Parfumul Mariei și planul lui Dumnezeu

11 octombrie 2006 - Gili Cârstea

„Nu am probleme de unde vin banii, sau cum i-a câştigat cineva. Toţi banii sunt ai lui Dumnezeu şi eu îi primesc pentru lucrarea Lui. Dacă folosindu-mă de ei pentru slava lui Dumnezeu suflete vor fi câştigate la credinţă, eu n-am nicio problemă.”

Aşa par să gândească anumiţi misionari sau administratori ai bisericii. Dacă „tot pământul este al Domnului” (Ps 24:1), înseamnă că şi toţi banii sunt ai Domnului, nu?

Deşi pare susţinut de Scriptură, acest raţionament este complet greşit, păgubos pentru cei ce-l întreţin şi cu atât mai nepotrivit pentru urmaşii lui Hristos.

Da, este adevărat că atâta vreme cât vom dori să fim ca neamurile, ca alte biserici, suntem obligaţi să funcţionăm după aceleaşi principii şi să folosim aceleaşi mijloace de supravieţuire. Dar chiar în această situaţie, concepţia că nu este importantă sursa banilor folosiţi în lucrare este extrem de tulburătoare şi cu totul nelalocul ei. Dacă banii sunt ai Domnului, de ce Acesta şi Mamona ar fi în conflict (Luca 16:13)? De ce consideră unii că Mamona trebuie să fie un susţinător înfocat al lucrării lui Dumnezeu?

Atunci când Domnul S-a îndurat de încăpăţânarea noastră şi ne-a permis să avem o organizaţie şi un „împărat,” aşa cum ne doream, El ne-a dat câteva principii elementare prin care o anumită ordine şi decenţă să poată fi păstrate până la vremi de pocăinţă şi apreciere corectă a planurilor şi scopurilor divine cu poporul acesta. El ne-a sfătuit ca mijloacele financiare prin care să fie susţinută lucrarea să provină de la membrii bisericii, oameni care s-au alăturat ei deoarece declară că înţeleg şi apreciază principiile de corectitudine morală, economică şi financiară descoperite în legea lui Dumnezeu. Prin aceasta, Domnul ne cerea să ne asigurăm că vestea bună nu este dusă prin mijloace necinstite sau nedemne. Dacă societatea ar aprecia principiile legii, nici chiar cezarul nu ar trebui să accepte ceea ce este al lui, dacă banul a fost câştigat prin metode ilicite.

Parcă aud strigătul deznădăjduit al vremii lui Ieremia: „Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: ‚Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’ Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie. Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic. Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!... Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: ‚Suntem izbăviţi!’... ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni! Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră? Eu Însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!” (Ier 7:4-11).

Când studiem istoria bisericii creştine suntem îngroziţi de profunzimile urâciunii la care s-a coborât ea închizând ochii în faţa şuvoiului monetar pe care se lăsa purtată înainte, spre onoarea lui Dumnezeu. Cele mai monstruoase crime erau iertate dacă moneda preţioasă suna frumos căzând în cuferele bisericii. Acum auzim de pe buzele unor misionari adventişti principii asemănătoare celor care au dus la starea de decădere a bisericii, biserica acelor vremi şi moravuri care a produs protestantismul.

Oricât de uimitor ar părea, sunt unii care cred că această idee – că nu contează cum sunt făcuţi banii, dacă ei sunt oferiţi lucrării – a fost iniţiată chiar de Domnul Hristos. Ei spun că Maria Magdalena a fost bine primită atunci când a uns picioarele Mântuitorului cu parfumul ei foarte preţios, dar foarte dubios.
Maria fusese o femeie uşoară, iar vasul de alabastru extrem de scump reprezenta toată averea ei, făcută din meseria pe care o practica. Când ea a intrat în casa lui Simon, Domnul a ştiut de intenţiile ei; ar fi putut să o oprească, să ceară gazdei să o dea afară, sau cel puţin să o avertizeze nu cumva să-i vină vreo idee să spargă vasul păcătos acolo. Dar El nu a făcut nimic din toate acestea. Din contră, a stat liniştit atunci când Maria a spart vasul şi I-a uns picioarele. Adăugând ocară peste insultă, El a sărit în apărarea ei atunci când Simon sau ucenicii au început să cârcotească pe la colţuri: „Vai, o aşa femeie depravată, şi El se lasă mângâiat de ea... Vai ce ruşine, bani scârboşi turnaţi pe picioarele unui sfânt... E prea de tot... Aşa nu se poate...” „Ce risipă inutilă, când săracii duc lipsă de hrană, iar lucrarea lui Dumnezeu suferă din lipsă de fonduri...”

De ce a tolerat Domnul gestul Mariei, deşi nu l-a solicitat şi nici nu l-a stimulat? A dorit El să comunice bisericii creştine că pe Dumnezeu nu-L interesează provenienţa banilor, atâta timp cât ei servesc intereselor divine?

Noi credem că aici este vorba de ceva cu totul diferit. Da, suntem de acord că despre aşa ceva ar fi fost vorba, dacă Domnul ar fi cerut banii pentru contul grupului Său. „Marie, stai puţin. Ce ai de gând să faci cu vasul acela?” „Păi, Doamne, vreau să răsplătesc mila şi bunătatea Ta pentru mine, care m-ai iertat de trecutul meu reprobabil. Vreau să-Ţi ung picioarele cu el.” „Oh, să nu faci aşa. Uite, aici de faţă este fratele Iuda, expert în afaceri contabile. Va prelua el sticluţa; am convingerea că va obţine cel mai bun preţ pe ea, iar suma astfel obţinută va sluji la înaintarea cauzei mele. Vreo problemă?” Posibil că Maria ar fi bâiguit ceva de felul: „Oh, da Doamne, facă-se după dorinţa Ta.”  Şi ar fi părăsit tulburată încăperea. Ea nu venise acolo pentru aşa ceva.

Dacă s-ar fi întâmplat aşa, cu adevărat Domnul ar fi binecuvântat o asemenea procedură. Dar a fost altfel.
Maria fusese dusă pe drumurile amăgirii chiar de unchiul ei, Simon, şi încă din copilărie. Umilită, zdrobită şi trădată, inima ei a urât căile neprihănirii pe care le reprezenta atacatorul ei, şi a fost astfel pregătită să apuce pe căile întunericului. A plecat de acasă şi s-a aşezat în Magdala, unde avea de suferit mai puţin presiunea populară. Acolo a reuşit să pună deoparte, bănuţ peste bănuţ, adunaţi din comerţul cu slăbiciuni omeneşti, o sumă destul de importantă, pe care a investit-o în vasul de alabastru. Era cea mai scumpă posesiune a ei, materială şi spirituală, căci sufletul şi-l pierduse demult. Erau adunate în acea sticluţă toate chinurile fiinţei ei, torturată de umbrele iadului în fiecare oră de amor plătit. Era acolo chiar viaţa ei, minut cu minut, căci cel mai preţios dar al cerului, viaţa, fusese cheltuită spre a aduna, picătură cu picătură, parfumul din vasul de alabastru. În sticluţă era adunat sufletul ei, vândut lumii, păcatului şi morţii.

Dar L-a întâlnit pe învăţătorul din Nazaret, şi totul s-a schimbat spectaculos. A văzut în ochii Lui că Dumnezeu nu o urăşte pentru viaţa ei; că o aşteaptă înapoi, o cheamă înapoi, o doreşte înapoi, suferă să o aibă înapoi. Maria descoperise dragostea dezinteresată, un produs absolut necunoscut în societatea ei. A recunoscut Glasul şi s-a întors acasă.

Acum simţea un imbold nestăpânit de a răspunde corect; nu putea să tacă despre o aşa revoluţie în viaţa ei. Cum să facă? Trebuia să fie un simbol al acestei înnoiri, un gest radical şi expresiv, care să descrie corect realitatea glorioasă pe care o trăia. A ştiut imediat ce are de făcut.

Când a spart flaconul preţios la picioarele Domnului, ea spunea aşa: „Aici este toată viaţa mea amărâtă, tot sufletul meu sfâşiat, tot trupul meu întinat. Sunt minutele mele de extaz şi de groază, pe care le-am trăit în împărăţia tenebrelor singură, speriată, torturată, disperată. Le arunc la gunoi în faţa Monumentului care mi-a schimbat viaţa. Le vărs la picioarele Celui care m-a scos din mocirlă şi mi-a aşezat picioarele pe stâncă. Pentru mine, ele nu mai înseamnă nimic, absolut nimic. Ele nu mai există. Prin acest gest, eu, cea din trecut, nu mai exist.”

Şi poate ar fi spus mai multe, dacă ştia ca noi. Vasul acela spart vorbea despre lucruri mult mai profunde. Fiul Omului luase în El, adunate picătură cu picătură, toate nenorocirile şi nebuniile fraţilor Săi. Omenescul Lui era omenescul nostru, iar El a trăit clipele de agonie ale sufletului omenesc la fel ca Maria, la fel ca noi.

Spargerea Vasului de Alabastru divin a părut unora o risipă fără margini. Putea fi păstrat, transformat în ceva folositor pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru binele oamenilor. De ce să intre în conflict fatal cu autorităţile şi să fie spart? „Să Te ferească Dumnezeu de aşa ceva,” gândeau Petru şi mulţi alţii. Iar noi „am crezut că El este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.”

Acolo, pe cruce, inutilitatea şi nebunia omenirii adunată în Hristos s-a spart, s-a risipit, s-a epuizat în nimicnicia ei. În faţa dragostei dezinteresate a lui Dumnezeu, păcatul şi fărădelegea au fost condamnate ca fiind cu totul fără valoare. Preţios cum era el, parfumul păcatelor Mariei a fost declarat inutil, imoral, fără sens. Omenirea s-a născut din nou sub privirile iubitoare ale Tatălui nostru ceresc. Omenirea inutilă şi stricată a trecutului a fost aruncată la gunoi. O nouă familie omenească se născuse, oameni părtaşi de natură divină.

Vasul de alabastru, Maria, noi, Fratele nostru mai mare, toate sunt o oglindire a marelui sacrificiu derulat pe muntele dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, pentru ca să apară timpul în care să vedem şi noi o rază din Dragostea autentică.

Dar vai, cât de mulţi o numesc şi astăzi o simplă extravaganţă, şi o tratează în consecinţă.