Un diagnostic corect pentru suferința planetei

Sâmbătă, 3 februarie 2007 - Gili Cârstea

Fără îndoială, Planeta Pământ are febră, iar repetatele ei crize de tuse îngrijorează pe tot mai mulţi oameni. Savanţii se străduiesc să pună un diagnostic corect, iar cele mai multe propuneri converg către ideea că suferinţa provine de la tratamentul abuziv la care a fost supusă de către locuitorii ei.

Teama că suferinţa ei s-ar putea agrava până acolo încât să pună în primejdie civilizaţia umană a declanşat în ultima vreme un elan surprinzător în societate. Peste tot apar asociaţii, organisme şi comitete motivate de urgenţa salvării planetei. Toţi vor să participe la ridicarea unei societăţi mai bune, mai stabile, mai prietenoase faţă de mediu.

Bisericile creştine s-au prins şi ele în acest joc al salvării planetei, convinse că pacea şi bunăstarea socială obţinute printr-o întoarcere masivă la religie ar putea aduce o însănătoşire autentică a planetei. Controlorii religioşi vor să activeze imensa reţea de comunităţi locale – prezente oriunde pe glob şi adunând oameni din orice credinţă – şi să facă din ea unealta principală pentru ridicarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Biserica rămăşiţei este singura grupare care ar trebui să ştie că acestea sunt planuri irealizabile, iar iluziile generate de ele vor duce milioane de oameni la dezastru. Am spus “ar trebui să ştie” deoarece ea a fost ridicată de Dumnezeu pe scena istoriei spre a comunica lumii că Planul pentru salvarea civilizaţiei nu este decât o mare înşelătorie ce urmăreşte izgonirea definitivă a lui Dumnezeu de pe pământ. Dar ea se poartă ca şi când nu ar şti acest lucru, vorbeşte ca şi când nu ar şti acest lucru, şi se angajează alături de lume în tot felul de proiecte pentru ridicarea unei “lumi mai bune.” Tonul a fost dat de strategia globală a bisericii, prezentată ca fiind “unitate, creştere, viaţă mai bună.”

Scriptura are o altă viziune despre febra şi desele frisoane ale planetei Pământ. Aflată de milenii sub guvernarea nelegiuirii, ea şi-a pierdut demult capacitatea de a susţine viaţa. Ceea ce o împiedică încă să cadă în comă profundă este o acţiune miraculoasă, din afara ei, descrisă în Apocalips 7. Acolo, patru îngeri, plasaţi în cele patru puncte cardinale, au primit însărcinarea să păstreze planeta conectată la aparatele de supravieţuire. Ei fac eforturi uriaşe să păstreze o minimă normalitate, în ciuda acţiunilor criminale ale locuitorilor ei, dar uneori lucrurile par a fi cu totul scăpate de sub control. Acei îngeri parcă au ajuns la capătul puterilor, convinşi că omenirea nu mai poate fi mult timp împiedicată să meargă pe drumul ei.

Dar cei patru măreţi susţinători ai planetei primesc un ordin urgent de la Cartierul General: “Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Apoc 7:3). Ordinul este adus de “un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu,” iar lucrarea lui este detaliată în scrierile profetului Ezechiel:

“Slava Dumnezeului lui Israel s-a ridicat de pe heruvimul pe care era, şi s-a îndreptat spre pragul casei; şi el a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina din in şi care avea călimara la brâu. Domnul i-a zis: ‘Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo. Iar celorlalţi le-a zis, în auzul meu: ‘Treceţi după el în cetate, şi loviţi; ochiul vostru să fie fără milă, şi să nu vă înduraţi! Ucideţi, şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de niciunul din cei ce au semnul pe frunte! Începeţi însă cu Locaşul Meu cel Sfânt!’ Ei au început cu bătrânii care erau înaintea Templului” (Eze 9:3-6).

De ce oare nu este biserica impresionată de teribila lucrare a acelui înger “care avea pecetea viului Dumnezeu”? De ce se angajează ea în tot felul de proiecte naive pentru salvarea lumii, în timp ce este complet dezinteresată de evenimentul tectonic – sigilarea – care este deja mult întârziat?

Ezechiel prezintă starea poporului lui Dumnezeu imediat înainte de sigilare, iar descrierea este cutremurătoare:

„’Fiul omului, ia sapă în perete!’ Am săpat în zid, şi iată că era o uşă. Şi mi-a zis: ‘Intră şi vezi urâciunile cele rele pe care le săvârşesc ei aici!’ Am intrat şi m-am uitat; şi iată că erau tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase, şi toţi idolii casei lui Israel, zugrăviţi pe perete de jur împrejur. Înaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni din bătrânii casei lui Israel, în mijlocul cărora era Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea o cădelniţă în mână şi se înălţa un nor gros de tămâie. Şi El mi-a zis: ‘Fiul omului, vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri? Căci ei zic: Nu ne vede Domnul; a părăsit Domnul ţara aceasta!’ Şi mi-a zis: ‘Vei mai vedea şi alte urâciuni mari pe care le săvârşesc ei!’ Şi m-a dus la intrarea porţii Casei Domnului dinspre miazănoapte. Şi iată că acolo stăteau nişte femei, care plângeau pe Tamuz. Şi El mi-a zis: ‘Vezi, fiul omului? Vei mai vedea şi alte urâciuni mai mari decât acestea!’ Şi m-a dus în curtea dinăuntru a Casei Domnului. Şi iată că la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu dosul întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit. Şi El mi-a zis: ‘Vezi, fiul omului? Este prea puţin oare pentru casa lui Iuda că săvârşesc ei urâciunile pe care le săvârşesc aici? Trebuia să mai umple şi ţara cu silnicie şi să nu înceteze să Mă mânie?’” (Eze 8:8-17).

Observaţi vă rog frecvenţa cu care se repetă expresia “urâciuni,” şi remarcaţi legătura ei cu avertizarea că poporul acesta îşi va închide singur uşa harului aducând “urâciunea pustiirii” în locul sfânt – cine citeşte să înţeleagă.

În acest pasaj avem o descriere fascinantă a pervertirii credinţei lui Israel; tot ce practicau ei la templu, în numele Dumnezeului adevărat, nu era decât spiritualitate babiloniană. În loc să plângă pe Mielul lui Dumnezeu, femeile plângeau pe Tamuz, fiul lui Nimrod, zeul-soare. Bătrânii lui Israel, care trebuiau să fie garanţii credinţei adevărate, tămâiau idolilor aduşi în templu sub mantaua eclesiastică. Erau acolo idolii tuturor popoarelor din jur, alături de “idolii casei lui Israel” expuşi “pe perete de jur împrejur.” Afară, la uşa templului, alţi oameni din poporul ales stăteau cu faţa spre răsărit şi se închinau soarelui, iar profetul observă amănuntul că ei întorseseră spatele templului Domnului. Acesta era poporul lui Dumnezeu, şi nu Babilonul.

Nu sunt acestea şi realităţile credinţei noastre? În timp ce sacrificiul imens al Mielului lui Dumnezeu este complet necunoscut, onorăm pe Tamuz deghizat în Hristos la fiecare Crăciun şi Paşte. Am completat panoplia idolilor proprii cu toate urâciunile bisericilor “surori,” şi mai recent am început să invităm şi preoţii lor la slujbe comune. Savanţii noştri au întors complet spatele credinţei noastre fundamentale, sanctuarul, şi tot ce le mai rămâne este senzualismul închinării la soare, cu cortegiul lui de exerciţii spirituale împrumutate din evul întunecat.

Nu este de mirare că evaluarea cerului sună atât de sumbru: “Ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Deşi opţiunea pocăinţei şi întoarcerii la Dumnezeu rămâne deschisă din partea cerului, profeţia lui Ezechiel despre timpul sigilării nu pare să susţină un asemenea miracol. În timp ce îngerul cu pecetea găseşte pe unii care suspină şi gem în faţa unei asemenea apostazii cumplite, ceilalţi îşi continuă slujbele şi ritualurile aducătoare de o spiritualitate mai profundă.

Pentru cine citeşte ca să înţeleagă, toată istoria lui Israel, idolatria şi plecarea în robia babiloniană, reprezintă o carte în care trebuie citită soarta bisericii lui Hristos din ultima generaţie. Babilonul cel mare din zilele noastre are un singur scop major: Să asimileze poporul care posedă singura solie capabilă să-i aducă prăbuşirea. Şi fiţi siguri că împăratul Babilonului nu şi-a pierdut deloc îndemânarea pe parcursul timpului.
Pe drumul unităţii creştine pe care am pornit, să nu ne mirăm dacă vom auzi curând verdictul înfricoşător şi irevocabil: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19:42).

Omenirea are nevoie de un diagnostic corect pentru suferinţa planetei Pământ, dar cine să pună acest diagnostic, dacă îngerul bisericii Laodicea nu poate pune un diagnostic corect nici pentru propria sa suferinţă?

Omul cu călimara la brâu din viziunea lui Ezechiel îşi va termina curând lucrarea, iar îngerii care ţin “vânturile pământului” vor fi eliberaţi din funcţii. Acum este vremea ca poporul acesta să cunoască urgent neprihănirea lui Hristos şi legătura ei cu legea – caracterul lui Dumnezeu – singurele lucruri care pot să ofere pacea adevărată poporului lui Dumnezeu.

PDF * DOC