Ce fel de dovezi așteptați?

Marți, 23 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

După sesiunea de la Minneapolis, sora White a fost îngrozită de tendinţa unor conducători ai bisericii de a solicita validarea adevărului prin semne şi minuni. Ea scria fraţilor Miller, în 1889:

„Mulţi care refuză solia pe care o trimite Domnul caută cuie în care să-şi agaţe îndoielile, să găsească scuze pentru a respinge lumina din cer. În faţa evidenţei clare, ei spun ca iudeii: ‚Arătaţi-ne o minune şi vom crede. Dacă aceşti soli din 1888 au adevărul, de ce nu vindecă pe bolnavi?

„Aceste obiecţiuni îmi aduc aminte de ce se spunea despre Hristos. Cum pot oare fraţii noştri, care au avut în faţă istoria Domnului slavei, să îşi deschidă buzele să rostească cuvintele jignitoare ale ucigaşilor Domnului? I-a condus Domnul pe aceşti fraţi să spună aceste lucruri? Eu răspund: Nu! Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, şi va prezenta numeroase minuni, ca să confirme credinţa celor ce caută acest gen de dovadă.

„Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, şi vor crede cele mai nebuneşti erori” (The EGW 1888 Materials, 388).

Secolul care s-a scurs de când Dumnezeu a intenţionat să trimită poporului Său „ultima solie de har” a fost marcat de o împotrivire sistematică faţă de orice încercare a Duhului de a ne aduce înapoi la temelia credinţei noastre, sanctuarul. Biserica a fost tot mai văduvită de elementele esenţiale care au oferit caracter şi putere mişcării advente, ceea ce a dus uneori la disperare pe căutătorii de adevăr veniţi în biserică, sau ajunşi la vârsta când doresc semnificaţie şi sens. Jefuită de elementul ei esenţial, care este permanenta dezvoltare, credinţa adventă a devenit formală, ritualistică şi incapabilă să satisfacă foamea sufletului după neprihănire. Această situaţie face pe tot mai mulţi membri, în special tineri, să se întrebe dacă nevoile lor spirituale nu vor fi satisfăcute mai deplin în alte grupări confesionale.

Vă propun astăzi să analizăm cazul unei tinere adventiste aflate într-o asemenea dilemă, şi care sunt consecinţele atunci când aşteptăm confirmarea adevărului pe baza minunilor.

Beverly Whelton este o tânără crescută în biserică, şi a avut parte de toate binecuvântările unei educaţii adventiste. Dar ea a constatat că o astfel de credinţă formală nu satisface aşteptările inimii ei. Dorea o experienţă cu Hristos care să-i ofere spiritualitatea practică a credincioşilor primelor secole, ceva care să treacă dincolo de teoria lucrurilor repetată sabat de sabat fără niciun efect.

A venit timpul să aleagă un drum în viaţă, şi a optat pentru studiul filosofiei la Catholic University of America, în Wahington DC. Acolo a intrat în contact cu literatura creştinismului primelor secole, şi a considerat că a găsit rostul căutărilor ei:

„În acest ultim an, L-am descoperit pe Hristosul pre-reformaţiunii. Am descoperit şaisprezece secole de literatură creştină şi înţelegerea primară a Cinei Domnului... Am descoperit că întoarcerea la învăţăturile complete ale lui Hristos prezente în biserica apostolică mi-a îmbogăţit imaginea despre viaţă şi eternitate, şi a dat profunzime legăturii mele cu Isus.”

În acelaşi timp era sfâşiată de noile descoperiri, deoarece înţelegea bine că nu se poate bucura de ele decât în mijlocul bisericii apostolice, pe care o identifica tot mai des cu Biserica Romano-Catolică:

„Deşi refuzam credinţa adventistă, totuşi Îl iubeam pe Hristos foarte mult. Inima mea ardea de dorinţa de a merge la o biserică, dar am decis că nu voi mai călca într-un locaş de închinare decât atunci când voi avea certitudinea că ei au tot adevărul. Când te închini într-o biserică te declari susţinător al credinţelor acelui grup, şi nu aş putea face aşa ceva dacă nu am convingerea deplină că acele credinţe sunt adevărate... Am plâns şi am plâns zi şi noapte, rugându-L pe Dumnezeu să-mi descopere adevărul. Mă rugam rugăciunea domnească – doar asta mai puteam uneori. Mi-L imaginam pe Isus pe cruce, şi am strigat către El. Dar nu puteam să merg la biserică, deoarece nu ştiam cum să mă închin acestui Dumnezeu aşa cum merită. Ştiam că Isus aşteaptă închinare în adevăr şi sfinţenie, dar nu ştiam cum.”

Acum ascultaţi argumentul decisiv de care s-a lăsat călăuzită:

„În campusul universităţii se află Basilica National Shrine of the Immaculate Conception, o enormă şi splendidă biserică romano-catolică. Pe măsură ce Crăciunul se apropia, am simţit îndemnul clar de a-l petrece la această biserică. Am ajuns în ajunul Crăciunului spre a participa la concert şi slujba de seară, dar biserica era plină de oameni. Nu mai erau locuri, aşa că am rămas la uşă. După scurt timp, m-am simţit neplăcut şi m-am retras din mulţime, căutând un loc mai liniştit.

„Căutarea m-a dus la subsol, într-un spaţiu gol de sub biserică. Acolo am descoperit că este cripta bisericii, cam jumătate din încăperea de la suprafaţă. M-am plimbat prin camera slab luminată, şi m-am aşezat pe o bancă. Chiar asta căutam, un loc liniştit şi solemn în care să mă rog. Pacea şi liniştea mă înconjurau, şi am început să mă rog fierbinte pentru călăuzire în călătoria mea spirituală. Mi-am ridicat ochii şi am văzut, departe înaintea mea, un crucifix de argint, aproape ascuns în obscuritatea camerei. În timp ce privirea mea stătea aţintită asupra lui, crucifixul a început să crească. Încet, încet, devenea tot mai mare – părând să crească în dimensiuni şi formă. Curând, mărimea lui m-a copleşit, acoperindu-mi ochii. Pe măsură ce el creştea, m-am simţit ca şi când m-aş afla la piciorul crucii lui Hristos. M-am aşezat pe genunchi, cu capul plecat şi ochii închişi, dar imaginea rămânea în faţa privirii mele. Nu puteam vedea nimic altceva decât pe Hristos şi El răstignit. Intensitatea suferinţei Lui mă apăsa teribil. Pe măsură ce eram umplută de dragostea şi dorul după Isus, am simţit intens durerea despărţirii de El. Inima mea a fost zdrobită de sentimentul necurăţiei şi nevredniciei. Am strigat: 'O Doamne, curăţeşte-mă, spală-mă, fă-mă vrednică!'

„Atunci a vorbit El: 'Pentru aceasta am dat Eu euharistul.'

„La aceste cuvinte, crucifixul de argint a revenit la mărimea şi locul lui în criptă, iar privirea mea a redevenit normală. Am simţit simultan uşurare şi confuzie – sentimentul realităţii finale şi, mai târziu, irealitatea şi iraţionalitatea experienţei. Nu eram sigură ce este acela euharist, dar am ştiut că Dumnezeu îmi vorbeşte despre ceva de care am nevoie cu disperare.

„După multă rugăciune, m-am simţit chemată să descriu experienţa unui prieten catolic. El mi-a explicat învăţătura Bisericii cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în euharist. Explicaţia lui m-a ajutat să înţeleg ce mi-a spus Hristos în criptă.”

„Rezultatul?

„Pe 11 aprilie 1993 am intrat în Biserica Romano-Catolică, devenind parte a trupului Său. De atunci, am ajuns, în sfârşit, să cunosc bucuria închinării cerute de Dumnezeu. Hristos al meu a continuat să-mi călăuzească viaţa, şi mă voi bucura mereu de prezenţa Sa. Acolo unde este euharistul, acolo este El. Şi unde este El, acolo trebuie să fiu şi eu” (A Woman of Letters, by Beverly Wheaton – vezi detalii aici).

Ameţitor, venind din gura unei tinere crescute în Biserica Adventistă! Şi să nu vă imaginaţi că este un caz izolat; mulţi tineri adventişti încep să fie atraşi de spiritualitatea mistică a evului mediu, după principiul că vechi înseamnă autentic. Vom vorbi despre acest fenomen îngrijorător zilele următoare.

Experienţa tragică a lui Beverly ar trebui să fie un asurzitor semnal de alarmă pentru străjerii de pe zidurile Sionului; dar ei dorm, bucuroşi că au tot adevărul. Ce contează că anii trec şi redeşteptarea adevăratei evlavii – adică „cea mai urgentă nevoie a noastră” – ne ocoleşte sistematic? Ce contează că evanghelia a devenit filosofie modernă, bună doar pentru dezbateri sterile pe forum; că neprihănirea lui Hristos este folosită doar ca o manta de vreme rea; că Sanctuarul a rămas doar un schelet ruginit de date istorice, o schiţă pe care nici unu la sută dintre membri nu mai reuşeşte să o pună corect pe hârtie?

Seceta aceasta premeditat indusă în biserică nu va rămâne însă mult timp fără efecte devastatoare. Dorinţa autentică a sufletului omenesc va căuta răspuns în altă parte, aşa cum s-a întâmplat cu Beverly, iar tinerii noştri nu vor rezista miracolelor din patrimoniul diavolului prin care li se vor confirma nevoia acestui gen de dovadă. Dacă neprihănirea lui Hristos nu are putere asupra păcatului, oamenii se vor simţi mai protejaţi la umbra spiritualităţii demonilor, unde nu există mustrare de păcat, şi deci nici luptă sufletească. Dragostea lui Baal se potriveşte perfect inimii fireşti nerenăscute, deoarece oferă simţământul apartenenţei la trupul lui Hristos fără efectele neplăcute produse de scandalul crucii.

Pericolul major care pândeşte acum biserica este că, refuzând categoric solia 1888 ca soluţie la încropeala laodiceană, membrii bisericii cer, cu multă rugăciune, puterea Duhului şi ploaia târzie spre a încheia lucrarea, iar diavolul este gata să vorbească din spatele crucifixului, trimiţându-ne pe toţi la liturghie.

Avertizarea este în faţa noastră:

„Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, şi vor crede cele mai nebuneşti erori” (The EGW 1888 Materials, 388).

PDF * DOC