Robi, prieteni și suveranitatea lui Dumnezeu

Luni, 5 februarie 2007 - Gili Cârstea

Toţi bărbaţii credinţei au considerat că este un privilegiu, o înaltă cinste, să fie numiţi robii, slujitorii Dumnezeului Cel Atotputernic. Ei au văzut această titulatură din perspectiva principiilor neprihănirii, în care libertatea este elementul suprem, iar legea garantul acestei libertăţi. De aceea unii au şi numit-o „legea desăvârşită a libertăţii.” Nimeni nu a sugerat că Dumnezeu doreşte sclavi, o adunătură de indivizi cu drepturi restrânse, peste care să domnească fără să dea socoteală cuiva.

Chiar în zilele noastre este mult apreciată, dorită şi cultivată această relaţie Domn-slujitor. Cine nu s-ar bucura să audă, la sfârşitul luptei, invitaţia glorioasă: „Bine, rob bun şi credincios... intră în bucuria stăpânului tău” (Mat 25:23).

Acest limbaj al Scripturii a creat însă o serioasă deformare în mentalitatea noastră despre caracterul lui Dumnezeu. Mulţi îşi închipuie că guvernarea divină este o dictatură pioasă, mascată, iar fiinţele create se află într-o relaţie de servitudine, subordonare şi control autoritar din partea lui Dumnezeu. Şi pentru că nu există alternativă la o aşa ordine cerească, ei o primesc cu bucurie, se supun regulilor şi astfel au garanţia vieţii veşnice într-o împărăţie a păcii. De aici ideea larg răspândită că Dumnezeu este deasupra legii, şi are dreptul să facă orice doreşte fără să dea socoteală cuiva.

Nu demult discutam aici cazul cărturarului nostru care se desfăta într-o astfel de robie greşit înţeleasă. El spunea: „Ce mă interesează pe mine caracterul lui Dumnezeu? El poate fi un criminal, un terorist, dar atâta timp cât îmi oferă mântuire, viaţă veşnică, eu sunt mulţumit.” Simplu, nu? Ce mă interesează pe mine ce face Stăpânul? Ce treabă am eu să discut acţiunile Lui? Cine m-a chemat pe mine să analizez moralitatea Creatorului?

Pare o poziţie înţeleaptă, şi pe care o îmbrăţişează mulţi teologi ai bisericii; doar aşa se explică dezinteresul lor pentru solia 1888, care propunea o prezentare „mai proeminentă” a lui Hristos.

Interesant, exact atunci când le vorbea despre viţă şi mlădiţe, Domnul Hristos produce o revoluţie în mentalitatea despre relaţia stăpân-rob a acestei generaţii, pe care o cultivau şi ucenicii atunci. Viţa este preţuită pentru roadele ei, produse de mlădiţe. Buturuga nu are altă valoare, şi nu este folositoare decât atâta timp cât hrăneşte mlădiţele. Ea trudeşte din greu să ofere viaţă, doar pentru ca mlădiţele să poarte roada binecuvântată. În acest context vine declaraţia uluitoare, care ar trebui să motiveze relaţia noastră cu Hristos: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15).

Aceasta este frontiera dezbaterilor contemporane despre caracterul lui Dumnezeu.

Robii nu ştiu ce face stăpânul lor. Ei nu sunt interesaţi de viaţa lui, de suferinţele sau încurcăturile lui. Nu ştiu ce se petrece în familia lui, în lumea lui, în sufletul lui. Atâta timp cât primesc raţia de hrană şi adăpostul pentru noapte, ei sunt mulţumiţi. Stăpânul poate fi un individ decent sau un criminal, un respectabil om de afaceri sau un terorist, pentru ei aceste lucruri sunt irelevante.

Hristos a spulberat această convenabilă letargie laodiceană. „Nu vă mai numesc robi.” Noua Lui familie aflase ce face Tatăl; şi implicit, ce nu face Tatăl. Ucenicii erau martori ai unor descoperiri greu de suportat pentru poporul ales. Ei vedeau că Tatăl este Slujitorul tuturor, Cel care spală pe picioare, hrăneşte şi vindecă pe păcătoşi. Când este insultat, Tatăl nu aruncă foc din cer. Când este gonit, pleacă fără să ameninţe. Când este asuprit, nu răspunde cu violenţă. Când este arestat, nu scoate sabia. El făcea bine păcătoşilor şi ajuta pe romani, comportament cu totul inacceptabil în biserica acelei vremi.

„Vă numesc prieteni.” Prietenii au aflat despre situaţia teribilă în care a fost pus Dumnezeu de rebeliunea lui Satana. Ei ştiu de campania mincinoasă dusă împotriva prestigiului şi bunului nume al Tatălui. Ştiu de operaţiunile secrete prin care Dumnezeu este făcut să pară un tiran. Ei înţeleg originea violenţei, ştiu cine este Nimicitorul şi cine este Vindecătorul. Ei înţeleg motivul pentru care biserica nu vede natura ucigaşă a păcatului, şi maniera în care este manipulată credinţa despre suveranitatea lui Dumnezeu. Prietenii lui Hristos nu pot fi păcăliţi de eforturile ridicole prin care Mielul lui Dumnezeu este prezentat ca un balaur.

Deşi perspectiva migrării de la statutul de rob la cel de prieten provoacă insomnii multora din biserică, nimic nu poate împiedica vestirea unui adevăr al cărui timp a sosit.

Este timpul să aflăm şi să spunem bisericii ce face şi ce nu face Prietenul nostru, înainte ca acest popor să fie confruntat cu decizia teribilă: „Efraim s-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace” (Osea 4:17).

 

PDF * DOC