Cum păcătuiesc sfinții?

Sâmbătă, 20 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Am citit cu ochii noştri, am auzit cu urechile noastre, am experimentat cu sufletele noastre: Ştim cum păcătuiesc păcătoşii.

Dar cum păcătuiesc sfinţii?

Nu doresc să explorez originea păcatului, şi n-am nicio intenţie să-l scuz, dar ce trebuie să facă un sfânt pentru a deveni păcătos? În ce fel trebuie să calce legea pentru a pătrunde în zona tenebrelor numită “sub lege”?

Sora White sugerează că, până la revolta lui Lucifer, universul nici nu ştia că există o lege. Acolo se trăia sub faldurile dragostei jertfitoare, când fiecare găsea împlinirea supremă în a fi de folos altora. La acest nivel superior nu este nevoie de jurisdicţie, nu este nevoie de o descriere a ceea ce face sau nu face dragostea. Prin magistrala informaţională care era Duhul Sfânt, toţi erau conectaţi la Marele Server al vieţii, iubirii şi fericirii depline.

Pavel vorbeşte despre această conexiune: “Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal 5:22-23).

Concluzia lui? “Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” (Gal 5:18).

Prin urmare, atâta timp cât un sfânt rămâne conectat la sursa vieţii, legat de Marele Server prin Duhul Sfânt, el se află în regatul neprihănirii. În această poziţie el nu poate comite păcate, după definiţia noastră zonală. Ca să devină un păcătos, el trebuie mai întâi să ia hotărârea, inteligent şi conştient, de a se despărţi de natura divină, de a se deconecta de la izvorul vieţii.

Lucifer era un heruvim acoperitor, iar poziţia lui privilegiată îi permitea să cunoască tainele guvernării divine (Eze 28:3). Aflat în mijlocul “pietrelor scânteietore,” el înţelegea perfect temelia eternă a ordinii universale bazate pe locuirea lui Dumnezeu în fiecare fiinţă creată. Un aspect al acestei ordini fundamentale îi stârnea însă curiozitatea mai mult decât toate celelalte. Exista o poartă de ieşire din împărăţia neprihănirii. Unde ar putea duce ea? Fiinţele create nu erau obligate să permită prezenţa divină locuind în ele. Conexiunea la viaţă nu se realiza prin constrângere. Nimeni nu era obligat să o suporte, dacă nu era satisfăcut de condiţiile de viaţă oferite de Creator. El cunoştea bine aceste lucruri.

Prin urmare, se frământa el, ar putea exista o lume paralelă, separată de Dumnezeu şi care să nu depindă de Marele Server? Manualul spunea că deconectarea de izvorul vieţii duce automat şi instantaneu la anihilare totală, dispariţie veşnică, moarte. Dar analele nu înregistrau niciun astfel de incident, de la începutul zidirii. Un gând a început să revină iar şi iar: Dacă deconectarea, în loc să producă moartea, ar fi o poartă spre existenţa superioară a Celor de pe muntele adunării dumnezeilor? Dacă ea ar fi chiar puntea dintre universul creaturilor şi cel al Creatorilor?

Din această perspectivă, locuirea lui Dumnezeu în templul inimii prezenta toate semnalele că ea ar fi un sistem de supraveghere şi control psihologic, prin care era stopată evoluţia, şi chiar aspiraţia fiinţelor create, de a se dezvolta către idealul înalt care este dreptul lor prin naştere.

Hrănind această suspiciune, imaginaţia heruvimului acoperitor prindea aripi. Cum ar arăta lumea lor fără mecanismul acesta înrobitor al părtăşiei cu natura divină? Ce puteri formidabile vor avea toţi evoluând, scăpând de natura lor creată ca de un vis urât şi devenind cu totul divini, autonomi, atotputernici, atotştiutori… O asemenea revoluţie ar fi schimbat radical universul, iar eroul unei asemenea eliberări ar fi ajuns, evident, unicul obiect de adorare pentru întreaga suflare a lumilor din univers.

El a luat astfel decizia finală de a solicita desprinderea lui de izvorul vieţii, şi şi-a anunţat public intenţia de a nu mai permite “invadarea drepturilor lui şi ale celorlalţi” (PP 40). Dorinţa lui a fost respectată. A fost creată – cu un preţ imens – posibilitatea ca Lucifer să capete timp suficient spre a pune în practică şi a demonstra avantajele unei lumi lipsite de “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” (DA 161).

Aşa păcătuiesc sfinţii.

În experienţa căderii lui Lucifer avem dovada sigură a libertăţii totale pe care este fondată împărăţia lui Dumnezeu. Făpturile Sale au libertatea şi dreptul de a pune la îndoială principiile Sale, ordinea divină, fundamentele creaţiunii, modul de viaţă, şi au posibilitatea de a alege să iasă din sistem, dacă aşa doresc. Lucifer a devenit calea prin care sfinţii pot deveni păcătoşi, dacă aşa doresc.

Hristos a devenit calea prin care păcătoşii pot deveni sfinţi, dacă vor. El a fost prima fiinţă umană, de la căderea lui Adam, în care scopul veşnic al lui Dumnezeu a fost realizat, fiind făcut părtaş de natură divină conform ordinii eterne atacate de Satana. El a devenit locuinţa Celui Prea Înalt, arătând astfel că temelia guvernării divine nu este un jug al sclaviei, un sistem de control, de supraveghere sau o armă psihologică prin care lumile create sunt menţinute în sclavie. Din contră, este singura cale prin care o fiinţă creată poate trăi în neprihănire, curăţenie, sfinţenie, moralitate, libertate.

El este Calea înapoi la libertate pentru toţi robii păcatului, puntea peste abisul deconectării de la izvorul vieţii.

Priviţi şi trăiţi!

 

PDF * DOC