Întoarcere la nimic

Marți, 6 februarie 2007 - Evelyn Mangâru

Atunci când este prezentată ideea că nu Dumnezeu este autorul nimicirilor finale, unul din contra-argumentele aduse de aceia care resping această idee este că nu ar fi în interesul lui Satana să îi distrugă pe supuşii săi. Susţinătorii acestui argument pornesc de la premisa că istoria păcatului ar putea continua la nesfârşit dacă Dumnezeu nu ar interveni ca să îi pună capăt.

Temelia unui astfel de concept este şubredă, pentru că nu se ţine cont de natura autodistructivă a păcatului. Ca să putem înţelege corect ce stă la baza evenimentelor finale descrise în profeţii este obligatoriu să luăm în calcul faptul că păcatul, în sine, nu are viaţă şi nu poate oferi viaţă. El reprezintă chiar contrariul – lipsa vieţii care se găseşte în neprihănirea lui Dumnezeu. Omul care în final va alege să rămână lipit de păcat, va trebui să suporte cursul natural al păcatului – dispariţia, neantul, nimicul. Pentru că păcatul aceasta este – lipsa neprihănirii, lipsa oricărui bine, lipsa vieţii, şi până la urmă inexistenţa, nimicul.

„Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri potrivnice. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul” (Divina vindecare 75).

Păcatul se comportă ca nişte celule canceroase. Neîmpiedicate, se multiplică până când distrug toate ţesuturile normale aflate în raza lor de acţiune – fiinţa în întregime – dispărând ele însele odată cu organismul pe care l-au invadat. Celula canceroasă nu este atât de „inteligentă” încât să prezerve trupul în care s-a instalat. Dacă ar face acest lucru, nu ar mai fi o celulă distructivă, malignă, şi-ar contrazice propria-i natură.
Nu putem afirma despre păcat că se poate perpetua la nesfârşit decât dacă nu am înţeles cu ce se ocupă păcatul. Este ca şi cum am spune că flagelul morţii se plimbă pe pământ fără să ucidă pe nimeni pentru că vrea să îşi prezerve la nesfârşit „materialul de lucru.”

Păcatul ucide. Păcatul luptă cu înverşunare împotriva sursei vieţii, împotriva lui Dumnezeu, şi oricine se alipeşte de păcat, refuzând oferta de har a Tatălui ceresc, va trebui lăsat la un moment dat să împărtăşească soarta păcatului pe care şi-a ales-o – dispariţia. Din nimic am fost creaţi şi în nimic urmează să ne întoarcem atunci când decidem definitiv şi irevocabil că nu ne place scopul pentru care am fost creaţi

Şi cine ar putea trece peste decizia unor fiinţe care au fost pe deplin libere să aleagă, în perfectă cunoştinţă de cauză? Nici chiar Dumnezeu.

 

 

PDF * DOC