Dumnezeu și Mamona - o alianță imposibilă

14 octombrie 2006 - Gili Cârstea

Să reluăm o temă recentă, insuficient analizată:

„Atunci s-a apropiat de Isus un om, şi I-a zis: 'Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?'

El i-a răspuns: 'De ce mă întrebi: ‚Ce bine?’ Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.'

‚Care?’ I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: ‚Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta,’ şi ‚Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’

Tânărul I-a zis: ‚Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?’

‚Dacă vrei să fii desăvârşit’ i-a zis Isus ‚du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă’” (Mat 19:16-21).

Nu este prima oară când Domnul Hristos propune standarde imposibile. În predica de pe munte, El a răsturnat mentalităţile acestei lumi la fel de tulburător ca mesele schimbătorilor de bani. Să nu alergi după hrană şi îmbrăcăminte, să te bucuri atunci când eşti asuprit şi batjocorit, să iubeşti pe vrăjmaşi, toate acestea sunt contrare practicilor acestei lumi. În pasajul nostru, Domnul spune că pretendentul la ucenicie trebuia să-şi vândă toată averea, dar toată, nu doar o parte, şi apoi să vină după El. Şi ce să facă cu banii obţinuţi din averea vândută? Să-i reinvestească în industria alimentară naturistă? Să-i doneze bisericii? Să-i încredinţeze unei instituţii independente, cum era grupul ucenicilor? Să sponsorizeze misionari în ţări depărtate?

Nimic din toate acestea, căci împărăţia lui Dumnezeu nu funcţionează astfel. El trebuia să-i returneze de acolo de unde îi luase, adică de la cei ce trudiseră pentru acumularea lor. Apoi, cu buzunarele goale, trebuia să se alăture grupului. Cu buzunarele goale? Nici măcar acolo, un zece mii de euro pentru punguliţa fermecată a lui Iuda, ca un minim necesar pentru cheltuielile zilnice? Din păcate pentru Iuda, nici măcar atât.

Observaţi mentalitatea Lui cu privire la dilema noastră: „Iscoditorii aceştia L-au întrebat: ‚Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept, şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?’ Isus le-a priceput viclenia, şi le-a răspuns: ‚Pentru ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un ban (greceşte: dinar). Al cui chip, şi ale cui slove sunt scrise pe el?’ ‚Ale Cezarului’ au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ‚Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu’” (Luca 20:21-25).

De ce insistă unii că banii sunt ai lui Dumnezeu? Ei nu se uită ce chipuri sunt pe bancnotele noastre, şi ale cui slove sunt inscripţionate acolo? Pe cele aflate în ascendenţă veţi vedea poduri şi iar poduri (pond – pontiff) ceea ce spune că puterea ce le-a emis se socoteşte o întinzătoare de punţi peste abisuri – abisuri teologice, mai ales. Pe cele care au vrăjit până acum naţiunile, dar au început să mai slăbească, obiectivul este chiar mai evident reprezentat. Peste tot în jurul piramidei cu ochiul lui Horus veţi găsi 13 elemente decorative, iar slovele, ce să mai vorbim... Fără nicio jenă, deschis şi clar ca să priceapă toată lumea despre ce este vorba. Cei care le-au emis doresc o nouă ordine, aşa cum spunea demonul autor în The Externalisation of the Hierarchy : “Pe noi ne interesează un singur subiect, şi anume aducerea noii ordini mondiale.”

Horus şi frăţia lui se bucură imens că aşa-zişii urmaşi ai lui Hristos amestecă lucrurile lui Dumnezeu cu lucrurile Cezarului. Ei vibrează de plăcere când observă că poporul acesta este mort fără bani, şi că toate proiectele şi programele lui depind de bani. Lucrarea are nevoie de “bani mulţi,” spunea un misionar. “Sigur că da,” îşi râd în barbă stăpânitorii acestei lumi, “iar noi o să vă dăm oricât vă trebuie, atâta timp cât îi folosiţi pentru a ridica aici o lume mai bună, aşa cum aţi promis.”

Cezarul nu a rezistat niciodată tentaţiei de a se amesteca în lucrarea lui Dumnezeu, mai ales când a fost curtat şi împins de la spate chiar de “slujitorii” lui Dumnezeu. Vine ziua când Cezarul va ajunge din nou să pretindă că lucrarea lui Dumnezeu este chiar el, şi vai celor care nu vor recunoaşte autoritatea lui în domeniul spiritual. Iar el, pentru a-şi realiza scopurile, va folosi cea mai eficientă unealtă pe care o are – banul.

Misionarii noştri avizi după sume colosale au o şansă reală de a înţelege de unde vin banii cu care pun ei pe picioare adevărate imperii mediatice. Este cât se poate de simplu: Să deschidă gura şi să predice solia îngerului al treilea (mesajul, evident, nu sloganul), şi vor vedea imediat cum seacă izvorul şi cum se goleşte cornul abundenţei pe care acum îl atribuie lui Dumnezeu.

Dar nu îndrăznesc să facă acest test. Li se pare corect, şi mai ales convenabil, să amestece treburile lui Dumnezeu cu ale Cezarului, sperând să nu deranjeze pe niciunul dintre ei. Încearcă să păstreze un armistiţiu discret între Dumnezeu şi Mamona, angajându-i pe amândoi în construirea unei lumi mai bune. Iar Mamona se simte foarte confortabil în rolul de trezorier al corporaţiei pioase contemporane.

Nu ar fi exclus ca aceasta să fie chiar calea prin care “urâciunea pustiirii” va fi aşezată în locul sfânt.

Cine citeşte, să înţeleagă.