Ilie, Ezra și apostazia invizibilă

1 mai 2007 - Gili Cârstea

În chestiuni religioase, starea de încropeală este adulter spiritual. Înseamnă să fii, în acte, împreună cu cineva, dar neoficial să trăiești cu altcineva. Înseamnă să declari că ești al lui Hristos, dar în realitate să te închini diavolului deghizat în Hristos. Diavolul este expert în deghizări. Acesta este numărul care i-a ieșit mereu cel mai bine, și care va fi încoronarea tuturor eforturilor lui de a amăgi pe sfinții ultimei generații: „Se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes 2:4).

Oricât de șocantă ar părea, aceasta este realitatea în care se află biserica rămășiței, iar Cel ce o spune nu este oricine.

Unii au învățat lecțiile istoriei, cunosc bine CV-ul marelui prestidigitator și înțeleg că ultima amăgire va fi o țesătorie de mare finețe. Dar cei mai mulți sunt revoltați până în străfundul inimii de propunerea că ar fi posibil să ne închinăm unui Hristos mincinos, fără să știm.

Și totuși, anumite avertizări serioase ar trebui să ne facă să ne gândim de două ori înainte de a ne revolta. Ascultați:

„Vrăjmașul face pregătiri pentru ultima lui campanie împotriva bisericii. El s-a deghizat atât de bine, încât mulți abia mai cred că el există; cu atât mai puțin pot fi convinși de activitatea și puterea lui uimitoare. Ei au uitat în mare măsură raportul isprăvilor lui trecute; iar când face o nouă mutare, ei nu vor recunoaște că este vorba de vrăjmașul lor, șarpele cel vechi, ci îl vor considera ca fiind prieten, unul care face o lucrare bună” (5T294).

Care este „mutarea” cea mai uimitoare pe care a făcut-o diavolul în istoria noastră denominațională recentă? A stârnit patimile clericale și spiritul de gloată al oamenilor mari din adventism să se opună luminii despre neprihănirea lui Hristos, iar apoi, așezat pe tronul părăsit de Hristos, a preluat lucrarea lui Dumnezeu, dând impresia că totul este bine și că lucrarea avansează normal.

De ce nu a înțeles sora White acel lucru imediat? De ce nu a tras ea alarma, trezind poporul la simțul datoriei lui? Răspunsul se află într-o corectă înțelegere a modului de lucru al diavolului, și a raportului „isprăvilor lui trecute,” pe care vă invit să îl analizăm acum.

Au existat momente cheie în istoria lui Israel când Dumnezeu nu a putut să mai vorbească; mai corect, I S-a luat dreptul de a mai spune ceva, prin insistența cu care poporul își dorea un anumit lucru. Dumnezeu a respectat dorința lor, și astfel profetul zilei pur și simplu a amuțit.

Iată primul exemplu:

După necredința catastrofală de la Cadeș-Barnea, poporul s-a întors în pustie, singur declarându-se nedemn de o patrie mai bună. S-au învârtit 40 de ani „în jurul muntelui,” până a dispărut acea generație de necredincioși incurabili.

Acum Israel se află în valea Sitim, pe malul Iordanului, gata să pășească din nou în Canaanul făgăduit. În timp ce Moise, Caleb și Iosua erau preocupați de campania viitoare, poporul se desfăta în câmpia mănoasă și plăcută, așteptând ordinele de luptă. Nu știau că alții fac planuri pe seama lor.

Balaam nu reușise să blesteme pe Israel, dar știa cum să-l facă să se blesteme singur, iar când poporul se blestemă singur, nici chiar Dumnezeu nu mai poate interveni spre a-l salva.

Sub îndrumarea atentă a lui Balaam, regele Moabit a întins capcana. Numele oficial era „Ziua ușilor deschise,” dar cel neoficial era „Baal-și-Astartea-dau-senzații-garantate-pentru-fraieri-cu-viitor-negarantat.”

Știți istoria. Fetele erau frumoase, moabiții prietenoși, ceremonia fastuoasă, amfitrionul prestigios, vinul de calitate, muzica incitantă, atmosfera vrăjită, închinarea vibrantă. Formula ideală pentru adulter spiritual cu Baal în timp ce te măgulești că servești lui Dumnezeu.

Cei mai importanți oameni din Israel au căzut victimă acelei șmecherii ieftine. Curând apostazia s-a întins în toată tabăra, căpătând proporții naționale. [aici]

În acest moment se ridică o întrebare tulburătoare: De ce nu a văzut Moise la timp capcana? De ce nu l-a tras Domnul de mânecă, avertizându-l de mașinația care se pregătește? Moise era acolo, în tabără. Putea foarte ușor să intervină la timp și să oprească toată nebunia. El era acolo pe post de Spiritul Profeției.

Dar Dumnezeu și Moise tac. Tac profund.

Explicația nu poate fi decât una: Când poporul ales dorește neapărat un lucru, și este hotărât să-l obțină fără să se consulte cu Salvatorul lui, Dumnezeu trebuie să Se dea la o parte din drum și să le respecte dorința. Conform principiului de neschimbat al libertății de alegere. Indiferent de consecințe.

Al doilea exemplu:

Israel se întoarce din captivitatea babiloniană [aici]. Umiliți și pocăiți, deciși să nu mai repete apostazia strămoșilor, ei se așează din nou în țara sfântă, vor să ridice iarăși năruirile din vechime. Au în frunte pe cei mai buni oameni, de o integritate fenomenală, cu un caracter frumos, oameni cu totul dedicați cauzei și lucrării lui Dumnezeu. Numele lor au trezit pasiuni sfinte în sufletele multor generații de tineri ai poporului sfânt. Zorobabel, Neemia, marele preot Iosua, profeții Zaharia și Hagai, alcătuiesc o galerie de campioni ai credinței în fața cărora ne plecăm cu profund respect. Pastorii noștri ar trebui să se simtă onorați și dacă li s-ar permite să șteargă praful de pe vitrina istoriei unde stau expuse chipurile lor. Iar noi, poporul, i-am aplauda și pentru atât, și am considera aceasta un mare privilegiu.

Nu cred că a existat o asemenea echipă de oameni devotați la cârma poporului ales în toată istoria lui Israel. Raportul lor biblic este impecabil. O echipă de aur, pentru un moment de mare răscruce.

Sub călăuzirea lor, treaba mergea bine, șantierul vibra de râvna cu care fiii exilului se ofereau cauzei lui Dumnezeu, iar rezultatele nu întârziau să se vadă, cu toată împotrivirea vrăjmașilor și răilor de vecini. Domnul făcea minuni uluitoare pentru ei, și orice uneltire era transformată în binecuvântare. Într-un cuvânt, biserica strălucea, iar cauza lui Dumnezeu progresa. Aceasta era estimarea oficială, ce se putea observa și ce se putea raporta.

Cum privea cerul starea bisericii aceleia? Vom vedea imediat că Dumnezeu era mut. Mut de groază și de uimire. Obligat să tacă din nou, și vom vedea imediat de ce.

Starea bisericii nu era bună. Deși aparent se bucurau de prosperitate materială și spirituală, în realitate se aflau într-o profundă apostazie. Îngerul bisericii era ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, și nici măcar Spiritul Profeției reprezentat de Zaharia și Hagai nu reușea să vadă depărtarea cumplită de la adevăr. Nici ei, ultima speranță, nu aveau nimic de spus.

Spre rușinea lor, din nou a fost nevoie ca Domnul să trezească spiritul unui împărat păgân, iar acesta să poruncească plecarea lui Ezra la Ierusalim, cu un scop precis:

Tu ești trimis de împăratul și de cei șapte sfetnici ai lui să cercetezi în Iuda și Ierusalim, după Legea Dumnezeului tău, care este în mâinile tale… Oricine nu va păzi întocmai Legea Dumnezeului tău și legea împăratului, să fie osândit la moarte, la surghiun, la o gloabă sau la temniță” (Ezra 7:12-26).

Ezra a plecat. Dar nu a ajuns bine la Ierusalim, și a fost lovit frontal de șocul unei închinări la Baal pe care localnicii nu numai că nu o vedeau și nu o recunoșteau, dar nici măcar nu o visau:

“Poporul lui Israel, preoții și leviții nu s-au despărțit de popoarele acestor țări, și au făcut urâciunile lor, ale canaaniților, hetiților, fereziților, iebusiților, amoniților, moabiților, egiptenilor și amoriților. Căci și-au luat neveste din fetele lor pentru ei și pentru fiii lor, și au amestecat neamul sfânt cu popoarele țărilor acestora. Și căpeteniile și dregătorii au fost cei dintâi care au săvârșit păcatul acesta” (Ezra 9:1-2).

Uimitor, nu? Erau poporul lui Dumnezeu, angajați în cauza Lui, binecuvântați fenomenal în lucrare, conduși de cei mai buni oameni, cu profeți autentici în mijlocul lor, și totuși făceau “urâciunile hetiților, amoniților, moabiților, egiptenilor,” adică închinare la Baal. Și nu doar unii mai lumești, mai liberali, mai… emergenți. Nu. Implicați în apostazia nevăzută erau “preoții și leviții,” “căpeteniile și dregătorii.” Și nu se spune că s-au alăturat și ei de nevoie, din rațiuni politice sau din interese materiale. Raportul spune că ei au fost “cei dintâi” care au săvârșit păcatul acesta. Și nu știau.

Ezra era distrus:

“Când am auzit lucrul acesta, mi-am sfâșiat hainele și mantaua, mi-am smuls părul din cap și perii din barbă, și am stat jos mâhnit… ‘Dumnezeule, sunt uluit, și mi-e rușine, Dumnezeule, să-mi ridic fața spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulțit deasupra capetelor noastre, și greșelile noastre au ajuns până la ceruri’” (Ezra 9:3-6).

De ce profeții Zaharia și Hagai nu și-au ridicat glasul să condamne o apostazie care pe Ezra îl ducea la disperare? Cum este posibil ca ei, profeții Domnului, să nu remarce că “fărădelegile noastre au ajuns până la ceruri”? De ce Ezra le vedea, iar ei, marele preot Iosua, Neemia și Zorobabel nu le vedeau? Cu toții fuseseră captivi în Babilon, intoxicați de cultura mixtă a imperiului. De ce Ezra vedea ceea ce ei nu vedeau?

Avem aici aceeași problemă complicată: De ce a tăcut Dumnezeu? De ce Zaharia și Hagai nu au vorbit nimic despre orbirea colectivă care îi lovise pe toți, de la Zorobabel la ultimul diacon de la vestiare?

Al treilea exemplu:

Adică biserica zilelor de azi. Dintr-un grup de cercetători zeloși ai adevărului, Dumnezeu a ridicat o biserică mondială, care în prezent numără 16 milioane de membri. Binecuvântările Domnului au fost bogate, călăuzirea Sa minunată, realizările glorioase. Oameni valoroși s-au perindat la conducerea generală și locală a bisericii, și ne-am bucurat de prezența unui mesager al Domnului pentru o lungă perioadă de timp, chiar atunci când era mai mare nevoie de el.

Oficial, totul este bine în biserică. Lucrarea misionară câștigă noi terenuri, contribuțiile financiare ale membrilor sporesc de la an la an, școlile denominaționale se înmulțesc, iar universitățile adventiste prosperă. Mai apare câte o mică problemă administrativă, unii se mai supără, ne critică și ne părăsesc; mai pierdem câte un spital, ne mai aliem cu vecinii să ne apărăm drepturile, mai intrăm în politică să se vadă că avem și noi ceva de spus, dar, în general, lucrarea lui Dumnezeu avansează, și așteptăm să vină Domnul, atunci când o socoti El că este vremea. Până acum nu a fost vremea.

Dacă este așa, de ce ar fi nevoie să trimită Dumnezeu pe Ilie, sau un sol “în duhul și puterea lui Ilie”? Așa cum știm, Ilie nu a murit, ci a fost luat la cer ca un exemplu pentru sfinții ultimei generații, și care sfinți ar trebui să-și dea seama că la cer vor pleca doar oameni care vor avea discernământ să facă deosebirea între Hristos și Baal. Dacă Ilie ar avea permisiunea să ne trimită un e-mail, unde l-ar trimite, și ce ar spune bisericii noastre?

Dacă nu și-a schimbat între timp obiceiurile, sigur s-ar adresa comitetului CG, sau direct fratelui Paulsen. Și dacă și-a păstrat percepția spirituală, ne-ar uimi teribil să ne spună că ne închinăm unui Hristos fals și nu știm? Vă dați seama, ar fi jenant pentru el să încerce să ne măgulească, mângâindu-ne pe creștet pentru realizările noastre, deoarece el, chiar dacă nu ar vedea realitatea, știe bine opinia Martorului Credincios, și nu ar risca să intre în conflict cu Duhul lui Dumnezeu.

Ce ar face Ezra dacă ar putea veni cumva în biserica noastră? Și-ar smulge din nou părul din cap, uluit și plin de cutremur văzând pasivitatea cu care facem lucrarea lui Dumnezeu ca și când nimic nu s-a întâmplat? Am avea curajul să-l acuzăm că este amăgit de diavolul, că batjocorește pe unșii Domnului? I-am arunca în față că noi trudim la carul evangheliei, iar el bagă bețe în roate?

Poporul nostru se află, cam demult, la o intersecție. Avem două opțiuni, confruntați cu solia Martorului Credincios: Putem reacționa precum Ahab și preoții lui la solia lui Ilie, sau putem răspunde precum Zorobabel, Neemia și Iosua la solia lui Ezra.

Dar indiferent cum vom răspunde, nu vom putea contesta adevărul că și Ezra și Ilie au fost trimiși la poporul lui Dumnezeu deoarece biserica se închina fără discuție la Baal, dar nu știa.

Cât vom mai șchiopăta de ambele picioare?

Da, este bine să strigăm la Dumnezeu “în același timp, pentru același lucru,” dar lucrul de care avem nevoie acum nu este Ploaia Târzie, ci venirea urgentă a lui Ilie și a lui Ezra în acest popor, să ne deschidă ochii, ca să putem fi vindecați.

Fără Ilie și Ezra, orice petiție pentru Ploaia Târzie nu face decât să ne expună unor amăgiri din care nu ne va mai putea scoate niciun profet.

Dar Ilie și Ezra tac. De mult timp.

De ce oare?