O reformă națională este posibilă, dacă...

12 iunie 2006 - Gili Cârstea

“Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor” (Ezra 1:1)

 

“Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor” (Ezra 1:1), deoarece Domnul ajunsese la exasperare cu “duhul” adormit al lui Israel, care nu mai reuşea să vadă măreţia chemării lui, mulţumindu-se să trăiască la umbra imperiului cu bucata de pâine ieftină care i se arunca în fiecare dimineaţă.

A fost nevoie de o poruncă imperială asociată cu oferte materiale irezistibile spre a convinge pe “sfinţii” Celui Prea Înalt să-şi părăsească traiul comod din Babilon si să se întoarcă la Ierusalim spre a reconstrui sanctuarul.

Cartea lui Ezra este o ruşine veşnică pentru poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. Ea descoperă nimicnicia şi depravarea la care pot ajunge oamenii atunci când batjocoresc înalta cinste de a descoperi lumii slava lui Dumnezeu. Ascultaţi un fragment din decretul imperial:

“Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:4).

Absolut jenant pentru obrazul lor, şi extrem de umilitor pentru Dumnezeu, în contextul marii controverse. Nu poate exista degradare mai mare decât să trebuiască să fii momit cu argint şi aur spre a te convinge să-ţi îndeplineşti misiunea prin care ai devenit ceva şi te lauzi cu acel ceva.

Au luat averile şi au plecat. În fruntea poporului se aflau oameni importanţi, despre care profeţii vorbesc cu mare respect: Zorobabel, marele preot Iosua, Neemia şi alţii. Iată câteva declaraţii inspirate, ca să ne facem o idee despre valoarea lucrării pe care trebuiau să o realizeze ei:

„Mâinile lui Zorobabel au întemeiat Casa aceasta, şi tot mâinile lui o vor isprăvi; şi veţi şti dacă Domnul oştirilor m-a trimis la voi” (Zah 4:9).

“Căci cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe? Aceşti şapte vor privi cu bucurie cumpăna în mâna lui Zorobabel. Aceşti şapte sunt ochii Domnului, care cutreieră tot pământul” (Zah 4:10).

“Acum fii tare, Zorobabel! zice Domnul. Fii tare şi tu, Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot! Fii tare şi tu, tot poporul din ţară, zice Domnul, şi lucraţi! Căci Eu Sunt cu voi, zice Domnul oştirilor” (Hagai 2:4).

“Atunci el a luat din nou cuvântul, şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, şi sună astfel: Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor!” (Zah 4:6).

Şi într-adevăr, templul a fost ridicat de aceşti oameni, cu eforturi deosebite şi în circumstanţe nefavorabile. Dar Zorobabel şi tovarăşii lui trebuiau să înţeleagă că lucrarea nu a depins de puterea, tăria, credincioşia şi pioşenia lor. Deşi erau angajaţi în cea mai sfântă lucrare, inimile lor erau încă scufundate în idolatrie, dar nu ştiau, iar această boală s-a transmis până în zilele îngerului bisericii Laodicea.

Zorobabel şi Iosua aveau, prin vocea profetică, cele mai puternice argumente că ei sunt oamenii lui Dumnezeu, argumente pe care puţine personaje ale istoriei le-au avut. Cu o asemenea acreditare, cine ar fi îndrăznit vreodată să sugereze că ei au ceva probleme cu idolatria?

Spre a remedia problema, Domnul a mişcat din nou inima dictatorului imperial, care a aprobat deplasarea lui Ezra la Ierusalim, spre a învăţa pe fraţii lui legea lui Dumnezeu. Ascultaţi:

„Artaxerxe, împăratul împăraţilor, către Ezra, preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor, şi aşa mai departe: Am dat poruncă să se lase să plece aceia din poporul lui Israel, din preoţii şi din Leviţii lui, care se află în împărăţia mea, şi care vor să plece cu tine la Ierusalim. Tu eşti trimis de împăratul şi de cei şapte sfetnici ai lui să cercetezi în Iuda şi Ierusalim, după Legea Dumnezeului tău, care este în mâinile tale… Oricine nu va păzi întocmai Legea Dumnezeului tău şi legea împăratului, să fie osândit la moarte, la surghiun, la o gloabă sau la temniţă” (Ezra 7:12-26).

De ce era nevoie de cineva care să înveţe “pe fraţii lui” legea la Ierusalim, când fraţii lui aveau aprobarea Domnului, binecuvântarea Lui, un succes formidabil în lucrare şi în plus aveau în mijlocul lor pe profeţii Hagai şi Zaharia? Aceasta pare o aroganţă de nedescris.

Şi totuşi, Ezra avea o misiune importantă, căci ea izvora dintr-o pasiune care ar trebui să ne aprindă şi nouă inimile astăzi: “Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile” (Ezra 7:10)

Fraţii lui de la Ierusalim lucrau cu zel pentru Domnul, dar se pare că ei nici nu adânceau, şi prin urmare nici nu împlineau legea Domnului. Totuşi, măreţia acelor fraţi s-a dovedit în faptul că au primit cu umilinţă “adâncirea” legii lui Ezra, şi nu s-au împotrivit cu aroganţă, deşi poziţia lor favoriza un refuz categoric faţă de propunerile lui Ezra.

Istoria este cunoscută. Ajunşi la Ierusalim, Ezra şi tovarăşii lui au adus la templu darurile împăratului Artaxerxe, după ce s-au odihnit trei zile de călătoria lungă şi obositoare.

Acum se întâmplă ceva cu totul neașteptat: “După ce s-a sfârşit lucrul acesta, căpeteniile s-au apropiat de mine, şi au zis: ‘Poporul lui Israel, preoţii şi Leviţii nu s-au despărţit de popoarele acestor ţări, şi au făcut urâciunile lor, ale canaaniţilor, hetiţilor, fereziţilor, iebusiţilor, amoniţilor, moabiţilor, egiptenilor şi amoriţilor. Căci şi-au luat neveste din fetele lor pentru ei şi pentru fiii lor, şi au amestecat neamul sfânt cu popoarele ţărilor acestora. Şi căpeteniile şi dregătorii au fost cei dintâi care au săvârşit păcatul acesta’” (Ezra 9:1-2).

Nici nu luase bine contact cu realitatea şi Ezra a fost confruntat dureros cu puternica apostazie a poporului său: “Când am auzit lucrul acesta, mi-am sfâşiat hainele şi mantaua, mi-am smuls părul din cap şi perii din barbă, şi am stat jos mâhnit… ‘Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri’” (Ezra 9:3-6).

De ce oare Ezra este şocat de starea poporului său, în timp ce marele preot Iosua, Zorobabel, Neemia, alături de proorocii Zaharia şi Hagai, nu au nimic de spus şi nu văd nicio problemă în nelegiuirea în care se scufundau?

Motivul este simplu: Se complăcuseră în diversitatea culturală din Babilon, şi nu considerau că este necesar să “adâncească” Legea Domnului. Ei cunoşteau adevărul şi nu credeau că Dumnezeu mai are lumină nouă pentru poporul Său.

Avem în acest episod trist un model de pocăinţă pe care biserica rămăşiţei încă nu pare dispusă să-l trateze cu respectul cuvenit. Acei oameni din Ierusalim aveau toată autoritatea şi toate argumentele să respingă constatările şi soluţia lui Ezra. Conducători, preoţi şi profeţi – iar aceşti profeţi erau chiar dintre cei autentici – se găseau într-o sfântă unanimitate că totul este bine în Israel. Dar când a apărut cineva care “adâncise” cunoaşterea Legii – caracterul lui Dumnezeu – ei au recunoscut nelegiuirea din Israel şi s-au întors la Domnul din toată inima. Ei nu au stat să se întrebe cine este cel ce-i acuză, ce pregătire are sau cine l-a trimis. Nu s-au întrebat de ce oare nu a trimis Domnul lumina prin ei, care aveau autoritate. Nu s-au simţit umiliţi la posibilele reacţii din popor, care se întreba: “Dacă acesta ar fi adevărul, de ce fraţii noştri conducători şi proorocii nu l-au cunoscut până acum?”

Pentru Zorobabel şi Iosua a fost infinit mai greu decât pentru Butler şi Smith în 1888. Aceştia din urmă aveau mărturia Spiritului Profeţiei care confirma că solia este de la Dumnezeu, pe când primii aveau pe Zaharia şi pe Hagai de partea lor. Şi totuşi s-au pocăit atunci când cineva a “adâncit” pentru ei Legea lui Dumnezeu.

Jones şi Waggoner au încercat să “adâncească” şi ei neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea, şi, cu toate că au avut de partea lor pe proorocul Domnului, biserica a respins solia lor. Dacă sora White ar fi fost de partea lui Smith şi Butler, la ora actuală nu mai existau în analele istoriei adventiste nici măcar numele de Jones, Waggoner sau Minneapolis.

Istoria lui Israel din acele vremi demonstrează că este posibilă o pocăinţă naţională, dacă se găseşte cineva care să “adâncească” Slava neprihănirii lui Hristos, iar conducătorii bisericii dau laoparte ideile preconcepute, dezbracă aroganţa clericală şi aleargă la Domnul pentru confirmarea soliei.

Acum, când templul lui Dumnezeu zace în ruine şi aşteaptă demult să lumineze pământul, este timpul să analizăm cu multă seriozitate istoria noastră denominaţională din 1888 în lumina cărţii lui Ezra.