Pocăința colectivă în peisajul adventist contemporan

26 octombrie 2006 - Gili Cârstea

Chiar de când a fost enunţat pentru prima oară de fraţii Wieland şi Short, conceptul pocăinţei colective a fost mistificat, ridiculizat şi lepădat. Se spunea că Dumnezeu nu poate aştepta o pocăinţă denominaţională, deoarece denominaţiunea, în sine, nu poate păcătui, ea nefiind un agent moral. De aici credinţa multora că biserica nu poate greşi. Doar indivizii ce o alcătuiesc pot greşi, dar ei nu pot afecta biserica în întregime, iar singura pocăinţă reală este cea individuală.

În cadrul unei naţiuni, sau denominaţiuni, indivizii acţionează însă în două capacităţi: În numele lor, ca persoane individuale, şi în numele autorităţii pe care o reprezintă. Personal, ei pot face greşeli fără ca acestea să afecteze pe alţii, greşeli de care se pot pocăi individual, şi pentru care Dumnezeu nu aşteaptă pocăinţă din partea altora. Dar când aceiaşi indivizi reprezintă statul sau biserica, ei pot face greşeli care afectează colectivităţi întregi, uneori pe termen lung, lansând entitatea respectivă pe un drum plin de complicaţii viitoare.

Aşa s-a  întâmplat cu răstignirea Domnului Hristos. Unii pot spune că păcatul a fost al lui Caiafa şi al Sinedriului, şi că ei trebuie să se pocăiască. Este adevărat, şi ei trebuie să se pocăiască. Numai că ei acţionau în numele poporului, şi au târât în această aventură întreaga naţiune. Iar cei mai mulţi i-au urmat pe acel drum. Când au luat această decizie, ei reprezentau poporul, şi de la înălţime autorităţii publice au decis că naţiunea nu are nevoie de un asemenea Mesia. Caiafa şi Sinedriul au dispărut demult, dar generaţiile următoare de reprezentanţi ai naţiunii nu s-au dezis de decizia cumplită luată de ei, şi prin care naţiunea a pornit pe un drum cu totul nou.

Generaţia noastră are însă sub ochi un caz şi mai interesant, potenţial capabil să ne convingă că Dumnezeu aşteaptă pocăinţă colectivă faţă de drumul pe care am apucat la Minneapolis în 1888, şi că suntem la fel de răspunzători ca şi ei pentru eşecul de a duce biserica în Canaanul ceresc.

Un autor adventist, Dr. Zdravko Plantak (profesor de teologie la Columbia Union College) a publicat în 1998 o carte intitulată The Silent Church: Human Rights and Adventist Social Ethics. Vom reda aici un scurt pasaj din lucrarea lui, referitor la situaţia bisericii noastre în Germania nazistă:

„Începând chiar din 1928, adventiştii doreau şi aşteptau un Führer puternic. Numeroase articole din publicaţiile germane aveau ca subiect un astfel de lider ideal, iar ele apăreau şi în publicaţiile adventiste.

„Mai târziu, autorii adventişti au aplaudat aparenta renaştere a Germaniei, în publicaţiile lor şi prin vot. Localitatea adventistă Friedensau a votat 99.9 la sută pentru un stat parlamentar nazist. Când anumiţi membri ai bisericii au refuzat să onoreze drapelul cu svastica şi să folosească salutul Heil Hitler, fratele W. Mueler, preşedintele Conferinţei Germania de Est, spunea că este rău pentru imaginea bisericii. El declara că “adventiştii nu au, în nicio împrejurare, dreptul de a se opune guvernului, chiar dacă guvernul îi împiedică să-şi exercite credinţa. Opoziţia ar fi nepotrivită, deoarece ar identifica pe adventişti ca oponenţi ai noului stat, o situaţie care trebuie evitată.”

Un alt autor şi redactor al diferitelor publicaţii adventiste, Kurt Sinz, vedea autoritatea lui Hitler şi a conducerii Naţional-Socialiste ca fiind hotărâtă de Dumnezeu. Otto Bronzio mergea un pas mai departe, declarând în revista oficială a bisericii, Der Adventbode, că “revoluţia Naţional-Socialistă este cea mai măreaţă din toate timpurile, deoarece ea face din menţinerea unei rase pure chiar temelia vieţii ei etnice.” Unii au sugerat că ceea ce el înţelegea prin aceasta se poate deduce dintr-un citat al lui Hitler – în chestiunea rasei pure – ce apărea într-un careu pe aceeaşi pagină.

Sigur că o asemenea propagandă în paginile revistelor noastre crea în rândul membrilor un val de simpatie pentru noua conducere, iar speranţele lor pentru o viaţă mai bună în noul stat erau aprinse. Hitler promitea chiar o nouă ordine mondială, iar fraţii noştri de la conducere nu puteau primejdui rolul pe care ar putea să-l aibă biserica în noua ordine. Ideea „rasei pure” sortită să conducă lumea nu i-au lăsat indiferenţi pe liderii adventişti. Doctrina superiorităţii germane devenea tot mai vizibilă în sistemul de învăţământ adventist, unde elevii erau încurajaţi să „simtă şi să gândească nemţeşte.” A „simţi” nemţeşte era un concept mistic nazist, promovat de Partid ca fiind diferit de alte naţiuni. Un profesor adventist insista ca şcolile adventiste să cultive „spiritul Naţional-Socialist” între orele de curs, citind ştirile, studiind idealurile naziste şi intonând cântece naţionaliste.

Dr. Zdravko Plantak continuă:

„Odată cu creşterea presiunii pentru un colaboraţionism şi mai accentuat, adventişti de toate vârstele s-au alăturat organizaţiilor naziste precum Tineretul Hitlerist, BDM (Asociaţia Tinerelor Germane), Grupul Muncii şi Crucea Roşie Germană. În toate aceste grupuri se practica îndoctrinarea nazistă şi, cu toate că adventiştii ştiau că un mare procent din Grupul Muncii erau membri ai SS, SD şi Stanhelm, cele mai fanatice grupări naziste care îndoctrinau şi militarizau tineretul, ei aprobau apartenenţa la aceste cluburi. Johannes Langholf susţinea puternic Grupul Muncii. El scria în Aller Diener: „Noi aşteptăm ca fiecare membru să urmeze porunca divină ‚rugaţi-vă şi lucraţi.’ Ar fi absolut împotriva înţelegerii noastre să refuzăm Grupul Muncii.”

Cei care doresc mai multe amănunte pot citi [aici] modul în care biserica s-a implicat în valul naţional-socialist care promitea germanilor o împărăţie de aur şi supremaţie globală. Cert este că liderii bisericii noastre de atunci au colaborat cu regimul şi au încurajat pe membri bisericii să se alăture efortului militar nazist. Atunci părea singurul lucru înţelept. Acum el este o ruşine veşnică.

Dar recent s-a întâmplat ceva interesant. Dorind să puncteze aniversarea a 60 de ani de la încheierea războiului, conducătorii bisericii din Germania şi Austria au emis o declaraţie de „regret profund” pentru sprijinul pe care biserica l-a oferit activităţilor naziste în timpul războiului. Declaraţia a fost publicată iniţial în AdventEcho din mai 2005, o revistă de limbă germană, şi apoi preluată şi de alte publicaţii ale bisericii. Iată câteva extrase din declaraţie:

„Regretăm profund faptul că natura şi caracterul dictaturii naţional-socialiste nu au fost înţelese la timp şi suficient de clar, iar natura păgână a ideologiei [naziste] nu a fost identificată cu claritate… În unele dintre publicaţiile noastre au apărut articole care îl glorificau pe Hitler şi susţineau ideologia anti-semită de o manieră incredibilă din perspectiva zilelor noastre… poporul nostru s-a asociat cu fanatismul rasist care a distrus vieţile şi libertatea a 6 milioane de evrei şi minorităţi din toată Europa… [Biserica] a exclus, izolat şi abandonat [pe membrii ei care] erau de origine ebraică, astfel că ei au fost expuşi arestului, exilului şi morţii.”

Ce este aceasta, dacă nu pocăinţă colectivă? Fraţii noştri de la conducerea bisericii din Germania şi Austria nu sunt vinovaţi de deciziile greşite ale predecesorilor lor din timpul războiului. De ce vin acum să ceară scuze pentru faptele altora? De ce se pocăiesc de greşelile altora?

Acest exemplu este o dovadă concludentă că pocăinţa colectivă, vina obştească, sunt realităţi serioase, care au un rol bine definit în practica denominaţională. Atunci când liderii bisericii moştenesc o deviaţie de la credinţa bisericii care nu a fost corectată prin regret şi pocăinţă, ei se fac vinovaţi de acea deviaţie ca şi cei care au generat-o. A durat mult – 60 de ani – dar biserica a făcut pasul salvator, eliberându-se de vina colectivă ce apăsa pe umerii noştri, ai tuturor, dar mai ales pe cei ai conducătorilor bisericii.

În curând se împlinesc 120 de ani de când biserica a făcut un gest cu mult mai grav decât Uniunea Germană din timpul perioadei interbelice. Domnul Dumnezeu declanşase faza finală de pregătire a poporului Său pentru Marea Strigare. Erau în joc “interese majore,” căci lumea avea nevoie urgentă de solia îngerului al treilea acum, când stăpânitorii acestei lumi pregăteau un măcel la scară planetară. Lumină preţioasă se cobora din cer în valuri care luau prin surprindere chiar pe mesagerul oficial al bisericii, care declara că biserica trebuie să recunoască pe Hristos în mesagerii trimişi la ea, A.T.Jones şi E.J.Waggoner.

Dar sesiunea a fost preluată de o “furie satanică” şi transformată în cel mai crâncen şi bizar conflict teologic al tuturor timpurilor. Hristos a fost din nou “răstignit în persoana solilor Săi,” iar Duhul Sfânt a fost insultat şi obligat să Se retragă. Scopul divin a fost anulat, iar biserica a pornit pe un drum necunoscut în pustie. Mai grav, ea a antrenat lumea în cele mai sângeroase conflicte pe care le-a cunoscut vreodată. Milioane de oameni s-au măcelărit unii pe alţii fără niciun rezultat.

În timp ce responsabilii bisericii de astăzi îşi fac fruntea ca granitul spre a nu fi obligaţi să-şi vadă responsabilitatea colectivă în acest caz, stăpânitorii acestui veac pregătesc măceluri la o scară şi mai vastă decât cele din trecut. Iar biserica se va găsi din nou în situaţia jenantă de a nu reuşi să “identifice cu claritate natura păgână” a ideologiei creştine care va arunca lumea în cele mai sângeroase scene pe care le-a cunoscut vreodată.

Nu ar fi potrivit ca gestul conducătorilor noştri din Uniunea Germană să dea de gândit bisericii mondiale acum, când protecţia harului stă gata să se retragă de pe planeta aceasta? Omenirea geme sub presiunea violenţei şi ameninţării cu forţa, iar poporul nostru pare tot mai atras în jocul acesta politicianist de a salva planeta după alt plan decât cel indicat de profeţie.

La Minneapolis L-am răstignit din nou pe Hristos, şi de atunci onorăm un hristos al înălţimilor – de toate felurile: academice, politice, sociale, religioase. Iar clipele vremii pocăinţei se scurg periculos şi tainic, fără să alarmeze pe cei cărora le-a fost acordată înalta cinste de a duce acest popor în mijlocul miracolelor ploii târzii şi ale marii strigări.

Deşi avertizarea displace profund bisericii, cândva se va vedea corect adevărul pe care acum nu-l percepem, că “Marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul răscumpărător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (RH 1 apr 1890).

Referindu-se la pasul epocal pe care l-au făcut liderii germani [aici], John Graz spunea: “Pentru cei care cred în dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare membru al familiei omeneşti, fără nicio discriminare bazată pe rasă, religie sau sex, această declaraţie scrisă de o generaţie care nu are nicio responsabilitate în holocaust sau război, dar îşi asumă responsabilitatea părinţilor lor, va sta ca o piatră de hotar şi o mare încurajare.”

Parafrazându-l pe John Graz, am putea spune că “pentru cei care cred în neprihănirea lui Hristos ca unică soluţie pentru ieşirea din impasul nostru laodicean, recunoaşterea eşecului denominaţional în 1888 şi asumarea vinei părinţilor noştri de o generaţie care nu a participat la acel eveniment tragic, ar putea rămâne în istoria universului drept cea mai proeminentă piatră de hotar a tuturor timpurilor.”