Suicid asistat divin
și amendamentele la legea lui Dumnezeu

Joi, 8 februarie 2007 - Gili Cârstea

Conversaţia adventistă despre caracterul lui Dumnezeu continuă, cu argumente pro şi contra la necesitatea sau dreptul lui Dumnezeu de a lua viaţa unor persoane în anumite împrejurări. Ascultaţi un segment din acest dialog, derulat pe un forum adventist:

***

- Tu spui că Dumnezeu e iubitor tocmai prin faptul că nu nimiceşte pe nimeni, şi că îi dă o şansă diavolului să arate ce poate face „de capul lui.” Te-ai gândit că pot fi cazuri în care Dumnezeu, tocmai prin faptul că alege să nimicească, să fie mai iubitor şi mai drept decât dacă ar alege să nu facă asta? Dacă El pune capăt suferinţei unui om aflat în chinuri mari, „luând-o înaintea” Legii care l-ar osândi pe omul acela la moarte, nu este El mai iubitor şi mai înţelept? Dacă El alege să îi adoarmă pe copiii despre care a vorbit Ellen White, înaintea evenimentelor finale, nu este El mai iubitor faţă de ei?

- Cu doi ani în urmă, vizitam în sabat o băbuţă catolică, singura cu care vorbeam despre Domnul. Aşa am aflat că vecina ei de 60 de ani avea un caz sfâşietor în familie. Mama acestei doamne, în vârstă de 93 de ani, se chinuia cumplit, într-o stare vegetativă, de 12 ani. Nu mai vorbea, nu mai auzea, nu se mai mişca, nimic. Am fost atât de impresionat de cazul ei, încât am hotărât să mă duc să o văd şi eu, că doar stătea alături. Când am intrat în casă şi am văzut-o pe bătrână, m-am înfiorat. Avea răni de 5 cm adâncime peste tot pe corp, din care ţâşnea sângele. Avea mănuşi, deşi era vară, şi asta ca să nu se scarpine. Gemea continuu. De fapt, ăsta era singurul lucru pe care îl făcea. Când am văzut-o, mi-au dat lacrimile instantaneu. Doamna de 60 de ani m-a întrebat dacă chiar aşa de mult mă doare ceea ce văd... iar eu am întrebat-o dacă s-a rugat vreodată la Dumnezeu ca acesta să-i scurteze suferinţele mamei ei şi să moară. Iar ea mi-a răspuns că se roagă aşa de 12 ani, dar niciun răspuns de la Dumnezeu.

Atunci i-am spus că mă voi ruga şi eu zi de zi, şi că de data asta se va întâmpla ceva, pentru că mie ÎNTOTDEAUNA mi-a răspuns Dumnezeu la rugăciuni. Mi-a mulţumit, deşi nu mai credea în minuni. M-am rugat zi de zi timp de 3 săptămâni şi... nimic. Până când într-o zi de marţi, zi de lucru, m-am hotărât să şi postesc pentru acest caz, ca Domnul să intervină. Răspunsul: când am fost sabatul următor în vizită la băbuţa mea, m-a anunţat că vecina ei de 93 de ani murise. Când a murit? a fost întrebarea imediată. Iar răspunsul a venit ca o alinare şi o încurajare pentru credinţa mea: MARŢI.

Aşadar, după 12 ani de chin cumplit al acestei fiinţe omeneşti, la doar trei săptămâni de rugăciune pentru ea, şi chiar în ziua în care am postit cerându-I Domnului concret ca să ia viaţa acelei femei sărmane, ea a murit. Ar fi culmea acum să afirm că m-a ascultat Satana, când eu am fost atât de sincer în scopul meu. Da, Dumnezeu a luat viaţa acelei femei. Dumnezeu va lua viaţa copiilor despre care vorbeşti; în astfel de cazuri, da, este El (sublinierile autorului).

***

Concepţia aceasta, larg răspândită în adventism, este supusă aceloraşi obiecţiuni legate de orice model despre nimicire: Legea are nevoie de amendamente. Dacă apar situaţii excepţionale, legea poate fi călcată. Dacă se impun motivaţii morale nobile, legea poate fi ocolită. Dacă prin călcarea legii dragostea străluceşte mai tare, acţiunea este legitimă.

Cine este persoana îndreptăţită legal să aducă amendamente constituţiei universale? Dumnezeu, dătătorul legii, nu a adus absolut niciun amendament, chiar dacă pentru aceasta a trebuit să plătească cu viaţa. Un amendament la legea morală ar fi un şoc tectonic în marea controversă, deoarece ar justifica pretenţia diavolului că revolta lui are un fundament serios. Cine îşi asumă riscul să sugereze amendamente la legea lui Dumnezeu? Dumnezeu a fost clar la acest subiect:

„Legile împărăţiei lui Hristos nu pot fi alterate; ele au temelia în chiar caracterul Său neprihănit şi neschimbător. Niciunul dintre preceptele Lui nu poate fi slăbit sau alterat, oricât de puţin. Cerul şi pământul vor trece, înainte ca o frântură de slovă din lege să cadă. Nu pot fi aduse amendamente la legea lui Dumnezeu; căci ‚legea Domnului este desăvârşită, convertind sufletul.' Dacă vocea celei mai înalte autorităţi ar anunţa un amendament, sau o adăugare la legea lui Dumnezeu, în oricare adunare legislativă umană, un astfel de anunţ ar fi înregistrat în cărţile din cer ca trădare. El ar fi aşezat pe aceeaşi listă cu pretenţiile pline de încumetare ale marelui rebel gonit din cer” (RH 26 martie 1895).

„Controversa care a început în ceruri urma să fie continuată pe pământ. Mult urma să fie implicat în această controversă. Interese vaste erau în joc. În faţa locuitorilor cerului trebuia să se răspundă la întrebarea: Este legea lui Dumnezeu imperfectă, având nevoie de amendamente, sau abrogată? Sau este imutabilă? Are nevoie guvernarea lui Dumnezeu de schimbare, sau este stabilă?” (ST 27 aug 1902).

În lumina acestor principii, să analizăm experienţa prezentată la începutul acestui articol.
Avem o persoană grav bolnavă, în suferinţă cumplită de doisprezece ani. Fata ei roagă pe Dumnezeu să facă ceva, să-i aline suferinţa cumva, sau chiar să-i suprime viaţa, dar nimic. Niciun răspuns. Acum vine în vizită fratele nostru, şi este profund mişcat de spectacolul crud pe care îl descoperă.

Prima întrebare: Dumnezeu nu a fost mişcat de grozăvia acelei boli în toţi aceşti ani? A stat impasibil, rece, insensibil, aşteptând vizita salvatoare a fratelui nostru? În timp ce Se face că nu aude rugăciuni fierbinţi adunate în 12 ani, acum îşi schimbă atitudinea. A apărut cineva cu o credinţă mai puternică, autentică. Trec trei săptămâni de insistenţe, dar nimic. Dumnezeu nu aude. Acum fratele supralicitează, hotărând să postească, spre a-L determina pe Dumnezeu să acţioneze. Marţi este ziua decisivă. Acum ori niciodată. Va răspunde Dumnezeu cererii serioase de a se pune capăt acestei teribile suferinţe?

Cererea era făcută în termeni fără echivoc: „Am postit cerându-i Domnului concret ca să ia viaţa acelei femei sărmane.”

“Să ia viaţa acelei femei sărmane”? Cum este posibil să ceri Creatorului, Dătătorului vieţii, Restauratorului, să calce legea, să-Şi nege caracterul, şi să omoare? A lua viaţa cuiva înseamnă a omorî, a ucide, indiferent care sunt motivele.

Dar fratele nostru este convins că scopul scuză mijloacele, că legea poate fi ocolită spre a uşura suferinţele cumplite ale unei persoane. El se roagă insistent, aşteptând să se producă minunea eutanasiei indirecte, divine.

Evident, el ştie că legea divină l-ar condamna dacă i-ar pune el însuși bătrânei perna peste faţă, sau dacă i-ar turna otravă în paharul cu apă. Nu doreşte să aline suferinţa femeii riscându-şi mântuirea sau libertatea. Dar dacă ar rezolva problema indirect? Dacă s-ar găsi cineva care este deasupra legii, sau pe care nu ar îndrăzni nimeni să-L acuze?

El pare să spună astfel: „Doamne, Tu ştii că eu nu am voie să omor, indiferent de motiv. Dar Tu poţi face orice. Nu vrei să dai o mână de ajutor? Omoar-o Tu pe sărmana femeie, şi toată lumea va fi mulţumită: Eu capăt convingerea că Tu răspunzi la rugăciune, bătrâna scapă de chin, iar fata ei va cunoaşte astfel credinţa adevărată şi puterea Ta. Te rog, în numele lui Hristos, omoar-o! Amin.”

O rugăciune stranie, nu?

El avea şi alte variante la dispoziţie. De exemplu: „Doamne, n-ai putea Tu să-i alini durerile?” Sau: „Tată, prin puterea Ta creatoare, vindecă această sărmană fiinţă, ca să cunoască toţi iubirea Ta insondabilă.” De ce a apelat el la Domnul Vieţii să producă moartea? A te ruga la Dumnezeu să producă moarte este la fel de eficient ca a te ruga la Satana să producă viaţă.

Şi totuşi, miracolul s-a produs. Bătrâna a murit exact în ziua postului.

Cine a răspuns? Fratele nostru crede că Dumnezeu. Argumentul? „Am fost sincer, aşa că nu putea răspunde Satana.”

Să dăm puţin la o parte faldurile şi să privim marea controversă în acest caz. Satana, “autorul păcatului şi al urmărilor lui” (DA 460), produsese acestei persoane o lungă şi grea suferinţă, şi avea autoritate asupra situaţiei (conform principiului că cei ce nu se află sub protecţia deplină a lui Dumnezeu, se află sub controlul total al diavolului). El spera să o fructifice cumva în avantajul lui, şi iată că după 12 ani se iveşte ocazia nesperată. Un membru al poporului ales, care ar fi trebuit să cunoască adevărul despre lege, vine cu o propunere fantastică: Va cere lui Dumnezeu o intervenţie de nimicire, spre binele pacientei şi familiei. Superb! Jocul era acum pe teritoriul fermecat al diavolului, căci se invoca o acţiune incompatibilă cu caracterul şi faptele lui Dumnezeu.

Tatăl nostru ceresc este pus acum într-o poziţie imposibilă, iar diavolul are toate argumentele de partea lui: „Aceşti oameni Te roagă arzător să le răspunzi, chiar Te constrâng să intervii, apelând la greva foamei. Ce faci, nu-Ţi pasă nici de închinătorii Tăi? Aştepţi să-şi facă tăieturi pe corp, să se biciuiască, spre a le răspunde? Ei te invocă pe Tine pe post de nimicitor, deşi mă acuză pe mine de asemenea obiceiuri rele. Ce zici, nu Te tentează rolul de salvator prin nimicire? Ei spun că aşa ceva este legitim, şi chiar iubitor. De ce nu le faci bucuria de a răspunde?”

Dar Dumnezeu tace, aşa cum a tăcut atunci când alţi membri ai poporului Său declarau înaintea lumii: „Dacă n-ar fi un făcător de rele, nu l-am fi dat noi în mâinile tale.” El nu poate interveni, deoarece nu are jurisdicţie în domeniul nimicirii.

Diavolul discută cu ai lui: „Este marţi? A început postul? Perfect. Este timpul să validăm printr-o minune credinţa că Dumnezeu omoară atunci când nu mai există nicio şansă de salvare, şi că o face motivat de iubire pentru făpturile Sale.” Demonul de sector primeşte ordinul şi execută misiunea întocmai şi la timp.

Acest episod trist ne ajută să înţelegem un principiu pe care alte generaţii nu l-au înţeles: Atunci când o minciună este confirmată pe baza unei minuni, ea devine imbatabilă şi este aproape imposibil să mai scapi din capcana aceasta. De aceea Dumnezeu nu doreşte să confirme nici măcar adevărul pe baza minunilor, cu atât mai puţin minciunile.

Dar aşa se întâmplă când ne luăm privirile, chiar şi pentru o clipă, de la Exemplul şi Modelul nostru divin. Nu am fost noi avertizaţi că niciun adevăr nu poate fi înţeles corect fără lumina care străluceşte de la Calvar? Cum a procedat Hristos când a fost pus în situaţii asemănătoare?

Domnul nostru nu S-a rugat niciodată ca Tatăl să intervină spre a curma viaţa cuiva. Da, a fost şi El permanent faţă în faţă cu boala, suferinţa şi moartea, dar El ştia că ele sunt „lucrarea unei puteri potrivnice. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul” (MH 75). Cum ar suna din gura Lui o astfel de cerere: “Tată, Mi se rupe inima pentru femeia aceasta chinuită de Satana 18 ani; dă-i Tu odihna cea de veci şi scap-o de suferinţă” (Luca 13:11-16)?

Altădată a fost confruntat cu un spectacol oribil. Doi sărmani, care crezuseră că viaţa este un carnaval, ajunseseră complet sub stăpânirea demonilor, care experimentau pe ei tot felul de inovaţii. Cei doi erau într-o stare de degradare finală. Cum a folosit Hristos puterea lui Dumnezeu? A invocat El o intervenţie de suicid asistat divin? Pentru cei doi, ca şi pentru locuitorii îngroziţi din zonă, moartea demonizaţilor ar fi fost o mare binecuvântare, un gest iubitor şi plin de milă, cu totul legitim. Dar Hristos a demonstrat prin cuvânt şi faptă că Dumnezeu este Restauratorul, iar Satana este nimicitorul. Totdeauna. Fără excepţie. Fără amendamente la lege.

Morala acestui caz trist?

1. Când eşti dispus să accepţi amendamente la legea lui Dumnezeu, diavolul te face şah mat în trei mutări înainte să-ţi dai seama că a început meciul.

2. Atunci când este însoţită de minuni, o credinţă devine imbatabilă, oricât de falsă ar fi ea.

 

 

PDF * DOC