Zaharia, Ellen White și urgia din jurul Noului Ierusalim

Marți, 16 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Pentru câteva zile vă invit să revenim asupra unor elemente punctuale, pe care nu le-am tratat suficient în descrierea ultimei conflagraţii din marea controversă.

De ce a spus sora White că fiecare trebuie să sufere în focul final pe măsura vinovăţiei lui? Ea a văzut că, în marea încăierare finală dintre păcătoşi, unii mor repede iar alţii rezistă multe zile. Concluzia ei a fost că fiecare este pedepsit, adică torturat, după măsura păcătoşeniei lui stabilită la judecată.

O întrebare şi mai importantă urmează după ea: Dacă nu acesta este motivul real pentru ceea ce a văzut ea, de ce i-a permis Dumnezeu să scrie aşa? Nu avea El puterea să o corecteze pe parcurs, să-i explice adevăratul motiv pentru care unii mor mai greu? Prima ei viziune despre acest moment a avut loc de timpuriu, şi a fost publicată în Experienţe şi Viziuni. Dar în Marea Luptă, ediţia din 1901, ea păstrează aceeaşi explicaţie, deşi avea timp destul să o corecteze, pe baza luminii care venise despre neprihănirea lui Hristos în 1888, lumină care i-a schimbat ei radical perspectiva despre caracterul lui Dumnezeu şi cauzele nimicirii.

Sora White este pusă aici exact în situaţia în care s-a aflat Zaharia. Acesta are o viziune despre evenimentele de la sfârşitul mileniului, dar este constrâns de limbajul şi mentalităţile vremii să prezinte scena folosind expresii uzuale, care să nu producă reacţii de respingere cititorilor cărţii. Pentru acea audienţă, nu interpretarea faptelor şi motivaţiile lor erau importante, ci descrierea evenimentului. Iar descrierea trebuia făcută doar în limbajul vremii, dacă dorea să fie credibilă, şi astfel menţinută printre scrierile inspirate.

Zaharia vede perfect scena de la sfârşitul mileniului, deşi unele explicaţii ale lui nu se potrivesc deloc cu viziunea lui Ioan din Apocalips, sau a sorei White din Experienţe şi Viziuni.

Iată cum redă el faptele, în capitolul 14:

“Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!”
Descrierea este confirmată de Spiritul Profeţiei, iar groaza oamenilor de aici este dovada că învierea păcătoşilor are loc înainte de coborârea Noului Ierusalim.

“În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina. În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi înălţat, şi va rămâne liniştit la locul lui, de la poarta lui Beniamin până la locul porţii dintâi, până la poarta unghiurilor, şi de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Ei vor locui în el, şi nu va mai fi niciun blestem în el; Ierusalimul va fi liniştit.”

Aici descrierea pare a viza momentele de după sfârşitul luptei, cronologia suferind puternic în descrierea lui Zaharia. Acum el se întoarce şi prezintă scene din timpul bătăliei pentru Noul Ierusalim:

“Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului: Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură.”

Aceasta este cea mai clară descriere a efectelor conflictului nuclear angajat de cei păcătoşi, când descoperă din cauza cui sunt ei acum în situaţia disperată de a pieri pentru totdeauna. Ce rost avea să-l pună Duhul pe Zaharia să scrie despre explozii termonucleare, bombe cu hidrogen şi alte asemenea invenţii recente? În buna tradiţie a concepţiilor populare, Zaharia spune că urgia aceea venea de la Domnul, căci altfel de unde putea el să spună că vine? Iar Domnul acceptă să fie făcut răspunzător pentru “urgia” radioactivităţii din acea luptă, aşa cum a fost făcut răspunzător pentru toate calamităţile veacurilor. Ştia că va veni odată ziua clarificărilor finale.

Dar, pentru cei perceptivi, Zaharia oferă şi el un argument că ultima bătălie nu se va da între nelegiuiţi şi Dumnezeu, ci doar între nelegiuiţi şi atât:

“În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşeală în ei; unul va apuca mâna altuia, şi vor ridica mâna unii asupra altora.”

Aceasta se potriveşte perfect cu descrierea sorei White despre ura cu care oamenii se întorc împotriva oştilor demonice şi împotriva controlorilor globali care au adus omenirea într-o asemenea situaţie fără ieşire. Este aceeaşi învălmăşeală care a cuprins şi oştirea atacatorilor Ierusalimului de pe vremea lui Iosafat, unde avem o oglindă perfectă despre ultima conflagraţie de după mileniu.

Acum Zaharia revine cu un element important privitor la cauza urgiei. El spune că urgia va lovi fără discriminare orice fiinţă vie care se va afla pe pământ, ceea ce ne face să înţelegem că nu este o acţiune de pedepsire a atacatorilor Noului Ierusalim. Ascultaţi:

“Aceeaşi urgie va lovi şi caii, catârii, cămilele, măgarii, şi toate vitele care vor fi în taberele acelea.”

De unde apar toate acele animale după mileniu? Sunt şi ele înviate odată cu păcătoşii? Posibil, ca o sursă de hrană pentru miliardele de locuitori aduşi la viaţă atunci, deşi mult mai plauzibilă ar fi ipoteza că intenţia aici este de a arăta că urgia are alte cauze. Catârii, cămilele şi măgarii nu au nevoie să fie pedepsiţi, şi nici torturaţi zile la rând, putrezindu-le organele mai sensibile în timp ce se află pe picioare. Aici este creată o stare de lucruri în care orice fiinţă vie este lovită mortal, iar situaţia este descrisă în toate cele trei surse – Zaharia, Experienţe şi Viziuni, Marea Luptă – ca fiind produsă de încăierarea păcătoşilor, fără nicio intervenţie din partea lui Dumnezeu.

Există două elemente de care va trebui să ţinem seama atunci când încercăm să înţelegem de ce a fost Dumnezeu de acord ca sora White să explice suferinţa prelungită a unora ca urmărind pedepsirea unei păcătoşenii mai mari.

Primul este acela că societatea umană de sub călăuzirea lui Satana este construită pe teamă şi ameninţarea cu moartea. Orice sistem juridic se bazează pe violenţă, iar legile nu au nicio putere dacă nu prevăd pedepse severe. Ordinea se sprijină pe frica de pedeapsă. Elimină pedeapsa din sistemul juridic şi se ajunge imediat la anarhie generală. Unei astfel de societăţi este obligatoriu să-i vorbeşti pe limba ei, altfel vorbeşti în vânt.

Al doilea element important este acela că sora White venea dintr-un mediu în care pedeapsa veşnică şi frica de iad erau stimulente puternice pentru ascultarea de Dumnezeu. Ea povesteşte că mama ei susţinea că Dumnezeu nu va arde pe nimeni în foc, şi că iadul nu este o pedeapsă de la Dumnezeu. Frumoasă înţelegere, spunem noi, pentru cineva îndrăgostit de perspectiva întâlnirii iminente cu Hristos şi farmecul Lui inegalabil, aşa cum era familia Harmon în acele zile. Dar micuţa Ellen a fost profund revoltată de o asemenea credinţă, socotind că fără această doctrină păcătoşii nu pot fi nicidecum aduşi la picioarele lui Hristos. Ea avea dreptate, într-un fel, căci păcătoşii nu ştiu decât de frică. Iar Biserica a profitat din plin de această situaţie spre a deforma caracterul lui Dumnezeu.

Calea lui Dumnezeu era însă alta, şi El a dorit să o descopere bisericii Sale prin solia neprihănirii lui Hristos. El a dorit să corecteze imaginea lor greşită despre cauzele focului şi urgiei de la sfârşit. A dorit să le ofere o explicaţie superioară despre cauzele nimicirii. Dar ei s-au împotrivit. Lipsiţi de o corectă înţelegere a caracterului lui Dumnezeu, se impunea continuarea limbajului ameninţării, altfel biserica se prăbuşea repede sub asalturile viclene ale diavolului. Aşa se face că reeditarea din 1901 a volumului Marea Luptă păstrează limbajul ameninţător din Experienţe şi Viziuni, deşi lumina venise, iar ea urmărea să schimbe chiar esenţa fundamentală a societăţii umane – inclusiv a bisericii – adică ascultarea de frica pedepsei.

Întrebarea următoare, care aşteaptă un răspuns, este: Are nevoie Dumnezeu să pedepsească pe păcătoşi folosind tortura fizică, împiedicându-i să moară de urgia care a lovit pământul până când se adună suficient chin care să compenseze păcătoşenia lor din viaţă?

 

PDF * DOC