O judecată pripită

Joi, 16 februarie 2007 - Gili Cârstea

Cum să calce legea fără să suporte consecinţele a fost, şi este încă, visul oricărui criminal. Elitele fărădelegii s-au simţit mereu provocate de arta supremă a crimei perfecte. Analele istoriei înregistrează cazuri celebre de crime cu autor necunoscut, pe care anchetatori pasionaţi le cercetează cu mare interes.

Tema marii controverse dintre Hristos şi Satana descoperă şi ea un câmp de analiză extrem de vast despre cauzele marilor nimiciri planetare. Din păcate, biserica rămăşiţei nu este interesată de acest subiect, deoarece ea socoteşte că vinovaţii au fost corect identificaţi, iar dosarele au fost închise.

Potopul? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Sodoma şi Gomora? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Uza? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Armata siriană de 180.000 de oameni? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Măcelurile provocate de Israel sau împotriva lui? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Nadab şi Abihu? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

David şi numărătoarea poporului? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Moartea lui Irod? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Anania şi Safira? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

Distrugerea Ierusalimului? Vinovat Dumnezeu, caz închis.

În contextul acestei discuţii, eu aş defini altfel misiunea lui Mesia: Omul Isus Hristos a venit să redeschidă dosarele în procesul lui Dumnezeu, să pună în lumină concordanţa perfectă dintre cerinţele legii şi faptele lui Dumnezeu. În acest context ar trebui văzute afirmaţiile Sale, precum: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată” (Ioan 9:39), sau „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea” (Ioan 3:17).

Dacă El a venit în lume „pentru judecată,” dar nu „ca să judece lumea,” atunci singura explicaţie acceptabilă rămâne aceea că misiunea Lui a fost să depună mărturie în cazurile asupra cărora poporul lui Dumnezeu, fără nicio anchetă serioasă, acceptând o judecată pripită, a declarat pe Dumnezeu vinovat în cazurile marilor nimiciri planetare.

„Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). Care erau acele lucrări pe care Fiul le-a nimicit? “Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă” (GC 569).

Nu este greu să observăm astăzi care au fost roadele acelui „efort permanent” al diavolului: Întreaga omenire crede că Dumnezeu este deasupra legii, şi că El are libertatea, în situaţii de urgenţă, să calce legea fără să devină nelegiuit. Aceasta este viziunea multora despre dreptatea divină.

Recent, un prieten care socoteşte că Dumnezeu este deasupra legii încerca să mă convingă că Dumnezeu are la dispoziţie infinite variante de a rezolva o problemă, şi că El nu este legat de viziunea noastră limitată despre lege.

Cu siguranţă, aşa este. Dar dacă El are infinite variante, cum se face că suntem dispuşi să credem că El va folosi variante ce ţin de nelegiuire, de călcarea legii, dar nu suntem dispuşi să acceptăm că El are infinite variante în spectrul larg al neprihănirii? Ca în cazul concret de suicid asistat divin, despre care vorbeam zilele trecute. De ce să-i facă bine bătrânei omorând-o, dacă avea la dispoziţie infinite variante ale neprihănirii? El putea să-i dea o permanentă stare de euforie; putea să o vindece perfect; putea să o reconstruiască radical, aducând-o la vârsta de 20 de ani; putea chiar să o ia la cer, precum i-a luat pe alţii. Dar nu, toate acestea erau variante inacceptabile, cu mult inferioare soluţiei simple şi eficiente care este omorul.

Prin comportamentul şocant şi învăţătura absurdă pentru teologia vremii, Fiul Omului a declarat că omenirea a acceptat o judecată pripită în cazul Tatălui Său, şi astfel ne-a provocat să redeschidem dosarele istoriei.

„Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:25).   

Oh, ce agonie ar trebui să producă acest singur verset în biserică... Ce „amarnic” ar trebui să plângem pe Cel pe care L-am străpuns (Zah 12:10-11) prin acuzaţiile noastre prosteşti. În timp ce neprihănitul nostru Tată este încătuşat şi condamnat pentru toate crimele istoriei, diavolul este în libertate, îmbarcând întreaga omenire în trenul groazei, perfecţionându-şi arta prin care poate călca legea fără să suporte consecinţele.

„De ce oare poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruiesc în înşelătorie, şi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu?” (Ier 8:5).

 

 

 

PDF * DOC