„AICI STĂM” - un protest și implicațiile lui

16 iunie 2006 - Gili Cârstea

 

Zilele trecute, Editura ProLogos a publicat o colecţie de articole scrise de autori proeminenţi adventişti, îngrijoraţi de ceea ce ei numesc “noile tendinţe” din biserică. Intitulată “Aici stăm,” colecţia este declarată a fi soluţia pentru cei care “vor să treacă de la statutul de rămăşiţă la cel de mântuiţi,” aşa cum spune sponsorul financiar al acestei lucrări.

Aceasta este o afirmaţie extrem de serioasă, de aceea am considerat că este cazul să ne aplecăm asupra ei cu un interes mai mult decât pasager. Oferă aceşti autori soluţia pentru rezolvarea problemelor Laodiceei, ajutând-o să facă saltul spectaculos în infinit?

 Nu este nicio îndoială, autorii identifică corect alunecările moderne ale bisericii de la adevărul adventist, şi ne bucurăm că ei sunt lăsaţi să vorbească în România.

Este adevărat, neo-pentecostalismul pătrunde cu mare viteză şi cu desăvârşită subtilitate în biserică, iar administraţia are o răspundere serioasă în această ispravă, căci ea a sponsorizat ani de zile şcolarizarea pastorilor adventişti în bisericile-pilot ale Babilonului.

Este adevărat, biserica a împrumutat fără nicio discriminare tot felul de tehnici de marketing, iar cărţile lui Rick Warren au circulat în corpul pastoral mai viguros decât cele ale sorei White. De ce să nu avem şi noi biserici purpose-driven, dacă astfel atingem mulţimile infinit mai repede cu vestea bună? De ce să nu avem pastori purpose-driven, dacă aceasta se dovedeşte a fi cheia succesului inter-denominaţional? Şi de ce să nu aibă şi membrii noştri o viaţă purpose-driven, dacă aceasta aduce spiritualitate vibrantă şi descătuşarea de fantomele trecutului?

Este adevărat, există o alunecare serioasă către congregaţio­na­lism. Multe comunităţi încep să evite numele de Adventist, iar unele chiar deplasează orele de închinare tot mai mult către ziua întâia a săptămânii, sperând să atragă astfel la solia adventă pe închinătorii duminicii. Pastori adventişti declară că s-au pus serios pe studiu, iar lumina nouă descoperită a fost că sabatul nu este neapărat sâmbăta, ci oricând dorim să avem comuniune cu Dumnezeu, pe când ziua oficială de închinare ar fi duminica – asta dacă vrem să onorăm pe Domnul Învierii.

Este adevărat, serviciile divine din unele comunităţi devin de-a dreptul circ de prost gust, iar membrii sunt trataţi ca spectatorii la teatru, cărora trebuie să li se ofere raţia de emoţionalism şi sentimentalism fără de care spectacolul este ratat, iar sălile se golesc la proxima reprezentaţie. Astfel, pastorul devine un actor, el are un rol de jucat iar solia trebuie neapărat să se potrivească “nevoilor” sălii, altfel rămâne fără ecou.

Acestea şi multe altele sunt probleme cu care biserica se confruntă în aceste zile, iar autorii cărţii “Aici stăm” le abordează cu modestie, curaj şi responsabilitate. Iar noi toţi ar trebui să le mulţumim pentru francheţea şi riscul pe care şi l-au asumat vorbind deschis despre lucruri care, de obicei, se dezbat în ilegalitate, şi pe care cei mai mulţi membri le socotesc folclor, tratându-le cu o sfântă indiferenţă.

Acestea fiind spuse, nu pot să nu remarc o subtilă şi nepotrivită aroganţă în pretenţiile din spatele titlului “Aici stăm.” Autorii vor să ne spună că acestea sunt problemele grave care afectează biserica, iar dacă am decide să le abandonăm, Domnul ar zâmbi din nou asupra noastră, iar biserica ar fi pregătită să-şi îndeplinească misiunea slăvită – întreita solie îngerească dusă până la marginile pământului.

Permiteţi-mi să explic de ce cred eu că acestea sunt speranţe deşarte şi goană după vânt.

Invenţiile moderne pe care le contestă autorii au pătruns în biserică şi au început să afecteze adventismul relativ recent, în ultimele trei-patru decenii. În anii 50-60 nu ştia nimeni despre toate acestea. Prin urmare, atunci aveam ceea ce am avea acum, dacă biserica s-ar conforma cerinţelor acestor autori. Era atunci biserica pregătită să-şi îndeplinească misiunea? Dacă da, de ce am ajuns până aici fără să o îndeplinim?

Haideţi cu încă 50 de ani înapoi. În 1900 aveam credinţa pionierilor în toată puritatea ei. Fără celebration, fără purpose-driven, fără politici parlamentare dubioase, fără rock sau teatru la amvon. În plus, serva Domnului era acolo, gata să corecteze cu mare autoritate deviaţii oricât de fine. Şi-a îndeplinit biserica de atunci misiunea? Din contră, a suferit cel mai răsunător eşec, fiind aproape de anihilare completă, cu marile instituţii spulberate prin foc şi cu elita academică bine aşezată la cârma apostaziei alfa.

Ne întoarcem cu încă 20 de ani în timp. În 1880 biserica avea toată zestrea doctrinală pusă la punct, exact aceasta pe care şi-o doresc acum autorii noştri, exact aceasta care se practică acum în România. Pe această platformă corectă Dumnezeu a dorit în 1888 să aşeze piatra unghiulară, ceea ce ar fi declanşat marea strigare şi ploaia târzie. Dar biserica s-a împotrivit cu toată puterea, iar binecuvântarea a fost retrasă.

“Îmi vreau biserica înapoi,” este titlul unui articol din carte, scris de fratele Brooks.

Care biserică, am întreba noi, cea din 1880, cea din 1900, cea din 1950? Doctrina acelor timpuri a fost ceea ce visăm noi astăzi, “credinţa pionierilor.” Vrem credinţa pionierilor? Credeţi că dacă am avea-o ne-am dovedi mai credincioşi, mai bravi, mai eficienţi ca ei şi am încheia lucrarea? Putem verifica simplu.

În România, biserica a păstrat forma de cult şi bagajul doctrinar aproape neîntinat faţă de cel al pionierilor. Cu foarte mici excepţii, la noi se practică adventismul de acum 100 de ani. Serviciile divine sunt păstrate aproape identic, ele fiind un timp de studiu şi predicare, cu slabe încercări de inovaţie cu totul nevinovate. Spiritul Profeţiei este la mare cinste, iar corpul pastoral a avut un rol determinant în această direcţie – mulţumim Domnului şi lor. Muzica este la locul ei în general, cu mici excese rapid sugrumate. Cele 2300 de seri şi dimineţi sunt de neatacat, iar judecata de cercetare este recunoscută şi acceptată, fără să provoace membrilor coşmaruri noaptea, aşa cum se vaită anumiţi teologi din occident. Liberalismul lui Desmond Ford n-a reuşit să pătrundă în teologia bisericii. Nu avem tensiuni sfâşietoare în jurul naturii umane a lui Hristos, şi susţinem în forţă că evanghelia este şi îndreptăţire, şi sfinţire. Hirotoniri de femei nu avem, şi nici biserici purpose-driven. A existat o oarecare iniţiativă în plantarea de biserici, dar nu s-a prins nimic - ori sămânţa a fost proastă, ori clima nepotrivită. Noi chiar “Aici stăm” de peste 100 de ani, şi nu ne-am întinat cu modernismele internaţionale. Este biserica din România mai spirituală sau mai pregătită să prezinte lumii întreita solie îngerească?

Nici vorbă.  

Biserica este paralizată în formalism şi ritualism. Nutrim halucinante viziuni despre caracterul lui Dumnezeu - cel despre care susţinem că trebuie să fie “reprodus desăvârşit” în noi - iar despre solia îngerului al treilea nici nu vrem să auzim. Subiectele de predică s-au epuizat demult, şi repetăm temele clasice cu expresii moderne, ceea ce ne dă senzaţia că “noi nu dormim ca ceilalţi.” Singurele momente în care se simte o oarecare vibraţie în comunităţi sunt alegerile, dar şi ele tind să cadă în desuetudine, căci membrii au început să înţeleagă că indiferent cine ar fi ales, nimic nu se schimbă. Deşi organizăm campanii de evanghelizare cu toată pompa cuvenită, rezultatele sunt microscopice, acolo unde mai sunt. În schimb, vanitatea este la cote înalte, şi a ajuns să fie confundată cu evlavia. Plimbăm prin comunităţi persoane care înainte de botez au fost VIP-uri în societate, în timp ce plevuşca este ignorată, dispreţuită şi făcută să înţeleagă că ea nu contează. O doamnă economist prin minister, un domn de la poliţie, un preot ortodox pensionar, au făcut turul României ca să vadă rămăşiţa ce putere are Dumnezeu, dar n-am văzut niciun salahor în asemenea turnee. Şi spunem lumii că în Hristos diferenţele s-au şters.

Dacă fratele Brooks îşi doreşte biserica înapoi, i-o dăm noi; să vină în România şi să vedem ce face cu ea. Nu este greu de spus: Va face cu ea exact ce a făcut cu biserica mondială, adică nimic. La fel şi fratele Pipim cu biserica din Ghana. Acolo nu este nici urmă de liberalism sau celebraţionism, fără hirotoniri ilegale şi fără rock în biserică. Dar şi fără adventism, deşi fratele Pipim face tot ce poate spre a remedia neajunsul.

Deşi aceşti fraţi evită cu mare abilitate să facă vreo aluzie la dreapta radicală reprezentată de Hartland şi Hope International, nu este greu de înţeles că ei militează pentru aceleaşi idealuri iluzorii. Ei cred că redeşteptarea şi reforma pot fi produse de o întoarcere la temeliile doctrinale ale adventismului pionierilor. Ce măreţe ar fi serviciile divine fără rock creştin… Ce pace şi armonie ar exista în comunităţi dacă nu am avea femei pastor… Ce întemeiaţi ar fi fraţii în doctrina sănătoasă dacă nu ar exista dramatizări şi video-proiectoare… Vai, ce căminuri creştine solide am avea dacă nu ar exista noile reglementări despre divorţ şi recăsătorire…

Dreapta radicală, ca şi stânga liberală, nu au fost de niciun ajutor poporului lui Dumnezeu. Niciodată. Când a apărut în poporul Său, Domnul Hristos nu a găsit sprijin nici la farisei, nici la saduchei. Şi nici chiar la cărturari, fie ei independenţi sau înregimentaţi în circul politic al vremii. Toţi se găseau de partea greşită a baricadei. Hristos nu a venit cu un program de fapte spre a remedia situaţia. Nu a făcut liste cu păcatele bisericii, şi nici nu a sugerat cumva că biserica ar trebui să se întoarcă la vreo iluzorie stare de normalitate din trecut. Singurele exemple favorabile pe care le-a amintit au fost proorocii martiri, omorâţi pe capete, de la A la Z (Abel la Zaharia).

Ucenicii au urmat exemplul Său. Ei nu s-au apucat să critice prin curtea templului inovaţiile rabinilor elenişti, strigând ca Luther “Aici stăm!” Ei zguduiau şandramaua din temelii, tunând în agora că Sinedriul a răstignit pe Mesia, speranţa naţiunii, iar Israel este astfel expus anihilării fizice şi prăbuşirii spirituale.

Eu înţeleg corect intenţia din spatele titlului cărţii “Aici stăm,” dar ea chiar trebuia evitată, căci este în cel mai bun caz o soluţie nefericită. Martin Luther nu contesta alunecările moderne ale bisericii catolice. El nu milita pentru un catolicism pur, aşa cum îl trăise biserica odată. Al său “aici stau” avea semnificaţii cu totul diferite. El descoperise lumină nouă, dar cu totul nouă, în bezna de 1500 de ani a creştinismului, lumină pe care era somat, sub ameninţarea cu excomunicarea, să o părăsească.

Creştinismul nu cunoscuse niciodată o generaţie care să trăiască îndreptăţirea prin credinţă. Da, Pavel se luptase din răsputeri să lumineze conştiinţa iudaică cu aşa ceva, dar fără succes. La Ierusalim, Iacov avea o viziune destul de confuză despre temele lui Pavel, şi se simţea puternic sprijinit de tinerii teologi iudaizanţi, care se alăturaseră mişcării în ultimul timp, şi care erau puternic ancoraţi în vechiul legământ. Iar ceilalţi ucenici nu îndrăzneau să umbrească autoritatea lui Iacov de dragul unui aventurier teologic precum Pavel, tocmai acum, când poporul se convertea cu miile la credinţa adevărată.

Măreţul german spulbera stabilimentul politic şi religios al vremii printr-o singură frază: “Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” El nu chema biserica înapoi la buna şi plăcuta credinţă catolică a vremurilor de odinioară.

Asocierea protestului acestor autori cu venerabila emblemă a protestantismului nu face decât să ofere speranţe deşarte oamenilor obosiţi de rutina şi ritualismul din adventism. Deja prefaţa cărţii sugerează destul de transparent că ea va produce marea trezire şi reînviorarea de la faţa Domnului.

Să presupunem că biserica mondială ar reveni subit la doctrina şi practica ei din anii '50. Pot să ne spună stimaţii noştri autori – sau măcar editorii versiunii româneşti – cât estimează ei că onorabilul “Aici stăm” ar urma să ne ţină încă pe acest pământ? Să admitem că fraţii Standish şi Ron Spear, alături de John Grosboll şi Vance Ferrel, ar fi onoraţi cu funcţii cheie în comitetul Conferinţei Generale, iar Sam Pipim şi Pastor O’Ffill ar fi numiţi evanghelişti ai câmpului misionar mondial. S-ar produce în biserică redeşteptarea şi reforma pe care le aşteptăm? Da, poate ar aduce diviziunea nord-americană la nivelul bisericii din România în doi-trei ani. Şi? Afară de mâneci lungi la bluzele surorilor şi verighete amanetate pentru prosperitatea bisericii, ce ar mai reuşi să facă?

Boala bisericii Laodicea nu este exterioară, nu are de-a face cu dieta sau lungimea fustei. Laodicea este moartă spiritual, iar mortul nu se trezeşte dacă te apuci să-i ştergi fardul de pe faţă, rujul de pe buze, sau dacă îi scoţi verigheta din deget. Poţi face toate acestea, şi poţi obţine un mort decent în locul unuia strident, dar el trebuie oricum îngropat, mai devreme sau mai târziu, căci miroase insuportabil. Chiar redactorul ediţiei româneşti recunoaşte că biserica are nevoie de cineva sau ceva care “să cutremure din rădăcini status quo‑ul în care ne-am încremenit.” Dar să nu facem confuzii fatale, biserica nu a fost niciodată cutremurată din rădăcini de smulgerea unor frunze bolnave, iar Domnul spune, prin serva Sa credincioasă, că soluţia este alta.

Dumnezeu a trimis acestui popor o solie de har abundent, o solie despre care cea mai autorizată voce din adventism a declarat că este începutul marii strigări. Ea a spus că “este cu adevărat” solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea fără precedent a Duhului Sfânt. Soluţia pentru orbirea laodiceană este solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, şi nu un program de fapte minuţios planificat şi implementat cu zel. Ea spunea fără teamă, şi în ciuda opiniei fraţilor ei din fruntea lucrării, care nu erau de acord cu ea:

“Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să răsune de la un capăt la altul al pământului, pregătind calea Domnului. Aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea” (GCB, 1893).

“Domnul, în marea Sa îndurare, a trimiso foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91,92).

Care este solia poruncită de Dumnezeu? “Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos.” Laodicea are destule fapte, dar nu are ochi să-şi vadă goliciunea interioară - lipsa neprihănirii lui Hristos din templul inimii.

“Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii.”

Doar ea va produce revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată, atunci când vom fi dispuşi să o proclamăm cu voce tare.

Când vom auzi aşa ceva de la autorii noştri protestatari, vom şti că lucrarea este autentică şi că a sosit vremea marilor decizii. Şi ne vom alătura lor oricât ar costa.