Părtași de natură divină - esența soliei 1888

Marți, 2 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Temelia planului de mântuire, descoperit în Hristos, a fost unirea dintre natura divină şi cea umană. Aceasta este esenţa doctrinei sanctuarului care trebuie să aducă Biserica Adventistă în luminile rampei.
Iubitorii soliei 1888 îşi pun întrebarea legitimă dacă părtăşia de natură divină are vreo legătură cu solia 1888, şi dacă Dumnezeu a confirmat, prin serva Sa, acest adevăr profund şi esenţial pentru ultima generaţie.
Deşi până în 1888 referirile ei la acest subiect sunt rare şi sumare, făcând doar simple trimiteri la citatul biblic (2 Petru 1:4), după sesiunea de la Minneapolis ea a revenit în sute de pasaje asupra acestui subiect, folosind expresii categorice, a căror semnificaţie nu poate fi pusă în discuţie.

La un an şi câteva luni după sesiunea de la Minneapolis, într-o prezentare la Battle Creek, ea condamnă în termeni aspri atitudinea conducătorilor bisericii faţă de lumina pe care au respins-o în 1888. Cuvântarea ei, intitulată “Cum să abordăm un punct de doctrină controversat” (29 ian 1890), descoperă de fapt esenţa şi concluzia logică unde ar fi trebuit să ducă solia 1888, dacă ei ar fi avut atitudinea corectă faţă de lumina nouă trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones. Ea vorbeşte elocvent despre cheia neprihănirii lui Hristos, despre subiectul central al sanctuarului descoperit în persoana Omului Isus Hristos.

“Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu putea să aibă aceeaşi natură ca omul, deoarece, dacă ar fi avut, El ar fi căzut în faţa aceloraşi ispitiri.”

Cu adevărat acesta a fost atunci un puternic “punct controversat” al bătăliei din jurul neprihănirii lui Hristos, şi  el continuă să fie la fel de controversat şi astăzi. Ascultaţi răspunsul ei, răspuns în deplin acord cu solia 1888:

“Dacă El nu a avut natura omului, atunci nu poate fi exemplul nostru. Dacă El nu era părtaş de natura noastră, atunci nu putea fi ispitit aşa cum a fost omul. Dacă El nu putea să cedeze ispitei, atunci nu poate fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă că Hristos a venit să poarte bătăliile ca om, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Sa ne spun că omenirea trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să devină părtaş de natură divină.”

Acestea sunt cuvinte extrem de puternice, şi care aşează o temelie sigură pentru solia 1888 ca realizare a noului legământ. Ascultaţi cum continuă să aşeze înaintea bisericii taina lui Dumnezeu:

“În Hristos, divinitatea şi omenescul erau combinate. Divinitatea nu a fost degradată de omenesc; divinitatea şi-a păstrat locul, dar omenescul, fiind unit cu divinul, a rezistat celei mai fierbinţi încercări a ispitirii în pustie… El S-a prins de tronul lui Dumnezeu, şi nu există bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi gen de ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul trebuie să devină părtaş de natură divină.”

Ea continuă să descopere secretul neprihănirii lui Hristos, insistând că doar pe aceeaşi cale va ajunge şi omul la neprihănire:

“Hristos, prin exemplu propriu, a arătat că omul poate sta în integritate. Oamenii pot avea o putere spre a rezista răului – o putere pe care nici pământul, nici moartea, nici iadul nu o pot controla; o putere care îi va aşeza în poziţia de a birui aşa cum a biruit Hristos: Divinitatea şi omenescul trebuie să fie unite în ei.” 

Asemenea afirmaţii puternice se repetă în sute de locuri în scrierile ei, în anii care au urmat. Solia 1888 făcea o conexiune vitală între neprihănirea lui Hristos şi sanctuar, iar Ellen White a văzut-o în toată splendoarea ei, mult mai profund chiar decât solii prin care ea a fost transmisă. Unirea dintre natura divină şi natura umană, legătură stricată în Eden, trebuia să devină “nunta” descrisă în Apocalips, iar Hristos era Garantul că aşa ceva se va întâmpla, şi Modelul pe care să-L urmeze poporul lui Dumnezeu.

Dar fraţii nu au dorit să ţină pasul cu lumina, în ciuda părerilor de rău că s-au împotrivit soliei Domnului. Acum stăteau în faţa unor acuzaţii cărora nu le puteau răspunde, cu întreaga responsabilitate a amânării încheierii lucrării apăsând pe umerii lor:

“Cum puteţi şti că Dumnezeu nu oferă dovezi proaspete ale adevărului, aşezându-le într-un cadru nou, ca să poată fi pregătită calea Domnului? Ce planuri aţi făcut voi ca lumina nouă să pătrundă în mijlocul poporului lui Dumnezeu? Ce dovezi aveţi că Dumnezeu nu a trimis lumină copiilor Săi?” (The 1888 EGW Materials, 533-535 – 29 ian 1890).

La aceeaşi întâlnire de la Battle Creek, la câteva zile, vocea ei tuna din nou deasupra adunării cu autoritate crescândă, expunând cea mai mare calamitate care s-a abătut vreodată asupra bisericii, şi care şi-a întins umbra malefică până în zilele noastre:

“Ştiu că au fost făcute eforturi – o influenţă contrară – de a îndepărta lumina, lumina pe care Dumnezeu încerca să o aducă asupra noastră cu privire la neprihănirea lui Hristos; dar, dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, acesta este adevărul, fraţilor. Este adevărul pe care fiecare dintre voi trebuie să-l primească, dacă nu doreşte să fie lăsat în întuneric, uscat ca piscurile Ghilboa, fără rouă sau ploaie.”

“Credeţi că eu, la fel ca cei zece leproşi, voi păstra linişte şi nu îmi voi ridica glasul să proclam neprihănirea lui Hristos, să Îl laud şi să-L slăvesc? Încerc să vă prezint şi vouă aceste lucruri, ca să puteţi vedea şi voi dovezile pe care le văd eu, dar se pare că vorbele mele dispar în aer. Cât timp va dura această stare? Cât timp se vor menţine bărbaţii din inima lucrării împotriva lui Dumnezeu? Cât timp îi va mai susţine poporul de aici în această poziţie? Fraţilor, daţi-vă la o parte din drum! Luaţi mâinile de pe chivotul Domnului, şi lăsaţi ca Duhul Sfânt să vină şi să lucreze cu mare putere. Sunt decisă să stau tare la postul datoriei mele. Poate voi cădea, la fel cum a căzut soţul meu, dar trebuie să fac o lucrare pentru Dumnezeu. Trebuie să fac o lucrare pentru veşnicie” (The 1888 EGW Materials, 536-544 – 3 feb 1890).

Eforturile de a îndepărta lumina despre neprihănirea lui Hristos nu au încetat să fie făcute nici astăzi, iar ele continuă să mascheze aşteptarea febrilă a lui Dumnezeu de a realiza nunta cu o generaţie a poporului Său. Este vizibilă “influenţa contrară” prin care sanctuarul este redus la o schiţă profetică, în timp ce realizarea lui glorioasă – unirea dintre divin şi uman în marea zi a ispăşirii – este ignorată complet.

Cât timp va mai dura această stare?

 

PDF * DOC