezeu oferea împotrivitorilor dovezi de netăgăduit că lumina este trimisă din cer, şi că este adevăr prezent, necesar bisericii în impasul spiritual în care se afla. Duhul lui Dumnezeu se rostogolea ca un val peste adunările unde solii Domnului prezentau solia neprihănirii lui Hristos, iar declaraţiile Spiritului Profeţiei erau clare, insistente şi categorice:

„Cred fără nicio îndoială că Dumnezeu a trimis adevăr preţios la timpul potrivit prin fraţii Waggoner şi Jones. Îi prezint eu pe aceştia ca fiind infailibili? Spun eu că ei nu vor face o afirmaţie, sau vor prezenta idei care nu pot fi puse în discuţie, sau care nu pot fi eronate? Spun eu aşa ceva? Nu, nu spun aşa ceva. Nu spun aşa ceva despre niciun om de pe pământ. Dar eu spun că Dumnezeu a trimis lumină, şi este cazul să fiţi atenţi cum o trataţi” (idem, 566).

Aici cred că este miezul întregii probleme: „Dumnezeu a trimis lumină, şi este cazul să fiţi atenţi cum o trataţi.”

Situaţia mă duce cu gândul la scena Golgotei, cu Adevărul răstignit între doi tâlhari, iar la poalele crucii vuietul unei lumi ostile Adevărului, lume cu totul nefavorabilă unei alegeri obiective şi sănătoase. Acela era cel mai improbabil loc de pe lume în care cineva să vadă sau să aprecieze dreptatea. Soldaţii romani executau o condamnare la moarte cu răceala şi duritatea caracteristică acelei misiuni.

Reprezentanţii Sinedriului erau acolo să batjocorească lucrarea şi persoana unuia care pretindea că este Mesia, asigurându-se că el nu va reuşi să mai amăgească pe cineva în ultimele momente. Gloata batjocoritoare şi naivă preluase refrenul oficial, punând astfel presiune asupra celui doritor de adevăr. Ucenicii, singurii cunoscători ai realităţii, cei care puteau să aducă o mărturie despre valoarea imensă a Adevărului contestat oficial, se ascundeau prin Ierusalim de frica vinovăţiei prin asociere.

Întrebarea tulburătoare este: Cum a reuşit unul dintre tâlhari, în aceste condiţii vitrege, să vadă lumină şi adevăr în Condamnatul de lângă el? Cum a perceput el corect realitatea, deşi condiţiile erau cu totul neprielnice pentru lumină spirituală?

Situaţia s-a repetat aproape identic la Minneapolis. Domnul a trimis poporului Său „un învăţător al neprihănirii,” care să pregătească biserica pentru succesiunea rapidă de evenimente finale, dar s-a dovedit că aleşii poporului erau acolo pentru a intercepta solia de har abundent, iar delegaţii s-au făcut ecoul tonului de la vârf, batjocorind fără discernământ solia şi pe mesagerii lui Dumnezeu. Un singur suflet stătea acolo tremurând de emoţie şi repetând cu respiraţia tăiată: „Fraţilor, aici este mare lumină.”

Acolo era „începutul luminii îngerului” a cărui slavă urmează încă să lumineze tot pământul cu adevărul despre caracterul lui Dumnezeu. Era marea strigare a îngerului al treilea în toată splendoarea ei. Era ploaia târzie cea aşteptată cu înfocare de generaţii nenumărate. Dar scena era pregătită pentru profunde înşelătorii, aranjată din vreme cu mare subtilitate, încât au fost amăgiţi chiar cei aleşi.

Apelurile din partea lui Dumnezeu erau însă tot mai puternice şi serioase:

„Credeţi că eu, la fel ca cei zece leproşi, am să tac din gură, fără să-mi ridic glasul şi să cânt neprihănirea lui Dumnezeu, slăvind numele Lui? Încerc să vă prezint acest lucru, ca să puteţi vedea şi voi dovada pe care o văd eu, dar se pare că vorbesc în vânt. Cât timp va mai continua această situaţie? Cât timp se vor mai aşeza oamenii din inima lucrării împotriva lui Dumnezeu? Cât timp îi vor mai susţine poporul în această poziţie? Fraţilor, daţi-vă la o parte din drum! Luaţi-vă mâinile de pe chivotul lui Dumnezeu şi permiteţi Duhului Sfânt să vină şi să lucreze cu putere! Eu trebuie să stau la postul datoriei mele. Poate voi cădea, aşa cum a căzut soţul meu, dar trebuie să fac o lucrare pentru Dumnezeu. Trebuie să fac o lucrare pentru veşnicie” (idem, 543).

Timpul prezent, cu pericolele şi amăgirile lui, necesită un devotament asemănător, acelaşi gen de percepţie spirituală în condiţii vitrege şi aceeaşi determinare de a sta la postul datoriei. Neprihănirea lui Hristos continuă să fie dispreţuită, iar fără ea caracterul lui Dumnezeu nu poate fi prezentat corect unui popor flămând şi însetat după neprihănire. Seceta profundă şi prelungită în care ne aflăm este cel mai puternic argument că Baal s-a aşezat în templul lui Dumnezeu „dându-se drept Dumnezeu,” iar poporul nostru şchioapătă serios de ambele picioare.

Dumnezeu a trimis lumină, şi este cazul să fim atenţi cum o tratăm.

 

 

PDF * DOC